"Inimă de câine" este titlul unei nuvele scrise de Mihail Bulgakov în 1925, când devenise limpede în Rusia ce fel de "om nou" era cel făurit de marxism-leninism (stalinismul avea să urmeze) - și prin ce mijloace "făureau" revoluționarii noua orânduire sovietică. Cum ceea ce a început în Rusia în 1917 și a fost perfecționat de Stalin în deceniile următoare s-a răsfrâns apoi și asupra României, căreia sistemul bolșevic i-a fost impus cu mijloace similare începând din 1945, nuvela lui Bulgakov ne privește și pe noi - și de aceea scriu aceste rânduri pe un sit dedicat istoriei recente a României.

Interesat de experimente, Profesorul de reputație internațională Preobrajenski, al cărui nume înseamnă in rusă "transfigurare", implanteaza unui câine, Sharik, înfometat dar blând, hipofiza si testicolele unui infractor decedat. Preobrajenski crează astfel, din hubris, un nou tip de om, mai imoral, mai lacom, și mai periculos decat animalul originar. Noua creație se prezintă lumii de-acum cu numele de Sharikov.

Nuvela a circulat în Uniunea Sovietică în samizdat până în 1987, când a fost prima dată publicată oficial. Nu știu în câte limbi a fost tradusă înainte de și după 1989, dar în engleză ea a apărut deja în 1968. În 1973 a fost transformată intr-o operă comică de compozitorul american William Bergsma, sub titlul "The Murder of Comrade Sharik", in 1976 a urmat filmul italian "Cuore di cane", iar in 1988 filmul sovietic "Sobachye Serdtse" de Vladimir Bortko. O traducerea română este inclusă în volumul "Diavoliada și alte povestiri", publicat la editura Polirom în 2008.

Rândurile de față sunt însă rezultatul puternicii impresii pe care mi-a făcut-o spectacolul vazut aseară la Londra, produs de English National Opera și găzduit de teatrul Colliseum -- între 20 noiembrie și 4 decembrie 2010.

Sub titlul "A Dog's Heart", nuvela lui Bulgakov a fost transformată aici într-un "Gesamtkunstwerk", o operă de artă completă, cum anunță programul și cum ne convingem văzând spectacolul: compozitorul rus Alexander Raskatov a compus o operă modernă care se mulează pe trepidațiile epocii revoluționare, cu idealurile ei deja întinate și trădările ei zilnice; libretistul italian Cesare Mazzoni a adaptat povestea păstrând umorul fantastic și intensitatea originalului, regizorul englez Simon McBurney a pus-o în scenă cu măiestrie dătătoare de fiori, ajutat de cântăreți și actori de prim ordin, de decoruri fascinante și în același timp istoric acurate, de păpușari și costumieri inspirați. Numele lor pot toate fi găsite pe pagina producției, la http://www.eno.org/see-whats-on/productions/production-page.php?itemid=586 .

Intoarsă acasă, am cautat pe Internet mai multe detalii despre operă. Iată ce am descoperit: în urmă cu doar trei ani, în 2007, la Boston, Rudolf Rojahn, un tânăr compozitor american, a scris și el o operă bazată pe Inima de câine, pusă atunci in scenă de gruparea Guerilla Opera, apoi reluată de un nou regizor în 2010. Nu numai atât, în 2005 și Teatrul Național din București a montat piesa Inima de caine, în dramatizarea și regia lui Yuriy Kordonskiy, avându-l pe Victor Rebenciug în rolul Profesorului Preobrajenski. Piesa a fost jucată apoi la diverse teatre din țară. Pe situl Naționalului văd că în prezent nu sunt planificate noi reprezentații, dar spectacolul nu pare a fi inchis. Ar fi de aflat, de mers când se reia, ba chiar de insistat să se reia.

Bulgakov este, știm cu toții, un scriitor care ne-a marcat profund, la care revenim cu nerăbdare. Nu mă mir de suita de adaptări pe care opera lui o generează în lumea întreagă. Dar nici nu îmi pot stăpâni entuziasmul față de creatorii care, ca regizorul Simon McBurney, reușesc într-o epocă care pare adesea dominată de distracții de masă să conștientizeze publicul față de un mesaj grav: pericolul unei ideologii dezlănțuite și monștrii pe care ea îi crează în numele unui ideal. Mai mult decat atât. Spectacolul lui Simon McBurney nu este o condamnare generică a ideologiilor, ci el condamnă una specifică: pe cea care a făcut posibil în partea noastră de lume - în Europa de est și centrală - sistemul comunist in realitatea lui tragică și concretă, cu urmările pe care le simțim și azi și le vom mai resimți mulți ani de acum încoace. Arată, prin transfigurare artistică, dar fără a atenua grozăvia, cum a fost posibil, cum s-a ajuns aici.

Interesată cum sunt de a ține vie memoria trecutului apropiat, nu pot să nu vă împărtășesc această bucurie când văd, ca acum, că excesele totalitarismului comunist sunt demostrate pe scene de prima mărime ale lumii. Mai târziu decat ne-am fi dorit, dar de data aceasta cu răsunet. (Criticii laudă spectacolul lui McBurney din plin, recomandându-l mai presus și în dauna operei jucate în paralel la Covent Garden, iar publicul aplaudă frenetic - deși britanicii se manifestă mai degrabă reținut, după cum știm).

E bine să vezi, cum spune prietenul meu Mircea Ivanoiu, că "adevarul iese totdeauna la iveală".

În urmă cu aproape 30 de ani, când am ajuns în vest, deși de vreo 20 de ani încoace parcă mai rar, însă cu nostalgii palpabile, am auzit adesea intelectuali apuseni tânjind spre ceea ce pentru ei însemnase "lupta pentru o societate mai bună", pe care noi, cei din est, nu am reușit să o implementăm cum ar fi trebuit. De aceea poate nu mă așteptam ca publicul londonez sa reacționeze atât de puternic la demascarea pe scenă a lugrubrului experiment. Este un public care nu a trăit direct experiența marilor ideologii ale secolului XX și nu a fost victima niciunui sistem totalitar. Ultimele câteva decenii nu au fost pâtrunse de nici o ideologie puternică - poate doar de cea a pieței libere, care a dus la întruparea bancherului iresponsabil, un alt fel de Sharikov, și el cauzând suferințe, dar de altă natură.

In spectacolul lui McBurney suntem plonjați fără compromis în lumea sovietică a primelor decenii ale secolului XX - cu atâta fervoare încât ea te învăluiește complet, îi resimți absurdul și teroarea în scaunul cu pluș în care te-ai cuibărit. Pe fundalul scenei sunt proiectate imagini de arhivă din marșurile care slăveau noua ordine socială, pe scena proletariatul dezlănțuit flutură steagul revoluției sovietice și poartă în mână ca pe o biblie operele lui Marx și Engels. În lumea aceasta se întrupează Sharikov, transformat din marionetă schematică de câine în funcționar al sistemului, și în ea prosperă el pentru un timp.

Cand Profesorul reușește să-l readucă la stadiul de câine, suntem îngroziți de cruzime, dar răsuflăm ușurați. La sfârșitul spectacolului știm cu toții, și spectatorii londonezi care nu au trăit acele timpuri și cei ca mine, care le-au trăit în forma lor atenuată, că nu a fost un vis urât, ci o realitate.

Lecturi suplimentare:

Imagini din spectacol:
http://www.complicite.org/flash/

James Meek:
http://www.guardian.co.uk/books/2007/aug/18/featuresreviews.guardianreview19

Claire Clovin:
http://www.dailyexpress.co.uk/posts/view/214228/REVIEW-Raskatov-s-A-Dog-s-Heart/

O selecție de critici: 
http://www.daylife.com/topic/Simon_McBurney

Cristiana Popp:
http://www.cerecomand.ro/divertisment/inima-de-caine-la-tnb-dupa-mihai-bulgakov/

Alice Jones:
http://www.independent.co.uk/arts-entertainment/theatre-dance/features/a-dogrsquos-heart-its-animal-magic-2137786.html

Olivia Bartlett:
http://www.wesleyan.edu/newsletter/people/2006/0306kordonskiy.html

Magdalena Popa Buluc: http://old.cotidianul.ro/yuriy_kordonskiy_nu_cred_ca_prin_teatru_se_poate_schimba_lumea-95481.html (și totuși!)