Lidia Bradley, absolventă a Liceului ?Andrei Șaguna? (atunci numit Nr. 1) din Brașov, n. 1954:

Da și nu. Conformismul era atunci impus, fie de autoritate (toți elevii purtau aceleași uniforme, în toată țara), fie de lipsa de ofertă în magazinele socialiste (raioanele de haine erau cam la fel în toate magazinele din țară, cu excepția unora din București, de pildă Romarta, sau a magazinelor Fondului plastic, care oferau creații ale unor artiști). La acestea însă ajungeau doar cei cu venituri peste medie sau cei ce își doreau atât de mult să se diferențieze de majoritate încât făceau economii severe pentru îmbrăcăminte, jonglau cu împrumuturi de la prieteni, de la o chenzină la alta. Când eram elevă și studentă, cea care jongla cu împrumuturi pentru a mă îmbrăca bine era mama.

Mai erau produsele refuzate la export, cu care, prin relații susținute cu cadouri și schimburi de influență, generații întregi de femei românce au reușit să se gatească și să se mândrească. Ce reușită era să obții pantofi ?Guban? refuzați la export în Austria! Mai am încă o pereche și astăzi, nu ma pot îndura să mă despart de ei. Fiica mea de 20 de ani i-ar purta și ea dacă nu i-ar fi cu un număr prea mici! Erau splendide sandale cu toc de 11cm, cu care fugeam pe străzi desfundate să prind autobuzul la ora 7 dimineața, ca tănără profesoară. Și pe care stăteam apoi cocoțată șase ore de predare, la început de carieră, când nu mi-ar fi trecut prin cap să plictisesc elevii așezându-mă la catedră în fața lor.

În magazinele comerțului de stat predominau deci culorile terne, gri, maron sau verde închis, și când te uitai în lungul bulevardelor, masa mișcătoare a trecătorilor unduia asemenea unui râu mâlos, gri-cenușiu. Alături de noi, pe carosabil, se înecau șiroaie uniforme de Dacii, rar punctate de vreun Trabant, vreun Fiat vechi, sau vreo Lada mai nouă (obținută tot cu relații).

Pentru noi cenușiul era culoarea normală a străzii. Pentru turiștii străini culoarea hainelor noastre en masse era un șoc. Ca studentă la limbi străine, întrebam timid pe cei câțiva străini cu care aveam ocazia să vorbesc ce îi uimea în România. Mă așteptam, naivă și iubitoare de țară, la răspunsuri pozitive. De mai multe ori primul răspuns pe care l-am primit a fost că uimitoare pentru ei, vesticii, era mohoreala îmbrăcăminții. Era un răspuns sincer, cum erau și cele care urmau, că uimitor era și cât citeam noi, și cât de bine vorbeam limbi străine fără să fi ieșit vreodată din țară, și căt de multe știam despre clasicii literaturii sau geografie. Dar primul răspuns era cel despre mohoreală.

Greu de crezut acum, când adolescenții din România poartă aceiași jeans, aceleași T-shirt-uri viu colorate și aceiași bascheți ca toți ceilalți adolescenți din lume, din America până în Indonesia... Să fie oare însă și acum vorba de un conformism, de data aceasta nu impus de lipsa de selecție, ci de puterea omniprezentă a marketing-ului și a mijloacelor de comunicare în masă, creatoare de ieftine idealuri? (Atenție, ?ieftin? nu înseamnă aici ?costă puțin?!) Dar aceasta este o altă întrebare...

Înapoi la timpurile comuniste: ca reacție la uniformitatea impusă de lipsa de ofertă și de regulile școlii, ni se dezvoltase unora, nu puțini, dorința de a ieși din comun: cei ai căror părinți aveau ceva bani se îmbrăcau ?din pachet? (în general lucruri trimise de rude din străinătate celor rămași în România, care le vindeau ca să își sporească venitul). ?La pachet? veneau la noi la Brașov mai ales materiale de la sașii plecați în Germania, stofele fiind mai ieftine decât confecțiile, iar noii emigranți neavând bani de cadouri scumpe. Din aceste stofe croitoresele faceau rochii și bluze aidoma modelelor din revistele Burda, venite la noi după câțiva ani de folosire în Germania, așa încât noile noastre haine de la croitoreasă copiau de fapt moda ce deja apusese în occident.. Copiam noi, dar cu o notă personală, căci modelele se schimbau în funcție de talentul croitoresei și imaginația proprie. Accesoriile erau căutate cu migăleală: în cutia de cusut a mamei sau a bunicii se aflau încă nasturi de os sau de sidef, sau chiar câte un guler brodat.. Tratam cu mamele lungimea fustei pe vremea modei mini. (Pe vremea modei maxi, lungimea era acceptată fără protest...)

Puneam mare preț pe eleganță, admiram femeile bine îmbrăcate, voiam să ieșim în evidență. Primul lucru pe care îl făceam când ajungeam acasă era să lepădăm uniforma (bentița de pe cap o scoteam de cum părăseam curtea școlii) și să îmbrăcăm ceva cochet și mai altfel... Dar asta poate e o constantă a vârstei?

Și totuși: când îmi luam fiica de la școală, doar cu puțini ani în urmă, și nu o deslușeam ușor printre colegele ei pentru că toate purtau jeans care mie mi se păreau la fel (știu, sunt mărci diferite...) și T-shirt-uri tot cam la fel, nu de puține ori am avut impresia ca văd o noua uniformă, de data asta nu impusă de școală, ci aparent liber aleasă... Trebuie să fii vigilent împotriva conformismului, atunci când poți intr-adevăr alege... De ce să arătăm la fel atunci când nu ne obligă nimeni?

 

P.S.: Am trimis textul acesta unei prietene, să văd dacă impresiile  mele cu privință la cât de importantă era moda pentru noi se potriveau cu ale ei. Un prim comentariu a fost că nouă, celor din România comunistă, nu ni s-a impus să purtăm un anumit tip de haine în viața civilă, cum li s-a impus celor din China sau din Coreea. Norocul de a fi în Europa, fără doar și poate!

Al doilea adaos a fost despre scăderea treptată a calității hainelor după război. Și mi-am adus astfel aminte ce povesteau mama și bunica: ele avuseseră materiale care pentru mine nu mai erau decât legende, numele îmi erau cu totul necunoscute (organdi, muselină, poplin, etc.) Și asta nu la București, ci la Sighișoara, oraș de provincie, într-o familie mic burgheză. Tata, din familie cu mai mare tradiție și mai mari resurse, întotdeauna elegant, avusese costume din stofă englezească. N-am mai văzut noi după anii 50 stofă englezească, nici organdi sau muselină. La fel dispăruseră și bananele și ananasul pe vremea când eu eram mică, pe care mama mea le cunoscuse înaintea războiului. ?Ăsta model de progres!?, îmi spuneam chiar și pe atunci?

Pe vremea când eram studentă, apăruseră însă, ca într-un fel de renaștere, stofele de Covasna, un fel de tweed-uri din lână bună, frumoase combinații de beige și maron, și ele probabil refuzate la export. Din ele mi-a făcut mama o jachetă și un pardesiu, le țin minte textura și culorile și acum. Au apărut și niște inuri frumos pictate, din care mi-am făcut o rochie preafrumoasă. Dar cea mai neobișnuită rochie a fost cea roșie, din stofă de tapisat. (Ca Scarlett O?Hara, din perdele, doar că a ei era verde!) Și rochia aceea roșie aș mai purta-o și astăzi? dar devin nostalgică, cum poți deveni numai când te atașezi la 20 de ani de ceva rar, inventat de tine însuți, neprodus în serie?

 

Ing. Mircea Ivănoiu, absolvent al Liceului ?Coriolan Brediceanu? din Lugoj, n. 1951:

Putem să discutăm calitatea vestimentației, dar nu putem scoate problema de sub influența social-politicului.

În primul rând, trebuie să amintim că lumea ieșise dintr-un război în care pierduse material enorm, dar mai ales foarte mulți pierduseră membrii ai familiei pe front (soți, frați, copii) sau în refugii. Era aproape indecent să te preocupi excesiv de aspectul tău exterior după ce ai realizat care sunt alte mari probleme ale vieții.

În al doilea rând, țara era prost administrată, adică comunist. Era o sărăcie de neimaginat astăzi, când mulți se plâng de sărăcie, calitatea materialelor textile și a încălțămintei căzuseră brusc, importurile la bunuri de larg consum erau aproape inexistente, industria de confecții locală lipsea sau era la început,?Asta a durat mult, până în anii 1970. Lumea avea obiceiul să cumpere stofe, unii mai păstrau de dinainte de război metraje de materiale de bună calitate (puplin pentru cămăși, stofe englezești sau produse de celebrele țesătorii românești Scherg -Brașov, Dorobanțul - Ploiești), funcționa fabrica de încălțăminte Guban (Timișoara). Aceste materiale se coseau la croitori care lucrau în sistem cooperatist sau la croitorii de cartier, croitorii erau ca medicii de familie, adică o familie lucra de obicei decenii la acelaș croitor. Îmi aduc aminte că mama avea cultul stofelor de calitate, costumul de absolvire al facultății l-am cusut dintr-o stofă excelentă cumpărată pe sub mână cu 15 ani înainte, primul palton boieresc (cu revere late și ceva mai lung ? gen manta, cum era moda) l-am cusut la Brașov tot dintr-o stofă 100% lână trimisă de ea, după moartea mamei am mai recuperat stofe din casa părintească pentru încă 5-6 costume bărbătești, majoritatea le-am făcut cadou.

Ideea principală este că  se punea preț pe haine, se păstrau și se întrețineau cu multă grijă și de aceea aveau viață lungă. Îmi aduc aminte că în primii 20-30 de ani după război unii preferau să-și recondiționeze haine vechi cu materiale de calitate (un palton ? întors ? (pe partea cealaltă) își dubla viața), decât să cumpere celofibră și alte invenții. Pantofii se pingeleau și se repingeleau de 2-3 ori, erau bine întreținuți și tratați pentru o viață cât mai lungă. Încă nu apăruseră semnele societății de consum, dar repet, educația, războiul și nenorocirile acelor ani dăduseră oamenilor o adevărată scară a valorilor și încă se comportau conform ei.

După anii 70, se dezvoltă  o industrie ușoară în țară, o parte din producția pentru export se ? varsă ? și în interior și lumea arată mai bine îmbrăcată. Erau unii care aveau rude în străinătate, primeau pachete cu haine și încălțăminte, peisajul străzii devenise mai vesel, mai colorat. Apropo de pachete, trebuie să amintesc că unii trăiau din aceste pachete, în special bătrâni ai căror copii erau fugiți în străinătate și care vindeau la bucată conținutul pachetelor primite. Îmi aduc aminte că mama a cumpărat de la o prietenă mai în vârstă două pulovere, de lână, trimise de fiul ei care era anticar în Anglia, Igor Toceapski, care fugise ca student prin 1953-1956 într-o iarnă, prin Jugoslavia, înfășurat cu cearceafurile de la cămin.

Acel pulovăr negru avea un tricot special elastic, cred că l-am purtat vreo 10-15 ani iarnă de iarnă și mi-a fost așa de drag că am rugat pe soția mea care tricotează minunat să mi-l cloneze. Tot n-a ieșit ca originalul (realizat acolo industrial).

Ironia sorții face ca în anii 80 să devenim un fel de ? arbitrii ai eleganței ? pentru țările din Est. Toți cei care făceau excursii în Uniunea Sovietică erau practic dezbrăcați pe stradă de localnici, puteau vinde geamantane întregi de haine la hotel pe niște prețuri fabuloase. Acolo lucrurile stăteau și mai prost, asemenea bunuri pentru populație erau rare și se procurau cu mare dificultate.

În ce privește originalitatea sau nonconformismul, cred că este o problemă de vârstă. Judecați și singuri? În ultimele clase de liceu veneam la școală în uniforma bleumarin completă, adică și vestă, în al cărei buzunar se afla ceasul de buzunar cu lanț de argint Tellus, primit de la bunicul meu, cu ochelari cu sticlă albă (fără dioptrii), de sârmă, tip John Lennon, cu cărțile și caietele înghesuite într-o geantă cu burduf și ramă metalică de medic mamoș (de urgență, cum vezi doar prin filme acuma), iar echipamentul de sport îl purtam foarte mândru într-o pungă de plastic Pall Mall (am păstrat-o cu sfințenie, un an întreg, era o raritate). Ulterior, după 20-30 de ani, am aflat că această imagine a rămas în mintea colegilor mai mari sau mai mici, unii mă pizmuiau, alții mă considerau sfidător și încrezut, oricum nu-i lăsa indiferenți?aveam ceva provocator, care submina ușor conformismul cotidian. [Mircea IVĂNOIU, 17 noiembrie 2009]