Dr. ing. Constantin Roman, n. 1941:

 ?Plecarea în străinătate? implica de obicei obținerea unui pașaport de călătorie pe o perioadă limitată într-o țară din Occident mai degrabă decât într-una din lagărul socialist? Aceste plecări erau strict controlate și oferite doar ?oamenilor de încredere?, mai precis unei categorii restrânse din rândul membrilor de Partid -  eșalonul superior, apropiat de guvern și de stat.

Mai mult decât atât: aveai nevoie și de o ?viză de întoarcere? în România (fiind cetățean român, pe un pașaport român, ca să te intorci în țara ta!). Dacă stăteai peste limita prevazută, viza de intoarcere îți expira; sigur că te primeau înapoi, dar nu mai pupai un pașaport în vecii vecilor și ca urmare cariera profesională ar fi avut de suferit.

Dupa același tipic, bursele în Occident erau extrem de puține în comparație cu cele în Uniunea Sovietica sau în ?țările frățești? (socialiste) și ele nu se acordau decât celor cu relații. Un exemplu pregnant este cazul lui Petre Roman, fostul  premier din timpul Mineriadelor din anii 1990: părinții lui erau comuniști din ?ilegalitate?, care luptaseră în Spania împotriva lui Franco, în 1939. Dupa instaurarea Republicii populare în România, Walter Roman, tatăl lui Petre Roman, ocupase funcții ?de încredere? în partidul communist și așa fiul lui a putut să își facă studiile în Franța, la Toulouse, în anii 1960 ? dar aceasta era o excepție.

Copiii obișnuiți, chiar dintre aceia ai căror părinți deveniseră membri de partid din motive oportuniste, nu primeau burse în Occident ? nici nu existau mijloace de informare.

În general, nici oamenii de știință nu primeau pașaport, nici chiar pentru a participa la conferințe internaționale în Occident.

Românii care au beneficiat de astfel de privilegii erau extrem de puțini și aveau ?dosar bun?, deci erau considerați oameni ?de încredere? (ai partidului), se considera că nu prezentau riscul de a ?fugi?.

În anul 1965, după ce terminasem studiile de inginer la București, mi s-a refuzat un pașaport chiar și pentru Iugoslavia, la o conferință științifică care avea loc la Belgrad, unde fusesem invitat sa particip cu o comunicare. Nu aveam dosar ?beton? (tatăl meu nu era în partid și fusesem expropriați); le era teama că o să ?fug? în Occident, trecând prin Triest frontiera cu Italia (?)

In anii următori mi s-a refuzat sistematic o cerere de pașaport pentru Anglia, deși aveam o invitație pentru a face o comunicare științifică la un congres internațional? În acest context mai era o metodă ? ți se tergiversa răspunsul pentru aprobarea pașaportului până când congresul la care erai invitat se termina, după care îți spuneau ?uite, nu mai are rost sa mergi, că s-a terminat conferința?!

Aceasta mi s-a întâmplat mie personal ajungând la Universitatea din Newcastle în seara zilei când congresul se terminase? Am povestit întâmplarea într-o carte (aflată încă, sper, la Biblioteca de la ?British Council? din București), carte a cărei traducere în românește se află pe Internet la adresa:

http://www.constantinroman.com/continentaldrift/romaneste/forward.html iar în engleză la adresa: http://www.constantinroman.com/continentaldrift/

Această carte de memorii conține pagini întregi despre România dictaturii și despre comportamentul reprezentanților ei în Anglia și Franța... 

Deci, în concluzie, cetățenii de rând ?nu plecau pentru că nu primeau?; nu primeau, pentru că informațiile și procedura de cerere de burse era controlată de dictatura comunistă. Nici organizațiile internaționale, ca de pildă ?British Council?, nu voiau să ofenseze regimul de la București acordând burse acelor români care, așa cum era cazul meu în 1969, pe vremea lui Ceaușescu, nu erau pe lista celor agreați oficial de guvernul de la București?.

Ca studenți, bursele ne păreau o utopie la care nici nu puteam visa; în cazurile rare în care am fi auzit de așa ceva știam că pașapoartele nu ar fi fost eliberate; mai era apoi și scuza ?lipsei de valută?; dacă nu cereai valută, dădeau din colț în colț și refuzau biletul de avion, pe care oricum nu îl puteai obține fără pașaport?iar pașaportul fără valută?, iar valuta era rezervată unui cerc restrâns de privilegiați din CC ai PCR. Leul nu era convertibil și, dacă te găseau cu valută schimbată la negru, făceai ani buni de închisoare?

 

Constantin Eretescu, scriitor, n. 1937:

 

Nu exista o ofertă de burse de studii în străinătate. Nici nu s-a auzit măcar de așa ceva. Asta nu înseamnă că universitățile occidentale nu ofereau burse. Înseamnă doar că statul nu le accepta. Ideea era ca tinerii să nu fie influențați în vreun fel de ideologia burgheză, fie prin contact direct cu alte realități decât cele cunoscute, fie, indirect, prin lecturi din autori neagreați de regimul comunist. Se mai putea întâmpla, ferească Dumnezeu, ca întors acasă, tânărul să devină un promotor al ideilor deprinse în străinătate, să dorească schimbări, înnoiri. Ori, și mai rău, spion. Toate acestea puteau fi evitate refuzând, la nivel de guvern, orice contacte ori colaborare cu apusul.

Într-o primă perioadă, am în vedere anii ?50, tineri cu dosare bune, fii ai activiștilor comuniști, au fost trimiși la studii în URSS. Ion Iliescu a fost unul dintre beneficiarii unei asemenea burse. Se înțelege că mai toți studenții au fost contactați de KGB, serviciul sovietic de poliție secretă, și au devenit agenți sau colaboratori ai lui. Acesta este motivul pentru care, ceva mai târziu nici această relație nu a mai fost continuată.

Ceea ce nu înseamnă că privilegiați ai regimului nu și-au făcut studiile în apus. (Vezi, de exemplu, Petre Roman. Nu a fost singurul, bineînțeles.) 

 

 

Mircea Ivanoiu, absolvent al Liceului ?Coriolan Brediceanu? din Lugoj, n. 1951:

Asta e o întrebare bună și mă provoacă pentru că într-un fel am asistat la un simulacru de acordare a burselor pentru studii superioare în străinătate. Eram în anul II la Facultatea de Mecanică din Timișoara (fostul Institut Politehnic ?Traian Vuia?)  când a fost anunțată o selecție pentru asemenea burse. Decanatul a convocat  pe cei ?îndreptățiți? prin situația școlară după trei semestre, dar urma să trecem ulterior și o probă de limbă străină (secundară ca importanță). Am fost totuși preveniți că este vorba despre o selecție națională, adica urma să concurăm cu toate marile institute politehnice din țară, care pe vremea aceea, în anul 1972-73, nu erau multe, doar vreo cinci.

Cei care au crezut că își doresc să plece la asemenea studii au depus un dosar. Să fi fost cca 100 din Institut (toate facultățile tehnice). Erau locuri în Anglia, Statele Unite, Germania Federală, Germania Democrată, Uniunea Sovietică, Cehoslovacia, Franța, Cuba?poate și în alte părți de care nu-mi aduc aminte. Nu știu dacă numărul total de burse depășea 100 la nivel țară, pentru fiecare direcție (specializare) erau 2-7 locuri. Specializarea nu era la alegerea ta, specializarea era fixă, deci trebuia să ți-o asumi, chiar să o schimbi complet dacă erai selectat și porniseși studiile pe altă direcție.

După câteva luni am avut răspunsul, adică am primit numele celor acceptați. Timișoara a avut vreo 8 reușiți- un coleg de-al meu de liceu, șvab din Lugoj, a plecat în RDG, alt coleg din anul parallel (TCM- Tehnologia Construcțiilor de Mașini) a plecat în marea Uniune Sovietică la specializare legată de pietre prețioase, parcă în Siberia sau la Leningrad, un pui de bănățean din Chevereș Mare (lângă Buziaș) în Statele Unite, un coleg tot de la TCM a obținut bursa RFG, dar până la urmă i s-a ?rătăcit? dosarul și a rămas acasă, în locul lui plecând un bucureștean, etc..

Candidatura mea era pentru Franța, pe motive de limbă în special, puțini știau atâta franceză între ingineri. Nu am primit nici un semn, adică nici că am fost respins, nici care au fost motivele respingerii, dar drept să spun nici nu mă așteptam.

Asta a fost singura ocazie pe perioada studiilor mele (5 ani) când am aflat de un asemenea concurs și despre niște burse în străinătate.

În ce privește mecanismul de selecție, convingerea mea de atunci întărită de experiențele avute după 1990 este că selecția depindea de dosar (criterii sociale), dar și de intervențiile la nivel. Nimeni n-ar fi vrut să meargă în Cuba, Uniunea Sovietică sau RDG. Activiștii de partid de înalt nivel știau (simțeau) că fii lor vor trăi alte vremuri și-și pregăteau copiii privind spre vest. Problema nu era că România primea un număr foarte mic de burse, primea foarte multe chiar in Anglia, RFG, Franța,?dar le refuza în marea lor majoritate pentru că să nu ia contact cu realitățile occidentale prea multă lume, asta făcea parte din politica de închidere și izolare promovată de conducerea de partid și de Securitate.

Excepțiile puteau fi copii nomenclaturii comuniste care prezentau probabil alte ? garanții ?. 

Ca o afirmație de ordin general, studiile în străinătate și principiul meritocratic din prima jumătate a secolului XX au fost explicația succesului României pe calea modernizării și a succeselor din perioada interbelică.

Marile școli occidentale, indiferent de domeniul de pregătire, au politici de încurajare a mobilității studenților, încurajează orice ocazie pentru studii sau stagii în străinătate, când te găsești, vrei nu vrei, în situații care te deschid la minte, te confruntă cu realități diferite de cele de acasă, te pregătesc pentru ? agresiunea ? intelectuală care se anunță. 

Pe scurt tinerii nu prea puteau să plece în străinătate pentru că bursele veneau pe filiere supercentralizate, în plus se mai făcea o filtrare care avea criterii de altă natură decât profesională și nu oricine putea să obțină un pașaport în acest scop. Dacă erau și exemple care infirmă spusele mele, acestea erau minoritare și făcute tocmai pentru da aparența de corectă selecție.

Pe această temă mai putem sta de vorbă, vă ofer cu plăcere detalii, explicații suplimentare, alte exemple. 

 

Doina Jela, scriitoare, redactor la Curtea Veche, n. 1951:

Rar, greu și în anumite condiții. Cea mai frecventă era aceea de a deveni turnător la Securitate.