Dr. ing. Constantin Roman, n. 1941:

Piața de discuri din România anilor ?50 și ?60 era foarte săracă și limitată la muzica populară românească, la romanțe cu Ioana Radu și la muzica dedicată ?vremurilor noi? ? de genul ?Lelița cu tractorul?. Singurul mod de a auzi muzica occidentală era pe posturile de radio cu unde scurte care nu erau bruiate de regimul communist.

Muzica dată pentru România la radiourile ?Europa Libera? sau ?Vocea Americii?, sau ?Deutsche Welle?, etc. era și ea bruiată. Deci eram limitați la ascultarea posturilor Monte Carlo sau a bazelor militare Americane (pe atunci în Libia), unde se oferea muzică la cererea ascultătorilor? Se intelege de la sine că noi, cei din România, nu puteam să cerem nimic ? doar ascultam ce cereau alți ascultători, în cazul Libiei, arabi.

Uneori, la Bucuresti, mai auzeam de la prietenii unor prieteni, cam la mâna a treia sau a patra, de niște ?ceaiuri? date în cartierul Primăverii, unde ??grangurii? își aveau ghetoul privilegiat, în casele luate cu japca de la ?exploatatorii? care înfundaseră pușcăriile de la Sighet sau Aiud.

Copiii lor, de aceeași vârstă cu mine, ?primiseră? discuri de muzică ușoară: twist, rock?n roll? - muzică ?decadentă? pentru noi, dar nu și pentru ei? Era imposibil de pătruns în asemenea cercuri, și m-aș fi simțit complet ?pe din afară?, așa că doar visam.

În plus, nu era suficient să fi pus mâna pe un disc străin, ci trebuia să ai și un ?patefon? modern, pentru ?microsilloane? de 33 și mai târziu de 45 (rotații pe minut?), Asemenea tehnologie nu exista pe piața liberă, dar la un moment dat a fost importată din Cehoslovacia sau Germania de Est? Prin anii 60 apăruseră niște înregistrări românești (Electrecord) cu cântăreți occidentali simpatizanți comuniști ? interpretul negru american de jazz Paul Robson, sau comunistul francez Yves Montand? Ei, asta era mare lucru! Dar noi tinerii preferam Beatles sau Paul Anka? însă  de unde Dumnezeu să îi găsești?

Dar iată că la un moment dat s-a inventat magnetofonul portabil! Importat din Cehoslovacia, putea fi găsit făcând o coadă interminabilă la București și plătind prețuri exorbitante  (șase luni de salariu al unui inginer!). În plus, erau extrem de grele! Nu mai stiu ? cel putin 10 kilograme? Benzile magnetice se găseau de ocazie, dar foarte scumpe și ele. Și așa a început o piață de muzică occidentală vândută, cum ar fi , ?pe șest? (sau ?sub palton?, cum se spunea), pentru că  asemenea preocupări erau considerate ?decadente?; dacă intrai în radarul unui vecin puteai să fi denunâat și să fi luat la întrebări de secretarul de Partid la școala, la facultate sau la birou. Consecința cea mai gravă? Erai dat afara ca ?element dușmănos? sau ?cosmopolit? și cariera ta profesională era terminată ? te trimiteau la ?munca de jos?, adică necalificată, într-o uzină, unde te ??reabilitau? după ani buni?

Ei, îmi făcea plăcere sa fiu ?decadent? și gândindu-mă mai bine, cred că eram inconștient și am avut mare noroc ca nu mi s-a intamplat nimic.

În mod retrospectiv mi se pare ironic că tocmai Partidul Muncitoresc Român (mai apoi devenit PCR) considera ?munca de jos? - în speță munca necalificată a muncitorilor - un mod de pedeapsă și de rușine?

Îmi amintesc că, în modul cel mai neprevăzut, mama unei prietene, franțuzoaică căsătorită cu un român înainte de război, reușise prin intervenții la Ministrul Florescu să poată merge la înmormântarea mamei sale la Paris.  Florescu era communist ilegalist, deci avea influență. Ei, mama prietenei s-a intors de la Paris cu microsilloane franțuzești și cu un patefon electric portabil (care cântărea doar vre-o trei kilograme) și care devenise un obiect de ?cult? și de mare interes pentru o gașcă de prieteni de 16 ani. O altă prietenă din cartierul Traian se aranjase cu maică-sa să plece de acasa și așa am organizat diverse ?ceaiuri?  (duminica după-amiază, într-o singură cameră plină de mobilă), unde am dansat până ne-am tocit călcâiele? Chiar ne simțeam în ?al noualea cer?, ca și cum am fi fost transportați în Occident pe un covor fermecat? Totul s-a terminat abrupt când niște vecini ne-au denunțat? și am avut noroc că am scăpat fără  consecințe, alfel am fi fost transportați la miliție pentru un altfel de amuzament. Asta era încă sub dictatura lui Gheorghiu-Dej, deci înainte de Ceaușescu.

Răspunsul pe scurt?

NU PUTEAI să îți procuri discuri: ori ascultai posturi de radio pe unde scurte, ori înregistrai ceva la magnetofon (?magul?), ori poate știai pe cineva care știa pe altcineva  care? ș.a.m.d. te invita la un ceai unde ascultai discurile aduse de ?organe? și nevestele lor pentru odraslele lor. Și ?mulțumeai din inimă partidului iubit? și pentru atâta. 

SIMPLU!  

 

Prof. Dr. Sanda Golopenția, Brown University, fostă elevă la Lazăr, n. 1940:

Când învățam la Lazăr, nu aveam la îndemână nici măcar discuri cu muzică clasică. Norocul nostru a fost reprezentat de profesoara Georgeta Breazul, care a creat un cerc de muzică și ne întrunea săptămânal spre a asculta discurile ei cu muzică de concert, de cameră, de operă. În ce privește muzica ușoară străină, cei care veneam din familii obișnuite nu prea aveam acces la ea. Dar dacă citiți volumul Cum era? Cam așa...Amintiri din anii comunismului (românesc), publicat în 2006 la editura Curtea Veche, veți vedea că, în familiile nomenclaturii, copiii ascultau muzică străină cu ușurință. Îmi aduc aminte ce impresionată am fost când una din colegele de clasă mi-a arătat niște fotografii de actrițe și actori americani. Le avea probabil de la părinți, erau fotografii vechi, dar așa ceva nu mai văzusem (și firește nici unul din filmele în care jucaseră actorii respectivi nu-mi era cunoscut).

(Nota editoarei, L.B.: Volumul ?Cum era? Cam așa...? poate fi obținut pe situl editurii la http://www.curteaveche.ro/Cum_era_Cam_asa_-3-440 )

 

Ing. Mircea Ivanoiu, fost elev al Liceului ?Coriolan Brediceanu?, n. 1951:

Asta cred că este o întrebare care are răspunsuri diferite în diferite zone ale țării, deci depinde de poziția geografică. 

Pentru muzica comercială, adică muzica pop de succes, prima sursă de informare era Europa Liberă prin emisiunile ei specializate, Top 20 de pildă, care se făcea pe țări, adică clasamentele naționale din țările occidentale. În acest sens trebuie amintit rolul capital al unui geniu al acestor emisiuni, Cornel Chiriac, totdeauna bine informat și în mare vervă. Cei din Banat puteau recepționa relativ bine și posturile sârbești care retransmiteau asemenea top-uri (reclame și muzică). Totuși, emisiunile Europei Libere erau câteodată bruiate, recepția nu era foarte bună și o audiție bună însemna numai discul sau înregistrările pe bandă de magnetofon profesional (încă nu erau casetofoane). 

Zona Banatului este o zonă cosmopolită, aveam foarte mulți colegi cu rude în străinătate care le aduceau sau le trimiteau discurile recente (format LP sau single), le făceau abonamente la reviste muzicale cum era BRAVO (în limba germană). Aceste discuri (negre) circulau prietenește și se uzau repede fiind rulate pe pick-up-uri de diferite calități, majoritatea RTF, Supraphone (cehești) sau erau apoi înregistrate pe magnetofoane rusești? Eu personal pot să apreciez o piesă bună, dar nu aveam calitățile unora dintre colegii mei care rețineau zeci de piese de succes, încercau să le reproducă la ghitară, etc. 

În a doua fază, adică după anul 1980, se mai găseau pe piață discuri bulgărești, rusești, cehești, copii ale LP-urilor occidentale, dar erau greu de procurat (trebuia să ai sistemul de relații bine pus la punct, mai ales în orașele mari.) În ce privește muzica cultă nu prea erau probleme, amatori puțini, găseai înregistrări de foarte bună calitate interpretativă, în special pe filiera RDG, Melodia (URSS) sau Supraphone (Cehoslovacia). 

Îmi aduc aminte că mi-am dorit un sistem muzical de bună calitate după ce am terminat facultatea și am reușit să fac rost prin prietenii mei din Timișoara, care schimbau valută la negru (prin studenții străini) și cumpărau din Shop (magazine pe valută). Așa am ajuns proprietarul unei linii AKAI, o bijuterie atuncea, pe care acuma nu o mai folosesc, aștept să devină o antichitate sau o piesă de muzeu.

Poate că e greu să vă imaginați că pentru muzică erau alte căi de transmitere, nu exista CD sau DVD, pe un disc LP (la 33 rot/min, două fețe) intrau 10-12 piese, iar un disc single (la 45 ture/minut, două fețe) avea 2-4 piese.  

Îmi aduc aminte că un coleg mai mic cu un an, acuma arhitect la Amiens, înregistra prin microfon concertul de colinde interpretat de corul bisericii în balconul de vis-a-vis de altar, la actuala catedrală greco-catolică din Lugoj (atunci biserică ortodoxă), pe un casetofon ca o râșniță, robust, dar nu foarte fidel, cumpărat în urma unei vizite făcute la rude la Cernăuți.

 

Doina Jela, scriitoare, redactor la Curtea Veche, n. 1951:

De la rude care locuiau deja în străinătate și veneau în vacanțe, dar asta se întâmpla destul de rar.