Constantin Eretescu, scriitor, n. 1937: 

La începutul secolului trecut, Ovid Densușianu consemna opinia unui țăran care zicea că era mai bine sub turci. El aducea și justificarea: puteai să paști unde vrei, te duceai la pădure și tăiai câte lemne puteai să cari. Nu exista lege, nu erau restricții. Pe când acuma ? Omul ignora faptul incomparabil mai important, acela că România își dobândise independența, țara se orientase spre Europa, exista un guvern care reglementa bunul mers al lucrurilor. Pentru țăran continua să fie mai bine sub turci.

Să vedem acum cine spune astăzi ?Era mai bine înainte?? O poate face doar cineva care a pierdut privilegii pe care le avusese înainte de revoluție, nu-i așa? Mai pot vorbi despre binele dinainte oameni care au fost surprinși la o vârstă la care nu mai pot schimba cursul existenței. Era mai bine să ai un serviciu, fie el cum era, ? aveau toți serviciu ?, la care să te duci și, eventual să stai opt ore, adeseori fără să faci ceva, să capeți o leafă care, oricât de mizeră, te ținea în viață, să iei parte la ședințe la care să-ți iei angajamentul de a produce mai mult, să depășești norma ? era unul din locurile comune în epocă, să vorbești apoi la ședințele de învățământ politic, era important să repeți cuvintele rostite de secretarul general al partidului la o conferință sau alta, să te duci apoi și să stai ceasuri în șir la cozi pentru lucruri elementare care-ți trebuiau pentru trai, de la chibrituri, la lapte, la pâine, cartofi, carne, să aspiri la un calorifer cald iarna, să aștepți ani de zile până ți se instalează telefon (trebuia pentru asta construită în prealabil o centrală telefonică), să te duci două săptămâni în concediu, poate că aveai noroc și de o trimitere prin sindicat la băi sau la tratament, să ieși apoi la pensie și în final să mori liniștit. La acest nivel minim, se poate spune că era mai bine înainte. 

Ce s-a schimbat în ultimele două decenii? Revoluția a năruit sistemul politic, s-a prăbușit odată cu el cel economic, dar și sistemul de valori, au dispărut vechile ierarhii. În haosul care însoțește asemenea prăbușiri, apar organisme și oameni noi. E drept că valorile noi sunt adesea calpe, vedetele sunt de prea multe dăți oameni de nimic, se înmulțesc cei care profită de situație, economic, politic. Treptat, se instaurează însă și o nouă ordine socială. Apar legi care gradat vor sfârși prin a fi respectate de toată lumea. Se oferă o șansă și celor care vin în viață cu nimic altceva decât dorința de a lucra cinstit, de a participa la schimbarea în bine a societății. Devine posibil să ai o idee și să o transformi în faptă. Sigur, asta înseamnă asumare de responsabilități, de riscuri. Trebuie să îndrăznești, dar trebuie de asemeni să te pricepi și să vrei.

Era mai bine sub turci?

 

 

Doina Jela, scriitoare, redactor la Editura Curtea Veche, n. 1951:

Pentru că înainte, statul decidea pentru fiecare gest al tău, pentru ziua de mâine, pentru ce vei mânca, unde vei locui, cei vei gândi, ce vei spune și ce munci. Dacă incercai să ieși din acest tipar, nu mai era bine. Era chiar rău și riscai chiar moartea. Dar dacă te supuneai, dacă nu doreai să decizi singur unde să călătoreăti, câți copii să faci, unde să cauți de lucru, unde să locuiești, pe cine să lauzi și pe cine să critici, puteai primi puțin, dar sigur, un pachet de unt, un litru de ulei, un kg de zahăr,  un kg de carne sau de oase, un kg de salam prost etc. pe lună,  dreptul de a călători în țările socialiste, iar dacă voiai și în occident, dar cu condiția să-ți torni la securitate prietenii (caz in care puteai chiar trăi foarte bine!). Erai, pe scurt, ca un copil, care primește mâncare, este schimbat , este scos la plimbare, dacă ascultă. Diferența e că atunci când iți asculți părinții, o faci fiindcă ei nu t e îndeamnă la rău, de  cele mai multe ori să te supui statului communist însemna să consimți la minciună, la laudă deșanțată a șefilor, a lui Ceaușescu, să admiți dărâmarea satelor, a bisericilor, arestarea vecinilor și a oamenilor curajoși și de valoare și lipsa dreptului de a vedea cu ochii tăi adevărul de aici și de dincolo de granițe. Studiile în străinate, o banalitate azi, presupuneau să te injosești, să te umilești, să faci pactul cu diavolul. Era bine pentru oamenii care nu prețuiesc libertatea ci siguranța zilei de mâine.

 

  

F.I. n. 1954:

Pentru afirmația ?înainte era mai bine? îmi imaginez următoarele motive:

 

 -          Era mai comod. Nu trebuia să dai tot ce poți. Nu se trăia în concurență. Majoritatea oamenilor savureaza comoditatea.

-          Era mai sigur.  Puține schimbări (politice, de loc),  puține surprize, puține angoase. Majoritatea oamenilor nu se dau în vânt după angoase și adaptare continuă la situații noi. (Nici polul plictiselii nu e atrăgator, dar dacă ai imaginație, te descurci)

-          Era mai mult timp pentru ?activități? care contribuie considerabil la starea de ?fericire?: prietenie, iubire, lecturi, scrisori, bancuri?

 

 

Ioana Pieleanu, n. 1976:

Întotdeauna cuiva îi este bine undeva. Există binele material, binele mental, binele intelectual, binele sufletesc. Cred că nu i-a fost nimănui bine din toate aceste puncte de vedere. Așa cum nu cred că ii este cuiva bine din toate aceste puncte de vedere nici acum. Dar dacă, în general, era mai bine înainte sau este mai bine acum depinde de limitele materiale, intelectuale, mentale, sufletești ale fiecăruia, atunci și acum.   

Ne lipsea binele intelectual. Cenzurarea informației și lipsa libertății de expresie este, în ce mă privește, principalul motiv pentru care nu pot spune ca era mai bine înainte. Pe de alta parte însă, în ceea ce privește educația de bază, toată lumea știa să scrie și să citească; școala era obligatorie.  

Lipsele materiale au crescut cu timpul, până când, pe la jumatatea anilor ?80, magazinele deveniseră interminabile deșerturi, ocupate în exclusivitatate de fete morgana - cutii chinezești de creveți prăjiți, care de fapt nu erau creveți ci soia și pe care, in școala primară fiind, îi ascundeam sistematic în spatele frigiderului pretinzând că i-am mâncat pentru a îmi primi desertul. (Da, desertul, pentru că până la urmă exista o intreagă economie alternativă, cea de ?pe sub mână?, unde se procurau cele necesare pentru desert și multe altele; limita nu erau banii, ci conecțiile). Dar toata lumea avea un acoperiș deasupra capului; nu exista conceptul de homeless. Nici cel de șomaj; toata lumea avea de lucru. Cu serviciul asigurat însă, nu prea mai era nevoie să dovedești că îți meriți acel loc de muncă, salariul sosind indiferent de randamentul profesional. Cum se construia, cum se producea atunci? Când comandantul suprem determina ca x trebuia terminat in y zile, frica mobiliza, proiectul se indeplinea. Frica atunci era mult mai efectivă decât motivația personală și financiară acum.  

Erau doua ore de program la televizor. Lumea mergea la teatru. Desigur, teatrul era cenzurat. Actorii, excepționali. Arta oferea un refugiu, și o viață bună și respectată celor ce reușeau să găsească o nișă care să nu supere conducerea. Selecția însă era acerbă: doar câteva locuri de admitere pe an la universitățile de muzică, institutul de teatru, instituțiile de artă în general. Calitatea absolvenților însă impresionantă. Tristețea: mulți dintre ei erau ulterior distribuiți în colțuri ale țării pentru care nu mai erau pregatiți să trăiască și unde nu erau pregătiți să ii primească.   

Binele sufletesc... desi poate nu foarte relevant, fiind o amintire din copilărie fara implicatii directe, o observație despre viața oamenilor mari de atunci, sentimentul meu este că lipsa competitței materiale rezulta oarecum în lipsa invidiilor personale. Mai mult altruism, mai multă complicitate. În plus, cineva îmi menționa chiar de curând ca oamenii aveau mai mult timp să fie impreună, să stea la o cafea... Desigur, asta dacă aveau cafea...

 

Prof. Dr. Sanda Golopentia, Brown University, n. 1940, fostă elevă la Lazăr: 

În regimul comunist nu existau practic libertatea presei și, în genere, libertatea de expresie. Viața ni se desfășura de aceea în tăcere pe planul politic, ideologic, regimul nu avea cum fi criticat, cei care publicau nu se puteau opune unii altora decât din rațiuni acceptabile pentru cenzură. Pe plan cultural, România era izolată de o bună parte din culturile lumii. Traducătorii, exegeții, cei care încercau să introducă în peisajul beletristic românesc voci noi trebuiau să aștepte de multe ori momente prielnice care nu au venit întotdeauna. 

După 1989, când dintr-odată a devenit posibil să publici gândul necenzurat, discursul înecăcios al ziarelor dinainte a fost înlocuit de altul, brutal până la trivialitate nu de puține ori. Chiar și așa, există însă speranța ca pe zi ce trece discursul acesta să fie respins de public și să se ajungă treptat la o ziaristică de calitate. Pe când înainte nu puteam spera că ziarele vor ieși din înregimentarea ideologică. 

Lefurile și posturile erau în trecut relativ stabile dar puțin satisfăcătoare. Acum, libertatea se însoțește de instabilitate și oamenii, mai ales generațiile mai în vârstă, dau piept neobișnuiți cu jungla alergatului după posturi. Pe acest plan, epoca cere reprofilare și efort. Cazul generației voastre e într-un fel mai puțin grav. Voi creșteți obișnuindu-vă cu gestiunea individuală a carierei într-un spațiu de acum lărgit la Uniunea Europeană. Lucrurile nu sunt simple. Dar sunt vii, cu șanse reale și cu greutăți nu mai puțin adevărate, dar stimulatoare. 

 

Dr. Ioana Popescu, Director de cercetare, Muzeul Țăranului Român, n. 1949:

Cred că ăsta e discursul generației mele, al celor care au trăit cel puțin 30 de ani în communism. Discern 3 categorii de motivații : 

1. Au făcut parte din nomenklatură, sau au cochetat cu ideologia bolșevică și chiar le-a fost foarte bine ; 

2.  Au fost formați de către sistem și apoi s-au complăcut în siguranța și ațipirea oferită de acesta ; 

3. Pur și simplu, suferă de nostalgia propriei copilării și tinereți. 

Dar remarc că ?era mai bine înainte? se aude mai puțin în ultima vreme, chiar în condiții de criză și că acei care  rămân înțepeniți în această afirmație sunt pe cale de dispariție.