Doina Jela, scriitoare, redactor la Editura Curtea Veche, n. 1951:

        Cu singuranță, literatura română din comunism a fost profund și în totalitate influențată de epoca în care a fost scrisă. Un prim nivel al acestei influențe este hotărât de faptul că pentru a o publica autorul trebuia sa accepte noua definiție a actului literar, a actului artistic în general, de "inginerie a sufletelor", al cărui rol era acela de a contribui prin mijloace specifice la formarea omului nou, la educarea acestuia în spiritul  noilor realități, altfel spus de a fi o prelungire a serviciului de propaganda. Realismul socialist, care însemna să scrii nu ce vezi în realitate, ci ce ar trebui să fie realitatea, devine doctrina  unică după 1948 și nu puteai publica dacă nu te supuneai ei. Dacă scriitorul opta să nu i se supună, tot o lua ca un fel de reper polemic și de aici s-a născut literatura disidentă, influențată și ea de regim, prin chiar această necesitate de a dialoga polemic. Cea de a treia posibilitate de a se raporta la doctrina era eludarea ei, printr-o literatură evazionistă, de cele mai multe ori minoră, prin tematică si abordare. O varietate a scrisului aluziv, parabolic, era desigur influențată de doctrină prin grija de a ocoli ceea ce nu trebuia spus direct.

         Oricare  dintre aceste posibilități  uita să ia în seamă condiția esențială a actului artisitic, care este deplina lui autonomie în alegerea și tratarea temelor. Pe parcursul celor aproape 50 de ani de comunism, noțiunea aproape ca se refugiase in străfundurile subconștientului individual și colectiv și ea se regăsește cu greu și azi. Tentația de a scrie ce se vinde este un reflex al acelei uitări a autonomiei, adică al căutarii temei în străfundurile propriului eu artistic.

         Despre relația dintre literatură si comunism teoreticianul care  a scris cel mai bine, complet ăi lucid este fără nici o îndoială Eugen Negrici. O simplă parcurgere  a titlurilor sale fundamentale,  Literatura romana sub comunism, Poezia, Literatura romana sub comunism, Proza, Poezia unei religii politice,si Iluziile literaturii române, sunt cărți care vor lămuri pe oricine  asupra acestui subiect extrem de complex și nuanțat.

         La întrebarea dacă a putut scăpa vreo manifestare literară de influența ideologiei oficiale se poate răspunde printr-o altă întrebare: Scapă de efectele unei îndelungate ploi radioactive vreo vietate care s-a aflat pe teritoriul afectat?  Scapă desigur, dar purtând mărcile respectivului fenomen meteorologic.

         Cenaclurile literare erau și ele pepiniere de "activiști pe terenul culturii" și numai în măsura în care îndeplineau, fie și de formă, acest rol,  și-l mai puteau îndeplini și pe acela de atelier de creație literară autentică. Când beneficiau de  îndrumarea unui mentor care dăduse cândva solide garanții de fidelitate față de regim, micile eșantioane de literatură liberă, cu voie de la poliție, vedeau lumina tiparului. Acea literatură dovedea mari abilități stilistice în contrast cu sărăcia adevărurilor profunde exprimate. Și acest aspect e bine tratat în cărțile lui Negrici. 

 

Constantin Eretescu, scriitor, n. 1933: 

          Literatura perioadei comuniste a stat toată sub semnul realismului socialist, o doctrină al cărei obiectiv era glorificarea socialismului și celor care participă la construirea lui. Dacă asta era premiza, înseamnă că arta produsă sub acest comandament putea ignora realitatea. Teoria fusese elaborată în URSS în anii treizeci. Cum în România regimul politic s-a schimbat un deceniu mai târziu, scriitorii, artiștii plastici, aveau de acum opere-model după care să se ghideze. Este exact ceea ce s-a petrecut. Pentru a deschide drumul unei asemenea literaturi, era în prealabil necesară eliminarea martorilor care puteau depune o mărturie contrară. Așa se explică scoaterea din circulație, prin arestare, demitere din funcție, a scriitorilor prestigioși ai vremii, artiști care rafinaseră temele și se conectaseră la direcțiile culturale ale Europei. În cataclismul care se produce, dispar T. Arghezi, L. Blaga, V. Voiculescu, I. Vinea, Radu Gyr, I. Teodoreanu, mulți alții și își fac apariția Dan Deșliu, A. Toma, V. Em. Galan,  M. Davidoglu, Eugen Frunză, Haralamb Zincă. Nu au fost puțini cei care și-au schimbat din mers orientarea și preferințele artistice: M. Beniuc, G. Călinescu, Geo Bogza, I. Vitner. 

           Tot ce se scria trecea prin controlul ideologic al redactorului de publicație sau de carte, angajatul editurii. El era primul care cerea schimbări autorului. Abia după aceea manuscrisul mergea la cenzură, oare cum se numea instituția, Direcția presei? Fără aprobarea acelei instituții nu apărea nimic. Această formă de control ideologic a funcționat până către mijlocul deceniului șapte. Literatura apărută în acel prim timp, deceniul cinci, stă strict sub semnul exigențelor ideologice. Mă întreb acum, după o jumătate de secol, dacă poate fi reținută o singură operă produsă atunci. Dar să dau un singur exemplu. Petru Dumitriu, un scriitor extrem de apreciat în epocă, publica în 1951 un roman, Drum fără pulbere, în care exaltă entuziasmul celor care construiesc canalul Dunăre-Marea Neagră. Într-o totală ignorare a realității, fiindcă cei care săpau acel canal erau deținuți politici, oameni condamnați la muncă silnică. Era un loc în care se murea în fiecare zi de foame, de epuizare fizică, de boli. Prizonierii erau torturați. Lagărele erau centre de exterminare. Nimic din toate acestea nu răzbește în paginile cărții. Divorțul de realitate este total. Lucrurile nu stăteau altfel cu romanele despre țăranii fericiți din gospodăriile colective, cu minerii din poemele poeților proletcultiști. 

             Situația s-a mai schimbat în timp, în funcție de tot soiul de factori, interni, dar mai cu seamă internaționali, fie relaxând exigențele, fie, dimpotrivă, aducându-le în prim plan. În răstimpurile mai pașnice au putut apare scriitori interesanți și opere care vor rămâne. Alții au sfârșit prin a-și crea un sistem de simboluri, de modalități de a coopera cu cititorul, un mod de a-i face cu ochiul sugerându-i că el de fapt nu crede ceea ce scrie. Se înțelege că tot acest cod secret și-a pierdut relevanța în momentul în care au dispărut regimul politic. Apoi, în timp, fiecare scriitor ajunsese să știe ce anume ?nu merge?, care sunt temele de ocolit, cuvintele-taboo. Autocenzura a funcționat din plin și se poate spune că în multe privințe a ținut locul celei oficiale.

              Îndrăznesc să spun că cenaclurile literare au fost locuri în care s-a discutat și s-a creat mult mai liber. Eu cunosc situația de la cenaclul ?D.Th. Neculuță?. Mai funcționa în București în vremea aceea un cenaclu al profesorilor și un altul, ?Păun-Pincio?, în sediul Consiliului Central al Sindicatelor, pe fostul bulevard 6 Martie. Între cei care au condus, între anii 1956-1959, cercul literar la care mergeam eu au fost Gr. Băjenaru, Al. Calais, apoi o doamnă Evolceanu, oameni care nu au impus membrilor grupului nici un fel de subiecte, teme sau modalități de scriere. Veneau câteodată invitați din afară. Îmi amintesc de o astfel de întâlnire cu Victor Eftimiu. S-au format acolo destui scriitori, unii foarte interesanți: Teodor Pâcă, Tudor George, Ilie Constantin, Iosif Naghiu, Gabriela Melinescu, Miron Kiropol, Rodica Iulian, Dumitru Alexandru, Constantin Georgescu, Vasile Văduva, Virgil Mazilescu, G. Astaloș. Mulți alții care ar fi putut fi s-au pierdut din diferite motive. Sigur că erau prezente persoane care înaintau rapoarte la securitate, poate chiar dintre prietenii noștri. Dar nu știu ca vreunul să-și fi pierdut libertatea ca rezultat al participării la cenaclu. Explicația relativei libertăți era aceea că ceea ce era citit în cenaclu nu avea vreo legătură cu publicarea. Dacă vroiai ca lucrarea să-ți apară, intrai în cleștele cenzurii.

 

 

Prof. dr. Cornelia Comorovski, n. 1925: 

 

 

La răspunsurile pertinente de până acum, as adăoga câteva rânduri privitoare la raportul între literatura scrisă sub regim comunist și rădăcinile utopice ale sistemului. 

          Când, în 1904, la Geneva, vorbindu-i despre Cernâșevski (1828-1889) și Dobroliubov (1836-1861), Lenin îi spunea lui N.Valentinov : ? Asta este critica literară de care avem nevoie ?, era însămânṭat realismul socialist, care avea să fie proclamat 30 de ani mai târziu ṣi să sterilizeze creaṭia.

          Lenin fusese impresionat de cartea lui Cernâșevski: "Ce-i de făcut ? Povestiri despre oameni noi". Autorul ei a scris-o în timp ce era închis  (1862-1864) - pentru o implicare, ne-dovedită însă, în acte de violenṭă ? și a publicat-o, în timpul detenṭiei, în foiletonul revistei "Contemporanul", începând cu luna februarie 1863. Revistă politică și literară, "Contemporanul"  reprezenta în Rusia socialismul radical, iar în a doua jumătate a anilor 50, Cernâșevski era personalitatea principală a revistei. 

          Oamenii noi, personaje principale și perfect pozitive ale acestui roman maniheist, sunt influenṭaṭi de gândirea ideologilor francezi și împărtășesc cu toṭii acleași idei. ? Trăsăturile lor caracteristice ? scrie naratorul - nu sunt individuale, ci aparṭin unui tip anume.? Naratorul crede că într-o zi, ? toṭi oamenii vor aparṭine acestui tip ?. ?Oamenii noi? au cultul știinṭei și al utilităṭii sociale imediate, consideră că egoismul rezonabil și căutarea interesului personal servesc binele public. Ei spun ? și cred ? că vor asigura viitorul radios al întregii omeniri, când toṭi vor fi ? veseli, buni și fericiṭi ?. Principalul personaj feminin al cărṭii află, într-un vis, care exprimă crezul utopic al autorului, că ? lumea întreagă ? va avea parte de această fericire. Utopia e prezentă în toată cartea ? în cuvintele naratorului, în desfășurarea acṭiunii, în modul de viaṭă al personajelor, în vise alegorice. 

          ?Oamenii noi? prepară terenul pe care va sosi personajul lui Rahmetov, omul ? excepṭional ?, care a citit enorm și e conviins, la 22 de ani, că poate judeca tot ce s-a scris ; grav, fără viaṭă personală, el este revoluṭionarul de profesie. Epitetele ? teribil ?, ? feroce ?, pe care i le adaogă cu admiraṭie ?oamenii noi?, îl caracterizează. El însuși spune ? Un om care iubește binele cu atâta pasiune ca mine, nu poate să nu fie un monstru . ? Cel  care își ignoră limitele în asemenea măsură încât crede că poate aduce viitorul fericit al tuturor, se pregătește să săvârșească acte de violenṭă. Rahmetov părăseṣte Rusia ṣi nu intră în acṭiunea romanului. Sfârșitul cărṭii sugerează întoarcerea lui în 1865, când Cernâșevski se aștepta la o revoluṭie.  

          Revenind, după ani de ocnă și de exil, în viaṭa literară, Dostoievski găsește în Rusia o cultură dominată de admiratori ai lui Cernâșevski, scriitori și ziariști, uneori foarte tineri, cu un spirit rigid și o gândire limitată prin ardoarea lor revoluṭionară. Pentru ei, literatura trebuie să fie utilă și să slujească rezolvarea imediată a problemelor sociale. Criticii literari ai Contemporanului ? Cernâșevski și Dobroliubov - confundau cultură și agitaṭie politică, literatură și jurnalism. 

          Într-o scrisoare trimisă din exil, în 1878, soṭiei și fiului, Cernâșevski  îi numește ? imbecili ? pe cei care vor să filozofeze ca Immanuel Kant, sau, ? și mai rău, ca Pierre Lombard, Thomas d?Aquino , Duns Scot ?, care au ? o gândire de măgar ?. 

         Articolele dispreṭuitoare și agresive ale celor care publicau în Contemporanul dădeau impresia unei mari autorităṭi intelectuale și morale, ceea ce îi atrăgea îndeosebi pe tineri. Dobroliubov, principalul colaborator al lui Cernâșevski, cerea o literatură care să denunṭe. Cum scria Dostoievski, într-un articol din 1861, ? utilitariștii cer artei un serviciu direct, instantaneu, imediat ? ; el spera însă că ? despotismul criticii noastre nu va dura ?. 

          În numele utilitarismului, criticul literar D.I.Pisarev (1840-1868), admirator al lui Cernâșevski, reproșează scriitorilor interesul pentru psihologie (1861) : creaṭia literară greßeßte când "cerceteaz? omul și nu cetăṭeanul".  

         Operele lui Gogol, Dostoievski, Turghenev, Tolstoi, erau publicate, când un alt admirator al lui Cernâșevski, criticul literar nihilist, P.N.Tkacev (1844-1886 - mort în spitalul de boli mintale, Ste Anne din Paris, unde a fost internat în ultimii săi ani de viaṭă) scria : ? Se știe că critica literară a jucat întotdeauna, joacă și va mai juca probabil îndelungă vreme un rol foarte important  în literatura noastră săracă. ? 

          Greoaie, arogantă și pe alocuri ridicolă, cartea lui Cernâșevski a contribuit la formarea multor revoluṭionari. 

          Lenin îi spunea lui Nicola? Valentinov, în 1904 : "Înainte de a-i cunoaște pe Marx, Engels și Plehanov, doar Cernâșevski a avut asupra mea o influenṭă importantă, dominantă, care a început cu "Ce-i de făcut ?"" 

         Broșura lui Lenin, "Ce-i de făcut ?", apărută în 1902, era, prin chiar  titlul ei, un omagiu adus lui Cernâșevski. În această broșură, Lenin exclamă : ? Trebuie să visăm ! ? Viziune utopică de dominare violentă a realităṭii, visul acesta trebuia să poarte la înfiinṭarea unui hebdomadar care să aprindă fiece scânteie, ? ca să izbucnească de acolo un imens incendiu ?. 

           Literaturii și criticii literare li se cerea să slujească puterea comunistă.                

           Un veac despărṭea România de rădăcinile utopice ale sistemului, dar fenomenele se repetau : "Literatura română sub comunism"(Eugen Negrici). Cerinṭa ca particularităṭile individului ?să fie ṣi ale grupului social ṣi politic ? (p.102). Fenomenul criticii literare incompetente și autoritare (p. 78) în ? (e)tapa stalinismului integral 1948-1953 ? ; "importanṭa criticilor în viaṭa culturală a ṭării a crescut disproporṭionat ṣi disproporṭionat de mare a rămas prestigiul lor încă patru decenii." (p.78) O literatură de propagandă, impusă de aparatul conducător, se folosește de mediocritatea "și de oportunismul etern intelectual" (p.11).

           Dostoievski prevăzuse conformismul posibil al scriitorului : ?Desigur, la noi sunt numeroși oameni care se lasă intimidaṭi : ṭi se face milă să vezi cum unora le e frică de critică ! Apoi, mai este amorul-propriu : nu vor să fie în urma celor avansaṭi și atunci pun tendinṭă în ceea ce scriu ??(1861)