Constantin Eretescu, scriitor, n. 1937:

Nu era nimic altceva de făcut. Televiziunea transmitea niște emisiuni incalificabile. Într-o vreme tot programul se redusese la două ceasuri, din care cea mai mare parte era dedicată lui Ceaușescu. Nu exista internet. Telefonul mobil încă nu fusese inventat. Nu puteai să trimiți sau să primești mesaje din mers. Nu existau discoteci. Nici cazinouri. Nimeni nu se droga. Barurile, care se închideau la ora 11 seara, erau austere. Nu aveam bani. Într-un cuvânt, era o plictiseală fără margini. Ce puteai să faci? Citeai cărți bune. Te interesai de altele pe la prieteni. Mai și scriai ceva. Voi sunteți prima generație care experimentează o realitate nouă. Sigur că vă lăsați seduși de ea. Mulți se lasă pervertiți de distracții. Televiziunea de acum, cel puțin aparent, este atrăgătoare. Îți trebuie puțin gust, puțină experiență de viață ca să-ți dai seama că cele mai multe programe sunt stupide. Că nu merită să-ți pierzi vremea cu ele. Internetul îți mănâncă și el o mulțime de timp cu fleacuri. Vrei să le încerci pe toate celelalte. Studiul e amânat sine die. Prea multe elemente care distrag atenția. Ca să învățați, vouă vi se cere să renunțați la ceva la care noi n-am avut acces. Câți o vor face? Cei mai mulți tineri se vor pierde. Va trebui pesemne să apară o generație nouă care să depășească fascinația pentru sclipici și modă. A apărut mai nou ideea că poți trăi bine chiar dacă nu muncești și nu ai o profesie. Dacă te uiți pe un ziar ca ?Libertatea?, poți să vezi femei tinere care își scot la vânzare corpul ? e tot ce au ? și spun că vor să fie modele celebre sau comentatoare la televiziune. Fiecare vrea un show al ei. Nici una nu zice că vrea să stea cu burta pe carte, să fie medic, explorator, filolog, profesor la politehnică. Ca să fii astăzi un bun specialist, un intelectual, îți trebuie curaj. Nu sunt mulți dispuși să renunțe la pierderea vremii în folosul studiului. 

 

Prof. Dr. Sanda Golopenția, Brown University, fostă elevă la Lazăr, n. 1940:

Cred că în fiecare epocă tinerii optează pentru o anume orientare a eforturilor. Când eram la sfârșitul liceului, făceam tot ce puteam și împrumutam cărți de la toți (pe ale mele le terminasem demult de citit). La facultate, un permis de lectură la Biblioteca Academiei mi-a deschis porți spre voci bune și limpezi și m-a făcut să trăiesc bucuroasă multe ore din zilele cenușii ale epocii. Plecam de cum aveam timp liber (pe vremea aceea frecvența la cursuri era obligatorie și o bucată de vreme eu am fost cea care ținea condica de prezență în grupa noastră), mergeam pe jos și reveneam tot așa, cu în gând tot ce citisem și tot ce ar fi fost de căutat în zilele următoare. Mai târziu, când am intrat în cercetare, cheltuiam cam jumătate din leafă pe copii xerox după cărți de meserie care nu erau de găsit. Încercam să văd cum se gândește în alte părți, dacă ce se face în țările mai vesele era interesant, discutam apoi, nesfârșit, despre ce ne-ar putea ieși nouă, încă mai interesant și mai frumos și mai nou.

Avantajul, dacă se poate spune așa, era că ne era extrem de clar, de fiecare dată, ce ne lipsește și că deci acționam cu precizie spre a obține lucrul dorit. Astăzi, cu atâtea deschideri și disponibilități, efortul e probabil mai degrabă cel de a afla ce ne dorim cel mai tare, de a citi/asculta în răspăr, nu ceea ce ascultă sau citește toată lumea, ci ceea ce răspunde unui fel de foame personală și ne poate ajuta să înțelegem cine suntem și ce putem face din viețile noastre. Cred că atunci când cineva traversează o fază de delăsare sau nepăsare e semn că lucrurile nu merg strălucit pe plan interior, că omul a lăsat din mână vâsla și nu mai caută drumul lui/al ei. Iar în viață sunt atâtea lucruri de făcut și în România se pot inventa atâtea moduri de a fi fericit că nu trebuie decât să ne scuturăm din când în când de ce ne apasă și să revenim la matca bună a căutării împreună.

 

Dr. ing. Constantin Roman, n. 1941:

 

Retrospectiv, pentru că am trăit ca tânăr două zeci de ani sub communism, cred ca acea curiozitate se datora mai multor factori:

aa.  dorința de a regăsi in informatiile din Occident (ziare, reviste, stiri radio, etc.) o reflecție a ceea ce ar fi putut realiza România dacă nu ar fi ajuns sub dictatura comunistă.

bb.  (drept un corolar la punctual precedent) poate dorința de a găsi o imagine a Occidentului ca punct de referință a celor povestite de părinți și bunici, sau prieteni mai în vârstă, despre România antebelică, ca să înțeleg în ce țară am fi putut trăi dacă nu veneau tancurile sovietice să ne impună o dictatură.

cc. odată ajuns la o maturitate, poate timpurie, datorită greutăților întâmpinate, și dându-mi seama de minciunile sfruntate care ni se serveau în permanență la școală, în presă, în viața ?culturală?, sigur că doream să aflu ?adevărul?, deși asemenea preocupări nu trebuiau afișate iar răspunsurile erau extrem de greu de obținut.

dd. poate într-un mod pervers sau de bravură tinerească doream și ?fructul interzis? ? curiozitatea despre ce s-ar fi putut intâmpla ăn spatele ?cortinei de fier?: de ce artiștii nostri plecați în turneu în Occident ?fugeau? de binele de acasă, de ce oamenii își riscau viața să treacă Dunărea clandestin ca să ajungă prin Iugoslavia mai departe în Occident, de ce și pentru ce evreii români plecau în Israel, dacă la noi era așa de bine? De ce cărțile și presa străină erau cenzurate? De ce, de ce? Întrebarea devenea o obsesie și mi se părea imperativ să aflu o fărâmă de adevăr!

Comparativ cu situația de după 1990, cred că tinerii români nu sunt diferiți de tinerii din alte țări: sigur ca generația părinților și bunicilor, care au avut alte experiențe de viață, au întâmpinat greutăți, sau poate au făcut compromisuri pentru a supraviețui, au alte motive pentru a fi ancoratț în trecut -- în timp ce generația nouă trăiește în prezent și este preocupată  de viitor, ceea ce mi se pare normal. În plus, cum se vede de exemplu la tinerii din Germania, ei s-au cam săturat în general să fie culpabilizați pentru hibele politice ale părinților și bunicilor care au sprijinit activ sau pasiv dictatura.

Personal consider demersul curiozității spiritului tânăr ca fiind foarte important, așa cum și memoria mi se pare esențială pentru a înțelege prezentul și a ne găsi mai ușor un viitor rațional, pentru a vedea lucrurile într-o perspectivă corectă, lipsită de himere, de așteptări deșarte. Cred că în felul acesta nu vom fi dezamagiți în așteptările noastre.

Referitor la riscurile de a fi realizat un contact ?ilicit?, ascultând sau dansând după o muzică ?decadentă?, afișând o pereche de jeans (sau ?blugi?) acestea erau reale și riscam să fim dați afară din școală sau facultate. Deși îmi era o frică cruntă, am reușit printr-un miracol să obțin prin căi întortocheate mai multe volume din ?Istoria celui de al Doilea Razboi Mondial? scrisă de Winston Churchill ? un risc nebunesc, pe care însă mi l-am asumat. Știam că istoria noastră recentă a fost măsluită pentru că pe parcursul anilor școlari se făceau ?retușuri?, partidul communist încerca să manipuleze în continuare populația cu noi adausuri sau corecturi la ceea ce s-ar fi întâmplat la 23 August 1944, iar, mai apoi, la cât ne-a costat pe noi în România prietenia cu ?marea soră de la Răsărit? ? Uniunea Sovietică.

Pe de altă parte, curiozitatea era nascută și din perplexitatea răsturnărilor de valori sau ?icoane? care inițial ni se prezentau ca valori absolute; de ce au fost ?demascați? Ana Pauker sau Chișinevschi ale căror portrete fuseseră  afișate în toate clasele școloare? De ce și cum ?cei patru mari dascăli ai omenirii ? Marx, Engels, Lenin și Stalin? deveniseră doar trei?? Răspunsul începea să se contureze evident chiar din școala primară: ceva nu era în regulă? Curiozitatea noastră era rezultatul chiar al unei vieți schizofrenice aăa cum reflecta întrebarea unui coleg la vârsta de opt ani, pe atunci în clasa a doua primară, care și-a întrebat mama:

?Mămico, cine este tatăl meu? Este ?tata Stalin? (pentru ca așa eram obligați să scandăm la sărbătorile școlare) sau tăticu??

La care biata femeie a răspuns retoric:

?Spune-mi Nicușor, cine îți aduce în fiecare seară pâinea acasă? Tăticu, sau tata Stalin??

 Eu o intrebasem pe mama mea tocmai în tramvai:

 ?Care este diferența dintre Moș Gerilă și Moș Crăciun??

și mi-am dat seama de greșeala mea când am văzut spaima de pe fața ei? deci am realizat că erau ?două adevăruri?, pentru că la început mi se părea naturală coexistența a ?doua lumi diferite?: cea de acasă și cea oficială, de la școală. De aici a izvorât necesitatea de a ierarhiza valorile, căutând, întrebând, ascuțindu-ne curiozitatea.

Mi se pare oarecum natural că tinerii de azi par să fie mai blazați, pentru că informațiile se pot găsi infinit mai ușor prin Internet, prin librării și biblioteci, sau prin călătorii în străinătate, deși și în ziua de azi, în România nesfârșitei ?Tranzitți? batem pasul pe loc sau chiar inapoi, se fac încă multe manipulari de opinie, intoxicari politice.

În acest context curiozitatea tinerilor mi se pare esențială pentru a căuta niște răspunsuri la care nu avem încă acces ? despre evenimentele de la și de după decembrie 1989, despre mineriade, despre Procesul Comunismului sau informatiile din dosarele Securității, la care nu avem aceleași facilități de acces comparat de exemplu cu Germania, iar dacă îl avem, găsim conținutul dosarului cenzurat, sau trunchiat (Vezi cele scrise în presa germană de Herta Muller, laureată a premiului Nobel pentru Literatură, 2009 ? scriitoare născută în Banatul Timișorean).

În final ar mai trebui subliniat un aspect românesc: plecând din Romania la vârsta de 26 de ani cu o diploma de inginer și având șansa unică de a fi obținut prin concurs, odată aflat în Anglia, o bursă de la cel mai vechi colegiu din Cambridge (o bursă care nu avea nimic de a face cu guvernul de la București, care oferea asemenea facilități doar copiiilor din familii comuniste sadea, gen Petre Roman, care a avut o bursă în Franța), mi-am dat seama ce importanță avea diferența de gândire, de cercetare între sistemul de învățământ din România Socialistă și cel din lumea liberă: în timpul celor  12 clase școlare și a celor șapte ani de învățământ superior în România acelor vremi, performanța academică era judecată doar în funcție de memorarea ca un papagal a frazelor stereotip/șablon și a ?notițelor? luate la cursuri, pentru că nu existau în învățământul superior manuale propriu-zise și eram obligați să scriem cuvânt cu cuvânt ce ne debita profesorul de la catedră. Acesta, bine înțeles, se aștepta să repetăm la examene cuvânt cu cuvânt ce ne-a predat el. Mare mi-a fost surpriza (trebuie să mărturisesc plăcută, chiar exploziv-plăcută) să aflu că la Cambridge mi se cerea pentru prima oară să gândesc în mod original, să interpretez, să compar și să aleg, să vin cu un răspuns propriu și orginal, dar plauzibil. La Cambridge am fost încurajat peste măsură să nu accept în mod automat ?adevărurile? deja stabilite, ci să le filtrez prin judecata proprie, să le verific și dacă era nevoie să vin cu o soluție alternativă; nu neapărat sa demolez soluția anterioară, dar, dacă o faceam, se aștepta să construiesc ceva nou în locul celui vechi. Deci curiozitatea și imaginația au primit un impuls și o încurajare extraordinară, care mi-au servit mai apoi în toata viața profesională și pe care le mai am și acum, în continuare.

Când, din întâmplare, m-am întâlnit la un congres internațional de seismologie de la Luxemburg cu fostul meu profesor din București, în anul 1970, nu m-a mirat să îl aud spunând că eram ?prea tânăr ca să atac un asemenea subiect de cercetare?, așa cum făceam la Cambridge și pe care tocmai îl prezentam în premieră internațională la Luxemburg: în loc să mă încurajeze și să fie mândru de mine ca fost student, el îmi turna apă rece? așa a făcut și în continuare, deși, de la distanța la care eram, nu mai îmi afecta cu nimic cariera și nu mai conta? dar totuși mă întrista profund.

http://www.constantinroman.com/continentaldrift/romaneste/forward.html

CONCLUZIA? Draga Diana Mihordea, păstrați-vă și cultivați-vă curiozitatea mai departe: faptul că puneți asemenea întrebări mi se pare esențial: continuați să întrebați și să primiți răspunsuri, sau dacă acestea nu vă satisfac, filtrați voi înșivă și veniți cu răspunsuri noi care vor sfârși prin a va oferi soluții noi pentru dumneavoastră și pentru societate în general ? veți descoperi astfel o perspectivă noua, proprie.

Cu bine și succes mai departe la un liceu cu o reputație deosebită, cu care și familia mea a avut cândva o legatură, înainte de război ? pe vremea celebrei cărți ?Cișmigiu & Co?, pe care o știți cu toții.

Constantin ROMAN, Londra

http://www.romanianstudies.org

 

Prof. F.I., n. 1954:

 

Nu m-am supus la nici un risc pentru a avea acces la cultură. Problematic era pentru cei care făceau cultura epocii respective, din cauza cenzurii.

În ce privește setea de cunoaștere, cred că este diferită de la individ la individ. Dar există și circumstanțe exterioare care o pot stimula sau reduce. În vremea aceea, a învăța bine și a absolvi o facultate erau considerate țeluri demne de atins. Oamenii culți erau admirați, chiar dacă nu erau cei mai înstăriți.

Astăzi, au prioritate alte valori, cred. Setea de cunoaștere nu este suficient rasplătită, nici cu bani, nici cu admirație. Drept urmare, se împuținează. 

 

Prof. Dr. Cornelia Comorovski, n.1925:

Mic adaos:  O explicație, care privește poate cu precădere generația mea (pe mine, evident) : un simț al tragicului și al răspunderii, care cerea acțiune. Ori singura acțiune posibilă fără pericol era de a ne umple sufletul și mintea, pentru a face cândva, ceva, pentru noi, pentru viitor, pentru oameni.