Cu faţa impasibilă, dar cu un zâmbet fin pe buze şi în ochii vioi, Ari vorbeşte în calambururi şi vai aceluia, ca mine de pildă, care nu prinde din zbor tâlcul acrobaţiilor verbale care, în poeziile lui, deschid lumi noi. Cu aceeaşi pasiune cu care extrage cuvintelor înţelesuri multiple, cântă la oboi şi sculptează – cu şi mai mult zel acum, de când nu îşi mai desfăşoară talentele în profesia de radiolog. Mă izbeşte contrastul între vorba lui domoală şi agilitatea intelectuală, între uşurinţa exprimării şi profunzimea gândirii, între tonul glumeţ şi tristeţea care transpare.
 
 

Nu puteau să fugă niciunde

 
Te-ai născut în 1941, la Cernăuţi. Cum ai ajuns la Timişoara?
În 1946 am plecat din Cernăuţiul, devenit sovietic, spre România, cu intenţia de a ajunge la Viena, de unde erau originari bunicii mei, care veniseră la Cernăuţi ca refugiaţi după Anschluss[1], căci Schlecht war es mit „der, die, das”, nicht besser mit „davai ceas”![2] spunea, cred, comicul Tănase. La Timişoara ne-am oprit la sora tatălui meu; bărbatul ei era director la CAM, Casa Autonomă a Tutunului. În decembrie 1947 regele a abdicat, s-au închis graniţele, de asta nu am mai putut ajunge la Viena şi am rămas blocaţi la Timişoara. Şi aşa s-a făcut că am participat cu şcoala, cu un mic steag tricolor, la venirea regelui Mihai pentru inaugurarea catedralei!
Tatăl meu a găsit un post la Liceul Israelit, Zsidó Liceum, care era pe Bvd. Carmen Sylva, după aceea strada Lenin, paralelă cu Diaconovici Loga.
Acum e Mihai Eminescu.
La început am locuit în Plopi, Kardostelep, în maghiară, la familia Österreicher. Cum părinţii mei lucrau, eu eram cu familia Österreicher care erau ca nişte părinţi pentru mine. Acolo am învăţat maghiară şi ott voltam othon, acolo eram acasă. Fără meritul meu personal, eram poliglot, vorbeam germana, rusa, româna, maghiara. Eram mai mult la această familie. Ei aveau trei fiice care erau foarte drăguţe cu mine, erau mari... Aveau între 15 şi 20 de ani.
Mai ştii ceva despre ei?
Da, numai una mai trăieşte, o cheamă Eisner şi locuieşte la Aachen.
 
Ai mers la o şcoală Israelită?
Am mers un an, era vizavi de Sinagoga din Fabrik. În prima clasă am avut dificultăţi, pentru că înainte fusesem la o şcoală rusească, la Cernăuţi.
 
Povesteşte despre părinţi, despre copilăria la Cernăuţi.
M-am născut, deci, la Cernăuţi, la 17 iulie ’41, câteva zile după ce nemţii au intrat în oraş. Şi, când m-am născut, a fost un couvre-feu, nu ştiu cum se spune, ah, o stare de asediu. S-a interzis să se deschidă geamurile, dar cum era foarte cald, mama mea a zis: „Deschideţi geamul!” De pe stradă au tras nişte soldaţi cu puşca prin fereastră în plafon şi, când m-am născut, am fost botezat cu ghips. Am fost botezat cu ghips... Nimeni nu avuse curajul să meargă să închidă fereastra! Tatăl meu era absent, căci lucra în lagărul de muncă forţată, probabil în acelaşi lagăr ca şi Paul Ancel, viitorul Paul Celan.
 
Evreii din Cernăuţi au fost deportaţi în Transnistria?
Da. Toată lumea a fost închisă în ghetou şi, din ghetou, îi deporta în Transnistria, la Moghilev. Dar noi am fost printre ultimii care au fost deportaţi, pentru că am avut..., mama mea a avut o „autorizaţie Popovici”. Traian Popovici era primarul Cernăuţiului şi era un om foarte, cum se cheamă...
...cumsecade.
Da, un Drept între popoare[3]. Am fost deportaţi printre ultimii, după ce Popovici a fost îndepărtat de la primărie, aşa că nu am rămas decât câteva luni în Transnistria, ceea ce ne-a salvat pe noi, dar nu şi pe trei unchi de-ai mei, nici pe verişoara mea, Claudia!
 
Ari e răscolit de amintiri, facem o pauză. Amănunte despre această perioadă am aflat din mesajele lui prin e-mail:
Opt zile după asta[4], bravând interdicţia de a circula, a venit şi m-a circumcis un mohel[5] care îşi pierduse nevasta şi copiii cu câteva zile înainte. A venit în ciuda pericolului de a fi arestat şi executat, spunând că, după ceea ce a îndurat, nu mai avea nimic de pierdut. Câteva zile mai târziu a fost o razie în oraş, la Cernăuţi; şi când soldaţii erau jos, în faţa porţii, mama mea a luat o pernă şi a început să mă sufoace, nevrând să mor în mâinile fasciştilor. În acest moment a intrat mătuşa mea, Fanny, care voia să prevină pe toată lumea, ca să se ascundă... Aşa am supravieţuit.
Mama mea, având diplomă de la Gewerbeschule[6] din Viena şi fiind profesoară de croitorie la şcoala profesională „Morgenroth”, a primit, sub pretextul că ar fi lucrat pentru armată şi că era indispensabilă, o autorizaţie „Traian Popovici”, care o proteja contra deportării. Traian Popovici era primarul din Cernăuţi, un umanist care a salvat 20.000 de evrei cu certificatele sale. De aceea a fost declarat Drept între Popoare de către Yad Vashem din Ierusalim, pentru actele sale eroice. Aşa am supravieţuit. Dar nu am niciun merit. Verişoara mea, Claudia, care avea aceeaşi vârstă, era tot aşa de merituoasă, dar a murit de foame şi de tifos!
 
În ’41 linia frontului trecea prin Cernăuţi?
Nemţii şi ruşii au încheiat în 1939 pactul germano-sovietic şi şi-au împărţit Europa de Est. Nemţii s-au ales cu partea de sud-est a Poloniei, iar Bucovina au primit-o ruşii. Ca urmare, în 1940, ruşii au intrat peste români, au alungat administraţia română, aşa că în ’40-’41 Cernăuţiul era în mâinile ruşilor. În iulie ’41 nemţii şi românii au atacat şi au intrat în oraş.
Când m-am născut eu, erau deja acolo de câteva zile.
Mai erau lupte răzleţe?
Nu erau lupte, pentru că nu a fost rezistenţă. (Râsete) Românii au intrat cu nemţii contra ruşilor şi ruşii s-au retras. Ruşii au luat cu ei mulţi oameni pe care i-au înrolat în armata sovietică. În primele zile, nemţii au împuşcat foarte mulţi evrei în gropi comune... Cum să spun... O mătuşă a fost împuşcată şi câinele ei a mers o săptămână de la, cum se cheamă... boulangerie...
Brutărie.
...de la brutărie la măcelărie, la delicatese şi la piaţă, unde ea îşi făcea cumpărături. Până ce bietul câine n-a mai putut!
 
După ce criteriu au fost aleşi oamenii care au fost împuşcaţi?
Niciun criteriu. Niciun criteriu! Şi marele rabin[7] din Cernăuţi, nu ştiu cum îl chema, a fost împuşcat...
 
Părinţii erau născuţi la Cernăuţi?
Părinţii erau din Cernăuţi, dar s-au cunoscut la Viena, unde tata făcea studii de chimie şi mama învăţa la o Gewerbeschule. Şi bunicii erau din Cernăuţi, dar e mai complicat, pentru că bunicul din partea tatălui locuia la Viena, dar avea hoteluri şi păduri în Cernăuţi şi în Bucovina. Deci, când nemţii au intrat în Viena, părinţii au plecat din Viena la Cernăuţi, pentru că acolo aveau unde să locuiască. Bunicul meu este înmormântat la Viena. El a murit înainte de război.
 
Eraţi o familie religioasă?
Nu, din partea tatălui, nu, nu erau deloc religioşi, nu ştiau nimic. Din partea mamei, bunicul nu l-am cunoscut, căci a murit de tuberculoză în ’35-’36, dar bunica era religioasă, era caşer, dar nu era foarte religioasă, nu era cu perucă şi aşa mai departe. Părinţii mei mâncau porc, mâncau tot, căci erau de stânga.
 
Erau activi într-o organizaţie?
Nu, nu erau activi, dar unchiul meu, fratele mamei, Sallo Schauber, alias Jean Sauber, a fost un comunist activ. A fost arestat în România şi a trebuit să se refugieze în Franţa, unde a fost membru în MOI, Main-d'œuvre immigrée, o organizaţie de rezistenţă împotriva ocupaţiei germane, afiliată de Partidul Comunist. Printre membri MOI erau Missak Manouchian şi Maria Banuş. El a fost împuşcat la Paris în ’42, într-o acţiune de rezistenţă, iar când bunica a auzit că a fost împuşcat, a spus: „Dumnezeu nu există”. Şi nu, n-a mâncat porc, dar nu a mai făcut nimic religios.
 
În ’41 părinţii tăi ar fi putut fugi cu ruşii?
Nu puteau să fugă niciunde... În Viena nu puteau să meargă, că era ocupaţia germană, iar la ruşi, gustaseră deja ce înseamnă Rusia. Tatăl meu a fost arestat şi dus într-un lagăr de muncă şi a fost utilizat de către nemţi ca interpret, pentru că vorbea ruseşte. De fapt, a fost arestat de români care l-au predat nemţilor care l-au pus într-un detaşament de muncă forţată. După aceea, când ruşii au eliberat oraşul, a fost făcut prizonier de ruşi şi a fost utilizat de ruşi ca traducător de germană. A tradus cărţi şi chestii de chimie, pentru că ruşii aveau nevoie de informaţia tehnică de chimie în germană, că au demontat fabrici în Germania şi le-au construit din nou în Rusia; şi voiau să ştie cum funcţionează.
A stat tot timpul în Cernăuţi?
Nu era în Cernăuţi. Pe tatăl meu nu l-am văzut de când m-am născut până poate prin ’44 sau ’45. Asta e...
Erau şi lucruri ciudate... Aveam, s-a pierdut din păcate, o fotografie bizară, unde eu, cu o stea galbenă de mărimea jumătăţii toraxului, eram la pomul de Crăciun, invitat de nevasta comandantului militar al ghetoului! De necrezut această manifestare de umanitate în mijlocul barbariei, în spatele sârmei ghimpate!
Ironia soartei a făcut ca, în timpul ocupaţiei germane, casa noastră să fie rechiziţionată de către armată care a făcut acolo cartier general. Iar după război, casa noastră a fost ocupată şi a devenit cartierul general al Armatei Roşii. Ruşii ocupaseră casa şi noi, când am revenit din Transnistria, am locuit în subsol, iar ruşii erau în toată vila, era statul lor major. Când aveam patru ani, ştiam să citesc o hartă geografică, erau multe în birourile ruşilor, şi ştiam ce este un râu, ce este un munte, ce este un sat şi vorbeam ruseşte. În prima clasă sau la grădiniţa rusească mă ducea cu maşina şoferul colonelului rus Ivan Ivanovici Ivanov, cam aşa îl chema, care m-a adoptat, pentru că el cu soţia nu aveau copii. Nevasta colonelului a făcut gheaţă pe terasă ca eu să pot patina! Şi mă plimbam printre hărţi şi am învăţat să citesc o hartă înainte de a şti să citesc o carte. (Râsete.) Deci, mergeam la şcoala rusească şi, când am venit la Timişoara, cunoşteam alfabetul rus. În prima clasă, când trebuia să scriu, pentru mine „d” era „g”, „p” era „r”, „b” era „v” şi aşa mai departe. Şi au crezut că sunt dislexic.
Tu, care eşti un talent la limbi!
Dar eu nu eram dislexic, eu învăţasem alfabetul chirilic! După aceea am fost la o şcoală românească, apoi la şcoala germană şi iar la o şcoală românească, pentru că nu vorbeam bine româneşte şi voiam să merg la facultate. Nici acum nu vorbesc bine. Asta a fost...