La o jumătate de oră distanţă de Tel Aviv, Shoham este un orăşel fondat în 1993. După tumultul metropolei, pătrunzi aici într-o oază de linişte şi ordine, scăldată în culoarea albă-roz a construcţiilor aliniate armonios şi înconjurate de verdeaţă şi flori. Aceeaşi ambianţă domneşte în locuinţa luminoasă a lui Andrei şi Ruti, unde mă frapează mărturii ale unor activităţi intense: cărţi şi computere deschise, tablouri, fotografii şi sculpturi pe pereţi, care toate au o poveste, de obicei legată de munca prestată în diferite colţuri ale lumii. Telefonul sună. Plouă şi nepoata o roagă pe bunica să o conducă acasă. Ruti se scuză şi dispare. Noi stăm de vorbă la o cafea şi la o prăjitură cu brânză, făcută în casă. În timpul înregistrării, iar sună telefonul. Înţeleg că Andrei îi roagă pe cei de la serviciu să-l sune mai târziu. La 79 de ani, Andrei e consultant la întreprinderea unde a lucrat, iar Ruti continuă să lucreze în calitate de psiholog.
 
M-am născut în 1933 la Caransebeş, de fapt la Caransebeşul Nou, o suburbie a oraşului. Populaţia era majoritar germană şi duşmănoasă faţă de evrei. Într-o noapte, în 1941, au venit şi legionarii, aşa că am fugit la Timişoara.
 
Îţi aduci aminte de circumstanţe?
Cum să nu? Foarte clar. Punctul de vârf a fost într-o noapte în care au intrat legionarii la noi în locuinţă, l-au bătut pe tata şi l-au ameninţat că îl omoară. A doua zi am reuşit să fugim. Am dat bani unuia, tot legionar, să ne ducă noaptea cu maşina lui până la Timişoara. La punctele de control, unde ne-au oprit legionarii, le spunea: ,,Izbândă, ăştia sunt de-ai noştri!” Aşa am ajuns la Timişoara. Tata era pe atunci comerciant. El era electrician de meserie, dar moştenise de la părinţii lui o prăvălie la Caransebeşul Nou.
 
Ce s-a întâmplat cu prăvălia?
Cu prăvălia? Au preluat-o nişte nemţi, s-au instalat în ea şi au făcut-o praf.
 
Ţi-ai cunoscut bunicii?
Până la şapte ani, am fost la Caransebeş cu părinţii, cu bunicii din partea tatii şi cu bunica din partea mamei. Când ne-am refugiat, bunicii din partea tatii au plecat la Lugoj, iar noi, împreunǎ cu cealaltǎ bunicǎ, la Timişoara. După 23 august 1944, ne-am întors cu toţii la Caransebeş. Cele două bunici au murit de cancer în ’44 şi a rămas numai bunicul. În 1950, când am depus prima dată actele pentru plecarea în Israel, am primit un refuz. În 1952, bunicul meu a primit paşaportul, el singur. A plecat în ianuarie ’52 şi în ’57 a murit. Deci până la şapte ani am avut o copilărie frumoasă, cu bunici şi cu părinţi. La şapte ani ar fi trebuit să merg la şcoală, în clasa întâi, dar, fiind evreu, nu m-au primit...
 
Nu te-au primit la şcoală?
Nu. Sigur că nu. Erau numai nemţi acolo, evreii nu aveau ce căuta la şcoală. Şcoala a început în septembrie-octombrie, iar noi, de-abia în ianuarie ne-am refugiat. Când am ajuns la Timişoara, am mers la şcoala primară evreiască din Iosefin şi am recuperat acele câteva luni în care nu fusesem la şcoală.
 
În casă se ţineau datinile religioase?
Nu prea. Lumânări se aprindeau vineri seara, la templu mergeam numai la sărbători, nu sâmbetele, sau când era un eveniment, o Bar Miţva sau o nuntă. Ţin minte, la Caransebeş, de copil, mergeam la templu de Roş Haşana. Şi când ieşeam din templu, părinţii mă trimiteau la bunici să zic Alles Gute, dar eu adăugam de la mine Alles Gute und Krumpirn und Fleisch[1]! L-am avut pe rabinul Seidler. Şi Bar Miţva am făcut la Caransebeş. În octombrie 1946 am împlinit 13 ani. Şi astăzi ştiu ce paraşa[2] am avut: Lech lecha לך לך.
 
Au fost mulţi invitaţi pentru Bar Miţva?
În Caransebeş nu erau prea mulţi evrei, dar cred că au fost aproape toţi acolo.
 
Ce limbă se vorbea acasă?
Eu vorbeam germana ca limbă maternă. Era o localitate unde erau numai germani. Şi am avut o Fräulein germană.
 
De câte generaţii era familia Weisz acolo?
De două generaţii. Tatăl meu era de provenienţă din Budapesta, unde o mare parte a rudelor au fost omorâte. Din partea mamei, de mai multe generaţii, cel puţin trei-patru.
 
Mişcarea legionară era, deci, foarte puternică la Caransebeş?
În Caransebeşul Nou mai ales. Acolo eram noi şi încă o familie de evrei, Pollak; în rest, numai nemţi.
Şi aceste două familii de evrei erau tot mai duşmănite...
Exact. Ştiu că era o familie de nemţi, Bartolf, ţin minte şi numele, care ţineau la noi. Şi într-o bună zi şi-au găsit toată casa mânjită cu rahat, pentru că, uite, ei ţin cu „jidanii”!!!
Ai simţit antisemitismul şi la grădiniţa românească?
Nu. La grădiniţa românească am fost la Caransebeş, nu la Caransebeşul Nou. Acolo am învăţat a doua limbă, limba română. Până atunci vorbeam numai germana. Când am mers la Timişoara, am învăţat ungureşte. Acum vorbesc opt limbi, dintre care două mai slab.
 
Cum a fost când aţi ajuns la Timişoara?
Pe tata l-au dus la muncă obligatorie, la Câineni, pe valea Oltului. Ştiu că la un moment dat s-a dat ordin ca duminică dimineaţa toţi bărbaţii să se strângă pe stadion. Asta a fost la Timişoara, de Tişa Be Av[3], în 1942 sau 1941, nu mai ţin minte. Atunci mama a jurat că, dacă tata se va întoarce, ea va posti de fiecare Tişa Be Av. (I se îneacă vocea în lacrimi) Şi a ţinut post până în ziua morţii.
 
La cine aţi stat în perioada asta?
La început, am stat la un văr de gradul doi, tot Weisz îi chema. Pe urmă, am fost la o familie Wächter. Tata s-a îmbolnăvit, vărsa sânge... Ulcer duodenal. A fost operat, la Timişoara, de doctorul Mureşanu care a spus că sunt şanse foarte mici să scape. A zis: ,,Ce l-ar putea salva ar fi o transfuzie”. Dar nu se cunoşteau încă grupele sanguine. ,,Transfuzia e o armă cu două tăişuri: dacă reuşeşte, scapă; dacă nu, moare pe loc.” Tata a zis: ,,Eu încerc fără transfuzie”. Şi s-a făcut sănătos. Când, în sfârşit, s-a pus pe picioare, a lucrat ca electrician la puşcăria din Timişoara, unde erau închişi pe viaţă evreii care au fugit din lagărele de muncă. Tata m-a luat cu el de câteva ori, iar eu le duceam puşcăriaşilor scrisori pe ascuns.