Ioana Pieleanu, n. 1976:

           Au fost o dată... trei modele de profesori... și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, dacă nu or mai fi trăind și astăzi. Am vagul sentiment că mai trăiesc și astăzi. Primul era profesorul din greșeală. Profesorul din greșeală nu avea vocația, intenția și nici interesul să devină profesor, dar sfârșea în cancelarie fie printr-o nefericită repartiție, fie pentru că ceea ce i-ar fi plăcut să facă în viață nu era permis în România comunistă, fie pentru că era un idealist a carui meserie nu se inventase încă. Profesorul din greșeala găsea întotdeauna drumul cel mai lung între cancelarie și clasă, astfel încât să ajungă cu cel puțin 20 de minute întârziere la ora, evitând, în consecință, măcar jumătate din jena de a se prezenta, din nou și din nou și din nou, mai nepregătit la lecție decât elevii. Cu toate acestea, suflet bun ce ne purta o reală simpatie, încerca să își spele vina dezinteresului didactic deschizând catalogul și cu gesturi largi, generoase, adăugând o excesiv de caligrafică notă zece elevului Alexandrescu. Gestul era apoi repetat, până când ajungea la litera Z; tocmai la timp, căci atunci suna și clopoțelul de ieșire. Evident, îl iubeam necondiționat cu toții.  

De la cealaltă extremă, sosea profesorul sever prin excelență. Nu am înțeles niciodată foarte clar cum a ajuns profesorul sever prin excelență profesor. Metoda lui de acțiune era instigarea fricii. Pierzându-și de ceva vreme limbajul copiilor (pe care îmi imaginez și sper că îl posedase și el odată), era incapabil să inspire, să ne câștige interesul, să se facă ascultat în mod rațional. Profesorul sever era conștient (și îi era în sufletul lui teamă) de potențiala cruzime a copiilor atunci când nu te respectă, și, preventiv, instiga frica la rândul lui. În mod interesant, studierea prin memorare și nu încurajarea dezvoltării unei gândiri personale îi era metoda. Nu am înțeles niciodată exact de ce. Pe acest tip de profesor l-am cosiderat și continui să îl consider periculos, și în parte îl învinuiesc de a sta în drumul unei societăți civilizate și sănătoase. Atunci când educi un copil cu frica, când nu îi insipri dragostea și motivația către un anume subiect de studiu, nu cred că acesta se poate dezvolta într-un adult care să își facă meseria cu dragoste și dedicație.  

Și în final era Profesorul. Educatorul. Acesta era tot ceea ce nu erau ceilalți. Ne făcea să ne gândim, să ne imaginăm, ne povestea, ne motiva, ne inspira. Nu era generos cu notele, dar pe Profesor, și aici mi se pare extraordinar cât de perceptivi sunt copii, îl numeam cu bună știință exigent, nu sever. Profesorul era persoana care își făcea un scop în viață din educarea elevilor săi. Din păcate, aceștia erau puțini (erau ani în care nu apăreau deloc) și în final tot părinții și bunicii erau cei care își luau responsabilitatea de a ne asigura minți echilibrate și copilării frumoase. 

Dar acestea nu sunt povestiri din comunism. Pe acești profesori, desigur în proporții diferite, îi întâlnesc și azi pe diverse meridiane. Ceea ce era specific comunismului, și în mod ciudat putea fi practicat de profesori care îndeplineau oricare dintre descripțiile de mai sus, era schimbul de bunuri. Orice elev își putea câștiga o vorbă bună, o privire mai afectuoasă, o notă de 10 sau, în cel mai rău caz,  își putea plăti repetenția în schimbul unui săpun, găini, brânza telemea, inele de aur, sau cine știe ce alte produse. Cred că numai apă caldă nu se făcea cadou. În general, înțelegerea era subtilă, alteori era în câmp deschis. Tovarășa mea învățătoare din clasa întâi spunea în gura mare: ?Dar copii, chiar nu îmi aduceți și voi un săpun?? Eu și colega mea de bancă, cu care eram deja înrudită de pe vremea grădiniței când printr-o ceremonie scurtă dar oficioasă ne făcusem surori de cruce prin unirea tactilă a unei zgârieturi (ea) cu o ciupitură de țântar (eu), ne-am dus într-o zi acasă și am spus respectivelor mame: ?a spus tovarășa să ducem săpun la școală?. Mama, încă neexperimentată cu obiceiurile didactice, a spus ?ce fel de săpun, să vă spălați pe mâini??, ?Nu știu... săpun.?. A doua zi, tovarășa, intrând în clasă, a găsit două săpunuri Cheia așezate pe marginea catedrei. Cheia era cel mai mizerabil săpun care se găsea chiar și în magazinele altminteri goale. ?Cine a pus astea aici?? Furioasă, evident. Eu și Ana Maria ne-am ridicat timid în picioare. ?Noi.? ?Păi ce să fac eu cu astea?? ?Nu știu, ați spus să aducem săpun.? ?Păi săpun din ăsta? Aduceți și voi un Fa, un Lux. Luați-vă porcăriile astea de-aici.? Nu are rost să mai spun că în clasa a doua m-am mutat la altă școală, unde am găsit o Profesoara, pe doamna învățătoare Dorobanțu. În ce o privește pe Ana Maria, zgârietura și pișcătura de țânțar sunt înrudite și în ziua de astăzi. 

 

Constantin Eretescu, scriitor, n. 1937:

 

Ce însemnează sever? Exigent sau câinos? Și care este opusul lui sever? Îngăduitor sau indiferent? Cred că în masa mare a dascălilor se află de toate felurile și așa trebuie să fi fost de când lumea. Eu unul am prețuit mai mult profesorii care ne stimulau, ne îndemnau să știm. Cei care erau mai degrabă severi. Dacă nu-ți pasă, pentru ce să te numești profesor? Am avut și din aceia destui. Oameni care intrau în clasă, ascultau, puneau note, predau, luau catalogul și ieșeau. Nu rămânea în urma lor nici o vibrație. Nu erau incompetenți. Doar nepăsători, adică nu le păsa. Dar sunt și profesori pe care-i aștepți. Care-ți spun întotdeauna ceva nou, simți literalmente că-ți deschid capul și pun acolo ceva care va rămâne. Aceia sunt profesorii care cer ceva și de la tine. Te cheamă să participi la actul învățării. Ei sunt cei exigenți. Am avut parte de tot soiul. Ba, am fost eu însumi profesor câțiva ani. 

 

 

Ing. Mircea Ivănoiu, fost elev la Liceul ?Coriolan Brediceanu? din Lugoj, n. 1951:

Poate că erau mai severi, dar asta este mai mult de bine decât de rău.

În tot cazul, aveau în față elevi mai motivați. Era în școală un respect pentru munca intelectuală, premianții erau cunoscuți în oraș, erau aproape niște celebrități locale ca să nu mai vorbim despre olimpicii naționali.

Diferența este că se învăța la toate materiile. Nu se dădeau note din complezență, inclusiv la sport putea să-ți strice media generală dacă nu puneai osul la orele săptămânale sau la antrenamente. A știi de toate era o trufie, o boală specifică vârstei (adolescenței), se practica acumularea de cunoștințe din toate domeniile care-ți dădea un nimb enciclopedist cu care zdrobeai pe oricine în grațiile unei fete, de exemplu. Pe de altă parte nu-mi pare o clipă rău pentru că am învățat atâtea, cred că toate mi-au fost de folos la o mai bună înțelegere a lumii, m-au format în spiritul respectului pentru profesiile diferite de a mea, m-au dotat cu un rudiment de gust pentru muzică, arte plastice, natură,? Liceul avea ca scop crearea unei platforme solide de cunoștințe care să-ți permită să faci orice opțiune profesională vrei în viață. Nu era colegiu național, era numai liceu de cultură generală, o clasă reală și una umanistică, o altă clasă maghiară și una germană în paralel.

În ultimii ani de liceu rugam părinții să-mi dea bani și, mai mult din snobism, cumpăram și citeam săptămânalele culturale, pe vremea aceea România Literară și Contemporanul. De atuncea, s-a format reflexul care nu m-a părăsit până astăzi, acela de a răsfoi  1-2 reviste culturale pe săptămână și încă mă simt bine după asemenea lecturi care mă țin la curent cu noutățile artistice, aparițiile editoriale, polemicile din lumea ideilor,? 

Opțiunea pentru secția reală am făcut-o la începutul clasei a X-a, știam de la intrarea în liceu că voi urma secția reală, dar asta nu m-a împiedecat să am la latină în clasa IX-a cea mai mare notă pe liceu (îmi aduc aminte numele profesorului, Teodori, peste 50 de ani, la acea dată). Latina era teroare, umaniștii făceau și în clasa X-a.

Tot ? teroare ? era și la franceză, o profesoară de modă veche, Sidonia Mihoveni (născută Pop) care nu făcea nici o deosebire între elevii umaniști și cei de la real, adică pretențiile erau aceleași, tezele comune și reușeam să-i depășim pe umaniști la rezultate. Ani de-a rândul i-am mulțumit pentru că m-a terorizat, bazele limbii franceze le am de la ea și o limbă străină bine cunoscută face cât o facultate. Dragostea pentru limba franceză o am de la ea și de la unchiul învățătoarei mele, părintele greco-catolic Ștefan Bălan, care făcuse De Propaganda Fidae la Roma și cursuri de filologie la Paris. Poveștile lui din amfiteatrele Sorbonnei, povești în care străluceau studenții din Est, mi-au rămas în amintire pe vecie.

La liceul nostru erau în anii 1970-1980 trei profesori doctori în științe, ceea ce era o raritate pentru acele timpuri ? Ghiță Popescu la matematică, Maria Borbil, la chimie (mi-era și dirigintă) și Dan Popescu, la istorie. Doamna Borbil avea boala extemporalelor, dar asta nu ne-a stricat, cel putin 7 dintre colegii mei de la real au făcut ulterior studii de medicină și alți doi în chimie pură, acuma fiind profesori universitari, șefi de clinici sau institute de cercetare, în țară.

Cu Dan Popescu și cu automobilul lui, Renault Dauphin făceam excursii la arhivele din Caransebeș și-l ajutam la redactarea articolelor de istorie locală.

Profesorul meu de matematică, Mircea Băleanu fusese asistent al lui Caius Iacob la București, aici era probabil retras într-un loc mai ferit, care-l proteja de necazuri politice.

Veșnica mulțumire voi purta profesorului Waldmann, care știa ca nimeni altul să te facă să înțelegi, chiar să iubești fizica și de la care am aflat  întâia oară faptul că inginerie înseamnă științe aplicate. A emigrat în Germania după 1980 și a murit mult mai repede decât ne-am fi așteptat.

Un nume pe care zeci de generații de absolvenți al Liceului Coriolan Brediceanu nu-l vor uita niciodată este al profesorului de limba și literatură română, Liviu Roman, un personaj spectaculos care asculta între 5-10 elevi pe oră și dacă era vorba despre un poet te întreba câte poezii știi pe de rost. La fel operele literare erau ? investigate ? la detaliu pentru că vroia să se asigure că ai făcut lectura integral și cu atenție. Recordul meu au fost 15 poezii pe de rost la Lucian Blaga și un caiet de 100 file cu lecturi particulare redactat într-o vacanță de vară.

Poate vi se pare desuet, dar și memoria este una din calitățile omenești și trebuie educată. Nu este nici o rușine să ai o memorie bună și cu siguranță îți va folosi cândva în viață.

Pot să vă povestesc și despre profesorul de sport, Isar, care a fost primul antrenor al vicecampioanei europene de gimnastică Alina Goreac, la ale cărei antrenamente asistam întâmplător în sala de sport a liceului nostru. Cu el făceam antrenamentele de baschet extrem de dure și trebuie să spun că veneam așa de obosit că adormeam cu capul pe masă. Din această cauză am ratat un extemporal la chimie și am fost silit s-o mai răresc cu sportul.

În deschiderea acestor rânduri pomeneam ceva despre motivație. Între elevi era un climat de emulație permanent, nici nu știu dacă transmis de școală sau de familie. Erau zile ale săptămânii când mă sculam mai devreme cu o oră sau jumătate de oră ca să-mi fixez lecțiile învățate în seara precedentă, în special în zilele cu teze trimestriale. Pe drum spre școală, repetam anumite lucruri în gând, mai mult, în pauze mai revedeam anumite paragrafe din lecțiile pentru orele următoare.

Am recitit cele scrise mai sus și constat că nu am prea răspuns la întrebare. Încercați voi să citiți printre rânduri. Norocul meu a fost să dau în școală de câțiva dascăli cu vocație. Peste timp pot să-mi dau seama de implicarea lor în actul de învățământ, de uriașa energie morală și fizică pe care o disipau pentru a-și face datoria.

Oricum vă sunt recunoscător că mi-ați oferit ocazia să-mi reamintesc de oameni și locuri din vremuri demult apuse. [Mircea IVĂNOIU, 15 noiembrie 2009] 

 

Prof. F.I., n. 1954

Probabil (că erau mai severi, L.B.).  Înțeleg că astăzi nu prea mai există noțiunea de ?autoritate?, dar copiii și tinerii au nevoie de norme, granițe și orientare. Ca să-ți construiești libertatea, trebuie să exersezi interdicția și respectul.

 

Lidia Bradley, n. 1954:

Despre profesorul meu de latină, severul și fascinantul domn Spiru Hoidas, am scris un articol publicat pe sit, cu titlul ?Amintiri de departe despre Liceul Șaguna din Brașov?. El poate fi găsit cel mai ușor prin căutare cu numele ?Hoidas?.

 

Dr. med. Lucia Dușleag, n. 1933:

 

În amintirile mele din anii de scolarizare, profesorii ? si invatatorii deopotriva ? au ramas insotiti de aceleasi sentimente cu totul speciale de respect, consideratie, recunostinta sau acceptarea neconditionata, dupa caz.

Pentru mine profesorii erau o categorie umana absolut speciala, parca plamaditi dintr-un material aparte care ii facea intangibili, invulnerabili si de care ? in orice caz ? imi era si teama.... Imi amintesc cu precizie ca nu indrazneam sa intru, sau macar sa bat la usa cancelariei. De altfel, cei chemati la cancelarie se faceau vinovati de ceva. 

Respectul fata de profesori cred ca era marcat si printr-o tinuta obligatorie, decenta a elevilor, impusa de scoala. Nici nu mi-as fi dorit o alta imbracaminte care ar fi micsorat bucuria de a avea o tinuta, la libera alegere ?  ce-i drept, cam limitata, pe atunci -  in zilele fara scoala.

Valabil si pentru aceasta categorie socio-profesionala, profesorii erau de calibru intelectual si atitudine fata de elevi diferite. Iar acestia, se stie, au un foarte ascutit simt critic, care se dezvolta pe masura ce avansam in clasele superioare. Asa se facea ca circulau vorbe de duh sau stereotipii verbale apartinand unor profesori, pe care unii dintre ei le aflau si se amuzau ( cred ), pentruca nu erau ofensatoare : schite de caricaturi, porecle, comentarii critice la adresa calitatii orelor, a predarii lectiilor,etc.

Dar intotdeauna ramanea neatins respectul pentru profesor. 

Daca erau severi profesorii ? Unii profesori se impuneau prin conduita si pretentiile pe care le aveau dela elevi. Acestia erau profesorii severi si unora le pastrez admiratia si recunostinta mea si astazi.

Familiarismele, adica atitudini mai putin controlate din partea elevilor nu existau.

Desigur, unii profesori explodau, uneori, in invective la adresa unor elevi care le creiau probleme si ?nervi? printr-o mai grea intelegere a celor predate, sau insuficienta staruinta in a invata mai bine. Expresiile si adjectivele folosite in asemenea situatii ?de enervare?erau notate cu grije de noi si ne amuzam in soapta in pauze.

De multi profesori imi amintesc si astazi ca model de conduita si tinuta la catedra, inclusiv cea vestimentara, in general modesta si ingrijita si care nu scapau neinregistrate privirilor noastre. 

Pe de alta parte, profesorii dispuneau si de masuri coercitive, incepanad cu notarea in catalogul la care nu aveam oricand acces, dar de care ne temeam.

La orele de dirigentie sau la deschiderea tezelor aflam cum eram notati, implicit obligatia de a remedia situatia notelor sau ? deopotriva ? traiam satisfactia dupa efortul depus.

De profesorii mai exigenti ne temeam, în plus si severitatea lor insemna si garantia unor rezultate mai bune.

Nu era la indemana noastra sa protestam, sa cerem socoteala profesorului pentru nota acordata, sa comentam cu glas tare rezultatele, daca ni se pareau nedrepte. 

Atasamentul unor profesori la?politica partidului? dupa anii 50 si atitudinea lor corespunzatoare in scoala m-a facut sa-mi fie mai putin pe plac acestia, ca si aceia cu mai putin har.

Dar scoala mergea inainte si invatam totul pentruca trebuia si era interesant ? cel putin asa mi se parea mie.

Era de parca memorasem si aplicam celebra invatatura a lui Lenin.... La un moment dat, in anii de liceu am vazut in presa vremii o fotografie a acestuia, pe o terasa, undeva in Alpii elvetieni unde, ?exilat? fiind isi scria celebrele teze. Cu mintea de atunci imi ziceam ca e usor in asemenea conditii sa elaborezi utopii !

In ultima clasa de liceu, data fiind situatia din familie ? cu tatal meu detinut politic - am simtit ? fara sa fi fost ceva nou ? taisul luptei de clasa, la sfarsitul liceului cand nu mi s-a mai acordat niciun premiu ( ca si ulterior, la universitate ).

Acesta a fost semnalul inceputului unei lupte la care am pornit inarmata cu tot ceeace ma ajutasera sa invat profesorii cei severi, respectati, unii chiar iubiti. 

Poate fara legatura cu subiectul propriu zis, dar cu nostalgia anilor dulci-amari ai tineretii, imi amintesc acum de profesorul de limba rusa, obiect de studiu  inclusiv in anul 3 de medicina !!! Una din anomaliile educatiei in comunism si un motiv acum de a consemna imprejurarea. Realizasem un sistem de comunicare la examenul anual de asa natura incat, desi doar doi- trei din grupa de 21 de studenti stiam ceva rusa, toti treceau examenul si acesta se sfarsea cu un cantecel executat de noi impreuna cu simpaticul si intelegatorul nostru profesor de la un liceu teoretic din Cluj.

Pastrez si astazi in suflet dupa acesti nenumarati ani, amintirea catorva dintre profesorii de liceu carora le-am datorat modestele mele impliniri ca om si in profesie. Un gand pios in memoria lor. 

Nu stiu cum sunt profesorii si cum se desfasoara astazi invatamantul liceal in Romania, dar  pe vremea mea, in anii comunismului, cam asa era intr-un liceu cu traditie din Ardeal. 

Pentru cei din generatia urmatoare, care au absolvit liceul in anii1989-1990 si au decis sa emigreze, - ma refer si la copiii mei - confruntarea cu dificultatile studiilor universitare in Vest au fost momente in care s-a dovedit soliditatea cunostintelor de baza acumulate in anii de scoala din Romania, inclusiv cultura generala si limbile straine ? cand existau - mai putin obisnuite in tarile de adoptie, dar atat de importante si utile.