La anul pe vremea aceasta voi schimba prefixul anilor ce încă îmi sunt dați, avansând într-un nou deceniu. Amintirile își croiesc un drum din ce în ce mai larg în discursul zilnic, dând culoare mai bogată întâmplărilor proaspete de zi cu zi, ducând, cu noroc, la mai multă înțelegere: așa a fost, așa este, așa va fi.  Asta despre memoria personală, cea care ne ajută să ne înțelegem pe noi înșine. Dar rememorările noastre, adunate laolaltă, construiesc marele tablou al lumii cu mai multe nuanțe decât o poate face orice manual de istorie. Mai ales când sunt povestite cu har.  
 
În luna mai mi-am revăzut, după patru decenii, colegii de liceu: de prisos să spun că doar puțini dintre ei mi-au amintit de cum am fost noi toți pe vremuri, așa cum și eu le voi fi părut străină, o alta, o doamnă mai mult sau mai puțin așezată... Marcela Bârsan, șefa noastră de promoție, cu mintea la fel de tânără și brici, spunea că am ajuns la vârsta la care, după ce ne ocupaserăm cu precădere de aspectele verbului ”a avea”, conjugăm acum mai ales verbul ”a fi”: cum am fost  noi în liceu,  cum  am fost în facultate, ce am devenit fiecare, ce alte ființe am adus pe lume. Am povestit în sala de clasă regăsită despre ce suntem acum fiecare, dar mult prea scurt a fost timpul întâlnirii pentru a construi un pod peste cei patruzeci de ani trecuți.
 
Noroc cu filmul făcut în săptămânile de bacalaureat, în 1973, de Vova Bârsan, pe un scenariu al lui Radu Țeposu, colegul nostru prea curând dispărut, cu care, în seara balului de bacalaureat, deschisesem dansul - și căzusem, cât eram de lungi, pe podeau de la Aro, împiedicați în prima -- și ultima -- rochie cu trenă din viață. Nu multe clase de absolvenți de liceu au avut șansa, în 1973, să aibă un regizor și operator de profesie care să îi prindă pe peliculă: noi am avut-o cu Vova, cel devenit soțul Marcelei -- și doar astfel ne-am revăzut acum ca mlădițele proaspete ce eram atunci, doar așa am fost, eu cel puțin, în stare de a recunoaște fețele străine întâlnite la reuniune.
 
Noroc cu povestitorii înăscuți, neașteptați, cu Cristina de pildă, fosta mea colegă de bancă, care a șiut să ne transmită istoria vieții ei, petrecute între Baia Mare și Israel, de ne-a lăsat pe toți cu sufletul la gură.
 
Noroc cu scriitorii adevărați care ne recreează copilăria, reînviind anii ascunși sub straturi și straturi de viață adunată: așa cu textul lui Octavian Soviany, ”Am fost un copil reușit?”, care ne poartă cu mult înaintea anilor de liceu, într-un Brașov al anilor 1950-60 (numit încă, la nașterea noastră, Orașul Stalin!), pe care, chiar dacă am trăit în alte cartiere, în alte familii, în alte încăperi, înconjurați de alte glasuri, îl recunoaștem datorită scriiturii lui fără greș. Citindu-l pe Tavi, ne reamintim propria noastră minunare față de descoperirile copilăriei, față de primele povești iubite (în cazul meu și al fratelui meu mama ne inventa istorii pe care trebuia apoi să le repete noapte de noapte de parcă ar fi fost scrise undeva pe hârtie și nu imaginate adhoc – era prinsă mereu când se abătea de la șirul faptelor închipuite de ea însăși --, iar prima carte citită nouă, de tata, pe dealul Cetățuii, a fost ”Doi ani de vacanță”, a lui Jules Verne, pe care am citit-o apoi și eu fiicei mele, în engleză, undeva pe lângă Boston); față de dulciurile îndrăgite (tata ne aducea migdale în chihlimbar de zahăr ars de la Capșa de câte ori mergea în delegație la București, iar prăjitura mea preferată era indiana, pe care astăzi doar ca formă mai încearcă unii curajoși să o recreeze, nereușind nicicând să-i dea același gust și acceași consistență); față de prietenii de joacă, de străzile pe care am crescut și de dealurile pe care le-am cutreierat până la căderea nopții. Dar citiți-l pe Octavian Soviany, el vă va îmbia cu madeleine-le sale mai bine decât o pot face eu. Iar dacă vreți să vă adăugați povestea, trimiteti-ne-o, o putem publica.
 
Am căutat în colecția noastră de articole mai vechi și altele despre copilărie,  care să evoce și ele orașele în care au crescut scriitorii: și iată că l-am găsit pe Radu Ciobanu, născut în 1935, care vorbește despre Timișoara sa cosmopolită, și pe Sanda Golopenția, născută în 1940, care ne vorbește despre Bucureștiul din jurul străzii Dr. Lister. Sunt toti ușor de găsit acum la secțiunea Mărturii. Glasuri diferite, orașe diferite, nostalgii diferite – sau nu neapărat?