?În 1966 venise în vizită unchiul meu din Canada, fratele mamei, pe care nu-l mai văzuserăm din 1939, de când s-a închis granița cu Ungaria, el trăind la Oradea. De acolo a fost deportat la Auschwitz, împreună cu bunicii și cu tot restul familiei. În afară de sora mamei care s-a întors de acolo, numai el a supraviețuit, dar nu s-a întors în România ci, căsătorindu-se tot cu o fostă deportată, au plecat amândoi în Anglia și apoi în Canada, ea murind după câțiva ani de un cancer contractat din cauza celor prin care a trecut în lagăr. Într-una din seri, târziu, stăteam de vorbă în salonul locuinței noastre patru persoane ? tata, soțul surorii mamei, unchiul din Canada și cu mine. Între altele tata l-a întrebat pe unchiul meu dacă ar fi dispus să depună o sumă de bani în eventualitatea că ar trebui să fim cumpărați pentru a pleca în Israel, dar nu ei, ci numai noi copiii. Dându-și desigur acordul, am stabilit un cod prin care îi vom comunica dacă este cazul, cum și cât trebuie depus?