Dr. ing. Constantin Roman, n. 1941:

?Plecarea în străinătate? implica de obicei obținerea unui pașaport de călătorie pe o perioadă limitată într-o țară din Occident mai degrabă decât într-una din lagărul socialist? Aceste plecări erau strict controlate și oferite doar ?oamenilor de încredere?, mai precis unei categorii restrânse din rândul membrilor de Partid -  eșalonul superior, apropiat de guvern și de stat.

Mai mult decât atât: aveai nevoie și de o ?viză de întoarcere? în România (fiind cetățean român, pe un pașaport român, ca să te intorci în țara ta!). Dacă stăteai peste limita prevazută, viza de intoarcere îți expira; sigur că te primeau înapoi, dar nu mai pupai un pașaport în vecii vecilor și ca urmare cariera profesională ar fi avut de suferit.

(....)

În general, nici oamenii de știință nu primeau pașaport, nici chiar pentru a participa la conferințe internaționale în Occident. (...) În anul 1965, după ce terminasem studiile de inginer la București, mi s-a refuzat un pașaport chiar și pentru Iugoslavia, la o conferință științifică care avea loc la Belgrad, unde fusesem invitat sa particip cu o comunicare. Nu aveam dosar ?beton? (tatăl meu nu era în partid și fusesem expropriați); le era teama că o să ?fug? în Occident, trecând prin Triest frontiera cu Italia (?)

In anii următori mi s-a refuzat sistematic o cerere de pașaport pentru Anglia, deși aveam o invitație pentru a face o comunicare științifică la un congres internațional? În acest context mai era o metodă ? ți se tergiversa răspunsul pentru aprobarea pașaportului până când congresul la care erai invitat se termina, după care îți spuneau ?uite, nu mai are rost sa mergi, că s-a terminat conferința?!  Aceasta mi s-a întâmplat mie personal ajungând la Universitatea din Newcastle în seara zilei când congresul se terminase?

 

 

Prof. Dr. Sanda Golopenția, Brown University, n. 1940, fostă elevă la Lazăr: 

Posibilitatea asta a apărut mai târziu, spre sfârșitul anilor 1960. Se călătorea prin înscriere în excursii (care costau însă atât de scump, că mi-au părut întotdeauna de neatins) sau ca bursier. Profesorul Rosetti e cel datorită generozității materne a căruia, mulți dintre colegii mei de la institut (între care mă număr) am ajuns să primim burse și apoi aprobarea locală de a le onora, pașapoartele necesare. Pentru asta, petrecea ore în șir la telefon, practicând genial intervenția. Omul acesta delicat, care se plictisea ușor, devenea o stâncă atunci când era vorba să obțină ceva pentru noi. Și răbda multe.