Am depus actele pentru plecare

 Când eram în anul trei, a apărut iarăşi posibilitatea pentru evrei de a depune actele pentru plecare. Cred că era în ’58. Ne-am înscris. Ţin minte că era o coadă de sute de oameni pe stradă, stăteam la coadă jumătate de zi ca să ne înscriem. Consecinţa a fost că în anul patru, la facultate, când m-am prezentat la primul examen, profesoara mi-a spus că nu ştie de ce, însă a primit ordin să nu mă examineze. Am fost exmatriculat şi nu numai că m-au dat afară de la facultate, dar au reţinut şi toate actele prin care puteam să dovedesc că am fost student, pentru că, înainte de examene, trebuia predat carnetul de student. Aveam doar o legitimaţie de bibliotecă, singura dovadă că am fost vreodată la Politehnică.
Când am fost dat afară, prima idee a fost să mă angajez undeva. Nu ştiu de ce mi s-a părut urgent, căci din punct de vedere material nu era absolut necesar să mă grăbesc să lucrez. Am fost angajat la Fabrica chimică nr. 2, Tanara, unde s-a făcut Alba, primul praf de spălat din România. M-au primit într-un loc în care lucrau oameni care fuseseră eliberaţi din închisoare sau care nu aveau nicio calificare. Lucram în schimburi de noapte, cu acizi foarte periculoşi, cu mască de gaze, umpleam şi căram saci şi rostogoleam butoaie. Munca era foarte grea, însă eu vedeam în asta un fel de aventură şi n-am considerat-o ca pe ceva teribil. După un an, Alba a fost transferată altundeva, cred că la Ploieşti, şi au dat afară câţiva muncitori, printre care şi pe mine. Am căutat iar de lucru, am vrut să lucrez în construcţii, însă, până la urmă, m-au trimis la o tăbăcărie de piele la Fabrica de Mănuşi de lângă Piaţa de Fân, la o muncă şi mai cumplită. Trebuia să transportăm grămezi de piei crude cu roabele, dintr-un loc în altul. Tăbăcăria este o industrie teribilă, cel puţin la nivelul primitiv la care se făcea atunci. Se lucra în brigăzi. Când primeai salariul, obiceiul era ca toată brigada să meargă la cârciumă şi fiecare plătea câte un rând de bere. Eu întotdeauna m-am străduit să fiu dacă nu primul, cel puţin printre primii care plătesc, ca să pot fugi de-acolo. Dupa primele vreo două sticle, oamenii erau atât de beţi, că nici nu băgau de seamă că eu o şterg; dar, în felul acesta, am reuşit să scap nevătămat. A fost cea mai grea muncă fizică pe care am făcut-o vreodată în viaţă. Cea mai grea muncă intelectuală pe care am făcut-o vreodată a fost când a trebuit să-mi continui studiile la Technion, însă asta a fost mai târziu.
Când lucram la fabrica de mănuşi, a sosit un ordin de chemare de la armată. Am simţit o uşurare, pentru că oameni ca mine, cu actele depuse, erau luaţi la munci agricole sau la construcţii. Mi-am zis: „Asta o să fie mai bine decât munca la fabrica de mănuşi”. O femeie, o soră de la biroul de recrutare al armatei, a venit atunci la tata la farmacie şi i-a spus că, dacă vrea să nu fiu luat la armată, ea poate să aranjeze asta pentru o sumă de bani. Tata a răspuns: „Fiul meu e independent, o să-l întreb dacă vrea”. Eu i-am zis lui tata: „Am hotărât să merg la armată”. Dar femeia şi alţii nu s-au lăsat. „Da’ cu uşurinţă puteţi aranja să nu meargă la armată.” Tata a spus: „Fiul meu vrea să meargă la armată”. Nu le-a venit să creadă! Acesta s-a dovedit a fi un alt mare noroc din şirul de evenimente norocoase din viaţa mea norocoasă. Cei de la oficiul de recrutări făceau bani buni, oferind fiilor de intelectuali sau fiilor din familii mai înstărite oportunitatea de a scăpa de armată. Tocmai atunci, ăştia au fost prinşi. Un colonel a primit cel puţin douăzeci de ani de închisoare, un medic a primit zece ani de închisoare şi toţi băieţii care au plătit, o mare parte dintre ei evrei, au primit trei ani de închisoare. Aşa s-a întâmplat că, în toată unitatea de două sute de recruţi, eu am fost singurul evreu. Am fost luaţi la Gostatul Zimandu Nou din judeţul Bihor, de lângă Sântana. Ceilalţi erau sau fii de chiaburi sau fii de germani care au servit în armata germană. A fost încă o aventură, fără conotaţii negative. Am lucrat la săpat canale, la strânsul recoltei de porumb, la munci agricole.
 
Ai fost confruntat cu manifestări antisemite?
Nu se ştia că sunt evreu, numele de Weiss era destul de răspândit, la evrei şi germani deopotrivă. Îmi închipui că germanii ştiau, dar în acea perioadă germanii nu vorbeau despre lucruri din astea. Cel mai bun prieten de-al meu acolo a fost un cioban din Moldova. Şi asta a fost ceva nou şi interesant, să fiu prieten cu un cioban. Brigada noastră a ieşit pe primul loc la strânsul porumbului. Pentru mine a fost o victorie personală. (Râdem) Nu de multe ori am fost atât de mândru ca atunci când am reuşit să fiu printre primii şi în munci agricole!
În fiecare dimineaţă se citea ziarul. Erau câţiva despre care se ştia că au fost funcţionari şi ei citeau de obicei. Odată, într-o dimineaţă, cineva a spus: „Să citească Weiss!” Eu citeam fluent, nimeni nu citea atât de fluent ca mine. Lumea a rămas cu gura căscată că eu ştiu să citesc atât de bine şi m-au întrebat: „Ce eşti tu?” Am spus: „Evreu”. Cei mai mulţi dintre ei erau săteni care în viaţa lor n-au văzut un evreu, însă şi-au închipuit că un evreu trebuie să arate altfel, să poţi băga de seamă imediat că este evreu. Ţin minte cât de uimiţi erau că sunt evreu, pentru că îşi imaginau că evreul trebuie să aibă coarne sau aşa ceva. (Râdem) Asta nu s-a referit la germanii care erau probabil orăşeni, vorbesc de românii care erau fii de chiaburi în majoritate şi săteni. Dar n-am suferit de treaba asta. Nu uita că în regimul comunist legile împotriva rasismului erau eficiente.
Când aveam şapte ani, în schimb, am simţit antisemitismul din plin. Era primul an de după război şi antisemitismul nu era încă îngrădit prin măsuri legale. Copiii evrei erau trimişi la şcoli evreieşti, dar tata m-a trimis la o şcoală românească. A crezut că este spre binele meu, după cum mi-a explicat mai târziu, să înţeleg de mic copil ce înseamnă să fiu evreu... Credea că în felul acesta o să mă călească sau aşa ceva. (Râdem) Cert este că pe atunci nimănui nu îi era ruşine să spună lucruri antisemite şi eu m-am pomenit ca singurul elev evreu la şcoala primară Spiru Haret. Închipuie-ţi, eu doar atunci am descoperit că sunt evreu! Noi acasă n-am vorbit niciodată despre treaba asta. Eu nu ştiam că există evrei şi neevrei, ştiam doar că sunt copii care vorbesc ungureşte, alţii româneşte. Părinţii nu m-au pregătit deloc, nici măcar din punct de vedere al limbii române pe care aproape că n-o ştiam. Numai în ultimele săptămâni înainte de începerea şcolii m-au trimis la familia Buzulică, vecinii români din casă, ca să mă joc cu copiii lor. Deci, când am ajuns la şcoală, încă nu prea ştiam româneşte şi, pe deasupra, eram şi evreu. Am aflat prin ceilalţi. M-au întrebat: „Ce eşti?” Nu ştiam ce să răspund. După prima zi de şcoală le-am povestit părinţilor. Părinţii au spus: „Spune că eşti evreu”. Habar nu aveam ce înseamnă asta, dar foarte curând am înţeles că nu-i prea bine să fii evreu. Eu nu puteam să înţeleg de ce mi se cuvine pedeapsa asta, de ce tocmai eu trebuie să fiu evreu, de ce nu pot să fiu ca restul copiilor. În primele două clase primare am suferit de antisemitismul copiilor, deşi aveam şi prieteni. Însă au fost situaţii când am descoperit că până şi ei... De pildă, odată, clasa a început în mod spontan să cânte un cântec antisemit, ceva în genul „Jidala Maxi merge cu taxi”, şi cum eu eram singurul Jidala Maxi din clasă, toată clasa s-a uitat la mine în timp ce cânta. (Râde) Nu ţin minte continuarea. Dar ţin minte că şi prietenii mei, Năstase Alexandru şi Meterez Viorel, prietenii mei cei mai buni, au început şi ei să cânte şi să se uite la mine şi să zâmbească. Nimeni nu m-a bătut pentru că sunt evreu, însă a fost destul de neplăcut. În clasa a treia, în 1948, s-a făcut reforma învăţământului şi atunci s-a schimbat complet atmosfera prin implementarea legilor antirasiste.
 
Ce ai făcut după armată?
După lăsarea mea la vatră şi ca să evit să fiu luat încă o dată la armată, m-am înscris la o şcoală profesională. Existau şcoli unde nu se puneau întrebări în legătură cu ce ai făcut înainte, iar ca elev erai scutit de armată. Nimeni nu m-a întrebat nimic despre anii de studenţie şi m-au primit la o şcoală unde am învăţat lăcătuşerie şi tinichigerie. Am fost cel mai bun elev din clasă. Dirigintele clasei era inginerul Vintan de la ILSA, care mi-a propus după absolvirea şcolii să vin să lucrez cu el, văzând că eu pot să-l ajut. Aşa am început să lucrez la ILSA, devenind cu timpul chiar un inovator premiat. Am avut o muncă destul de interesantă, lucrând la centrala de forţă a fabricii, dar atunci s-a ivit o altă problemă. Nimeni nu putea să înţeleagă de ce eu nu sunt membru de partid şi au început să facă presiuni asupra mea să candidez. Am spus că nu mă simt demn, la care mi-au spus: „Modestia ta arată că eşti într-adevăr demn”. Poate că la fabrică erau nişte elemente care ştiau că eu sunt cu musca pe căciulă şi voiau să mă demaşte, nu ştiu. Până la urmă a devenit inevitabil, s-a fixat data pentru şedinţa de partid când trebuia să apar. Şi tocmai atunci am primit paşaportul salvator! (Râde) Îl cerusem în ’58 şi l-am primit în ’63 ca răspuns la aceeaşi cerere din cauza căreia m-au eliminat de la facultate. Noi am primit paşaportul relativ târziu, se pare că din cauza meseriei de farmacist a lui tata. Printre cei care au rămas mai pe la sfârşit erau mulţi farmacişti; probabil fie România avea nevoie de farmacişti, fie Israelul nu avea nevoie de farmacişti. Astăzi ştim că aveau loc negocieri şi că se luau toate lucrurile acestea în considerare.
Am ajuns în Israel la cinci ani după ce cerusem plecarea. Ultimii doi ani de aşteptare au fost cei mai grei pentru mine. În 1961 am cunoscut-o pe Aviva, Lia pe atunci. În 8 martie ’61, când am luat-o pentru prima dată la film, la Nopţile Cabiriei, ea avea numai 16 ani. S-a creat o legătură foarte strânsă între noi. Câteva luni după ce a început relaţia noastră, familia ei a primit paşaportul. Am corespondat, ne-am scris scrisori zilnic. Într-adevăr zilnic! Corespondenţa asta a durat doi ani şi două luni.
 
Recitiţi scrisorile?
Scrisorile ei n-au fost păstrate, pentru că din România nu puteam să scoatem scrisori; ale mele sunt aici, dar niciodată nu le-am recitit. Le-am pus într-un dosar sigilat, pe care nu l-am deschis niciodată. Trecutul nu ne preocupă, noi trăim în prezent.
Această perioadă a fost cea mai grea din cei cinci ani, pentru că nu ştiam când o să primesc paşaportul sau dacă o să-l primesc. Însă eram optimişti tot timpul. Aviva s-a dus la Crucea Roşie şi a încercat pe toate căile să urgenteze plecarea noastră, însă nimic nu a fost util.