Ce tip de memorie ar fi adecvată, ar fi strategică, pentru a-i sensibiliza pe tineri întru recuperarea istoriei recente a țării lor? E evident că o memorie strictă a suferinței, o memorie emoțională nu mai interesează neapărat astăzi generațiile tinere și nu mai poate fi un fel de cârlig care să constituie o captatio benevolentiae, pentru ca tinerii să fie interesați de recuperarea istoriei României. Cea care ar putea interesa (dar și pentru aceasta sunt necesare diverse strategii de atragere și adaptare la mentalul tinerilor) ar putea fi eventual o memorie istorică, informativă. De ce nu am putea avea, totuși, o memorie care să îmbine emoționalitatea cu informația, o memorie etică, o memorie morală, care n-ar trebui să fie justițiară, revanșardă ? pentru că nu despre asta este vorba aici; nu încercăm să facem vreun linșaj prin astfel de propuneri de memorie! Această memorie etică ar putea să fie, de fapt, o memorie tămăduitoare, care să conțină elemente de terapeutică socială, umană și politică; și mă gândesc aici mai ales la reacțiile studenților cu care am avut contact de-a lungul celor șase ani de când țin un curs opțional despre Gulagul românesc; mă refer apoi și la excursiile documentare pe care le fac în fiecare primăvară la închisoarea Gherla și mai ales la Memorialul Victimelor Comunismului și Rezistenței, de la Sighet. De fiecare dată studiez reacțiilor tinerilor, fiindcă acestea sunt variate și nuanțate: emoție, indiferență, repulsie, compasiune, solidaritate. Tinerii receptează adecvat din punct de vedere istoric și intelectual-rațional informațiile prezentate în muzeu și manifestă măcar o minimă emoționalitate la obiectele confecționate de deținuții politici în închisori, întrucât acestea au un plus care le face ingurgitabile la nivel de memorie a suferinței, anume aceste obiecte sunt tangibile. Tinerii care vizitează Memorialul de la Sighet sunt în ipostaza unor Toma Necredinciosul, drept care au nevoie să atingă "plăgile" și "rănile" celor care au suferit, acestea fiind mai clar asumate prin intermediul respectivelor obiecte conservate din timpul detenției politice. Nu este indicat ca studenților să li se atragă atenția că trebuie să empatizeze cu trecutul țării lor, pentru că așa ar fi moral sau pentru că ar fi necesară o emoționalitate față de acest trecut. Emoționalitatea, dacă există, și ea există la Sighet, vine de la sine și nu trebuie neapărat provocată. Am observat că unul dintre lucrurile care îi sensibilizează destul de mult, la Memorialul de la Sighet, este un săpun primit de o deținută politică de la soțul ei, pe care acesta reușise să-i scrijelească un ?te iubesc?, astfel încât soția lui, aflată în închisoare, să primească respectivul mesaj de dragoste. Am notat că mulți dintre studenții mei stăteau în jurul acelui săpun expus în vitrină, comentând cu emoție și uimire mesajul de dragoste scris pe el, ori chiar precizând: ?De așa ceva avem nevoie, de lucruri palpabile, de deținuți politici care să vină să ne povestească, oricât ar fi de simplă sau de terestră istoria lor, și nu să ne țină discursuri intelectualiste despre chestiunea suferinței și a memoriei?. Acel săpun nu fusese văzut de gardienii vigilenți, fiindcă într-un astfel de caz ar fi fost distrus, gardienii care controlau pachetele primite de deținuți se asigurau că nu există mesaje subversive; or un "te iubesc" alcătuia un asemenea mesaj subversiv, neîngăduit. Bărbatul acela îi scrisese riscând enorm soției sale că ÎNCĂ o iubește. Era un gest esențial, de memorie, de rezistență, de etică. Studenții mei îmi mărturiseau că astfel de rămășițe ale memoriei îi captivează, că o astfel de etică îi interesează, astfel de obiecte, cruciulițe confecționate din os, dicționare miniaturale, medalioane din os sau acest teribil săpun de dragoste, cum altfel să îl numesc?

    Cursul teoretic pe care îl țin despre Gulagul românesc este totdeauna secondat de participarea unor foști deținuți politici care discută  cu studenții. Foștii deținuți politici îmi reproșează uneori: ?De ce să vin să vorbesc în fața studenților? Nu au decât să citească din cartea mea și de acolo află tot?. Iar eu încerc să îi conving pe acești foști deținuți politici că prezența lor în carne și oase în fața studenților este esențială. De aceea le spun întotdeauna: ?Veniți să vă spuneți povestea în fața tinerilor. Simplu, nu sofisticat, nu le țineți teorii complicate. Povestiți cum erați îmbrăcați, ce mâncați, ce discuții aveați în celulă, dacă ați fost bătut, lucruri foarte simple. Câte ore dormeați, ce purtați în picioare, ce boli aveați, dacă ați încercat să păcăliți gardienii și autoritățile, lucruri de genul acesta." Ascultând astfel de mărturii în direct, studenții au acces la un fel de atingere, de palpabilitate credibilă, veridică a suferinței.

    Am lucrat cu o minoritate care a dorit să aibă memorie. În ce sens? Întrebarea pe care le-o pun aproape întotdeauna studenților este legată de motivația pentru respectivul curs și pentru excursia documentară la Memorialul de la Sighet al Victimelor Comunismului și al Rezistenței. La prima întrevedere, după ce le fac desfășurătorul cursului, îi întreb de ce au dorit să participe, de ce au optat pentru? Și majoritatea răspunsurilor sună așa: "Pentru că știu deja câte ceva și vreau să știu mai multe, mă interesează tema? sau ?Pentru că nu știu nimic și vreau să aflu despre ce este vorba în legătură cu tema aceasta? (Gulagul românesc); mai există, desigur, și explicații de genul ?Pentru că am un bunic sau altă rudă care a fost deținut politic sau a trecut prin situația cutare de represiune.? Mai există și unii care nu spun nimic și despre care aflu mai târziu, după destulă vreme, că aveau o rudă ce făcuse parte din nomenclatură sau din aparatul de represiune (fie și doar administrativ). Acești studenți, oarecum stingheri, veneau la curs pentru că voiau să afle de ce tatăl lor ? de obicei de figura tatălui e vorba ? a făcut parte din sistemul respectiv și s-a comportat obedient în fața dictaturii comuniste.

    Discutăm mai ales despre ce a însemnat suferința. Mulți studenți spun: ?E foarte greu pentru noi să înțelegem cum au fost bătuți acei oameni, cum trebuiau să se umilească pentru un vârf de țigară, cum erau batjocoriți etc." La Memorialul de la Sighet percepția lor se limpezește.

    Chestiunea legată de clasificarea memoriei și de căutarea unei memorii adecvate pentru a calibra util și moral trecutul recent (în conștiința tinerilor) este adesea discutată și de analiștii Gulagului românesc, în special de istorici. Care ar fi modalitatea cea mai adecvată pentru a avea un fel de recuperare, chiar și terapeutică, a istoriei recente românești? Majoritatea istoricilor mizează pe explicitarea unei memorii a suferinței. Și eu mizez tot pe o astfel de memorie. Există, însă, și alte perspective sau opțiuni. Unii mizează pe o memorie ironică dar informațională (deconstruind comunismul prin intermediul miturilor și submiturilor sale) ori chiar pe o memorie îmblânzită. Și, trebuie să recunosc, că ei, cei patru autori, au succes la tineri cu această soluție a lor, a memoriei îmblânzite legate de comunism. Există voci care consideră că avem de-a face cu generații care nu mai vor să își recupereze trecutul recent. Generații care nu mai doresc să li se inculce ori să li se impună o memorie a suferinței. Generații care, în general, nu mai vor să știe ce a fost acela comunism și care au fost ororile create de respectivul ism. Eu cred, însă, că noi, analiștii fenomenului cu pricina, trebuie să căutăm o soluție amiabilă și să concretizăm o memorie funcționabilă, astfel încât aceasta să fie acceptată (și nu respinsă ca fiind tendențioasă, tezistă, etc.) de cei tineri. Este singura soluție validă ca ei să fie dispuși să recupereze și să își asume trecutul recent al țării în care trăiesc (sau mai exact în care s-a nimerit să se nască și să trăiască).

    Cred că tipul de memorie care i-ar putea face pe cei tineri să  fie receptivi ar fi în primul rând o memorie a rezistenței, întrucât aceasta ar putea constitui mai clar și mai exact un suport pentru ideea concretă de memorie etică. Există, deci, nu doar o memorie a suferinței, ci și una a rezistenței și a supraviețuirii decente ori chiar eroice, în condiții extreme, la limită. Ceea ce le explic studenților și ei înțeleg și acceptă este următorul lucru: nu este vorba, predând aceste chestiuni, despre o memorie furioasă, colerică, ci de o memorie recuperatoare, inclusiv cu valoare terapeutică. Există prin urmare, sau ar trebui să existe, o memorie legată de ideea de sacrificiu atât cât a existat ea în România. De ce să nu fie transmisă și transmisibilă mai departe?