Plecăm!

 
Trece un an, eram deja în 1975. Am mers la un mare congres internaţional de calculatoare, la Bucureşti. Văd la unul pe ecuson: „Dr. Michael Resh, Israel”. Mă duc la el, ştiam puţin ivrit învăţat la Zsidlic: „Vreau să plec, poţi să mă ajuţi?” Eu am prezentat ceva la congres, a văzut că nu sunt un coate-goale. ,,Ştii ce, dă-mi toate datele tale, eu seara sun la ambasadă şi mâine îţi dau răspunsul.” A doua zi, unde-i Resh? Nu e Resh. Mai era încă un israelian, unul Szekely. Mă duc la el: ,,Ce-i cu Resh?” Îmi zice: ,,La recepţie mi-au spus că noaptea a făcut check-out şi a plecat”. Asta a fost în august 1975.
 
În 31 ianuarie 1977, pe la prânz, vin acasă. Zice soţia: ,,Te-a căutat un oarecare colonel Ionescu şi a spus să mergi neapărat la el, la camera 302”. ,,Păi acolo-s Paşapoartele!” Am fugit acolo, am intrat la el. ,,Vă rog, luaţi loc. Beţi o cafeluţă?” Până atunci, ca să pleci, stăteai seara la coadă, să prinzi formular a doua zi. ,,Noi suntem informaţi că dumneata ai vrea să pleci în Israel. E adevărat?” ,,Da, cum să nu.” ,,Astea-s formularele care trebuie completate şi asta e o listă de acte pe care trebuie să le prezinţi.” Acte că n-am datorii la curentul electric, că n-am rate, şi încă şi încă. De la serviciu trebuia să aduc dovadă că n-am lucrat cu documente secrete şi că nu sunt de neînlocuit. Totodatǎ, mi-a spus cǎ a dat dispoziţie ca totul sǎ fie pregǎtit şi, în caz cǎ undeva am dificultǎţi, mi-a dat numǎrul lui de telefon ca sǎ-l pot suna.
Între timp, se schimbase la noi directorul şi a ajuns director un fost hitlerist, care s-a făcut apoi mare comunist. Un tip foarte al dracului. Eram la cuţite cu el. ,,Tovarăşe Roth, îmi dau demisia şi am nevoie de...” ,,Nu dau absolut nimic. Ce înseamnă asta?” El ţipă la mine, eu ţip la el! Deschid uşa şi-i spun secretarei: ,,Vă rog formaţi numărul acesta de telefon şi daţi legătura la tovarăşul”. Secretarele m-au auzit ţipând şi cum dau eu dispoziţii, aşa că una a fugit afară să zică la toată lumea: ,,Vai, ăsta a înnebunit! Ţipă la director!” Cert e că a luat telefonul şi îl aud cum spune: ,,Da, da, cum să nu, am înţeles, da, da, da, da, da.” Se scoală şi pleacă, eu rămân singur la el în cabinet şi aştept. Ies afară, întreb secretara unde-i Roth. ,,A spus să te duci la directorul adjunct.” De la acela am primit toate hârtiile, tot.
Am venit acasă, îi spun soţiei: ,,Gata! Plecăm!” Am împachetat şi am plecat să facem un tur al ţării, de adio. Am trecut şi prin Bucureşti. Am ajuns pe 24 august 1977. Vreau să intru la ambasadă, că eu deseori mergeam la ambasadă, eram ca al casei. Miliţia care pǎzea nu mă lasă să intru. Eu insist ‒ nu şi nu. La un moment dat, iese maşina ambasadei şi, când mă uit, Yossi, unul dintre secretarii ambasadei, pe care-l ştiam demult, era la volan. Opreşte maşina, îi spune miliţianului să mă lase să mă apropii. ,,Yossi, vreau să ştiu ce e cu paşaportul”. Zice: ,,Nu se poate, e aicea Begin, se întâlneşte cu Ceauşescu”. ,,Dacă aveţi paşaportul meu, trimite-mi acasă o telegramă, nu contează cu ce conţinut.” Am continuat concediul, în 31 august am ajuns acasă. Tata îmi zice: ,,Ai primit o telegramă că ţi-ai uitat ochelarii la Bucureşti”.
Bun, în regulă. Am vândut tot, am primit paşaportul.
Când am ajuns aici, în Israel, bineînţeles că ştiau de toate peripeţiile mele. Ei ştiu totul. Au zis: ,,Foarte bine, acum ai venit ca domnul, cu toată familia”. ,,Da, dar aia a fost în ’69, când m-aţi trimis înapoi, iar acuma este ’77, au trecut opt ani de atunci!” Mi-au zis să mă duc la Michael Resh şi să-i spun mulţumesc, deaorece datorită lui am putut pleca. Michael Resh mi-a povestit: ,,M-am dus seara atunci, la ambasadă. Şi, când m-am întors, toata camera era răvăşită. Venise Securitatea. Ambasada mi-a zis să împachetez şi să plec din România cu primul avion”. În Israel, a luat legătura cu ajutorul parlamentar al senatorului Jackson, senator din statul Washington, cel care a introdus o clauză în legile americane, care spunea că SUA poate da Clauza naţiunii celei mai favorizate[7] numai acelor ţări care permit emigrarea.
Au fost încercările alea de fugă... Şi, până la urmă, întâmplarea a făcut să-l întâlnesc pe Resh la congresul acela. Şi atunci am văzut că, vorba aceea, actele sunt toate făcute, eu trebuie doar să le culeg: ,,poftiţi o cafeluţă!” Şi nu să stau noaptea la coadă...
Apropo de Securitate, cu Reich Feri, fostul meu coleg de clasă şi prieten, am avut o chestie pentru care nu mă iartă nici până acuma! Şi nu reuşesc să-l conving că eu am avut dreptate. Reich Feri a venit în Israel tot printr-o mică şmecherie.
Ştiu că a aşteptat 17 ani până să plece.
El a venit în ’69, începuse în ’52. Eu am aşteptat 27 de ani, începusem deja în ’50. Ţin minte când a fost Războiul de Şase Zile, el era înnebunit: ,,Ăia se luptă acolo şi eu nu pot să merg să ajut!” Securitatea a intrat în legătură cu el şi el a promis cuiva că... A făcut totul ca să poată veni. Securiştii au vrut să-l folosească pe el, să le dea informaţii de aici, din Israel. Şi pe mine încercaseră să mă facă spion, dar am scăpat printr-un tertip. Asta-i altă poveste... Să mă întorc la Feri. Eu eram bun prieten cu el şi el mi-a povestit totul. Când am fost eu la Viena, la Sohnut, el deja primise paşaportul. Eu le-am spus celor de la Sohnut: ,,Vedeţi, ăsta va veni, el e 100% în regulă, dar Securitatea vrea să-l... Ajutaţi-l cumva, ca să poată să dea un fel de informaţii, că tatăl lui e încă în România. Găsiţi o soluţie“. Când el a sosit în Israel, se ştia totul. Şi pentru asta nu mă iartă, că de ce am vorbit. Zic: ,,Am vrut să te ajut”. El zice: ,,Nu trebuia să vorbeşti!” L-au luat la început puţin cam tare. De câte ori îi tot explic, de câte ori ne întâlnim, îmi spune: ,,Dar totuşi nu trebuia!” Iar eu: ,,Binele ţi-am vrut. Că dacă ei nu ştiau chestia asta, te puteau bănui şi ajungeai mai rău”. După aceea a fost în regulă, a lucrat la armată.
 
Îţi era clar că destinaţia este Israel, nu SUA sau Germania?
Da. Le-am explicat şi lor: am vrut să vin acasă. Era o lege atunci în România, că trebuie să facă o şedinţă la locul de muncă, cu partidul, cu sindicatul, ca să te lămurească să renunţi la plecare. Şi am fost chemat şi eu. Eram patru persoane: trei nemţi care voiau să plece în Germania şi eu, în Israel. Se uită unul la mine: ,,Pentru ce vreţi să plecaţi în Germania?” ,,Nu vreau să plec în Germania.” ,,Dar unde?” ,,În Israel.” În clipa aceea, Vrăbeţ îi şopteşte unuia ceva la ureche, se scoală şi pleacă. N-a vrut să fie de faţă. ,,Ah, da? De ce vreţi să plecaţi în Israel?” ,,Vreau să plec acasă, am acolo rude. Ştiţi, acum 2000 de ani, când romanii...” Am vorbit vreo jumătate de oră, am făcut o lecţie de sionism, începând cu căderea celui de-al doilea templu, cu romanii din cauza cărora ne-am răspândit în lumea întreagă, cu Spania 1492, cu pogromurile din Rusia... De România şi de Holocaust n-am amintit, dar de toate le-am povestit. Nici pâs n-au zis. Am ţinut o lecţie de sionism. ,,Bun, mulţumim, o să-ţi dăm răspunsul.” De atunci aştept răspunsul.
Vrăbeţ a ieşit atunci, n-a vrut să fie de faţă. Când am fost pe urmă în vizită, la trei ani după ce-am plecat, pentru că părinţii erau încă în România, m-am dus la Vrăbeţ acasă. Doamna a venit la uşă. S-a uitat la mine, a închis uşa... Un cuvânt n-a vrut să vorbească cu mine. Era în 1980. Am vrut doar să-i mulţumesc. Nu datorită lui am plecat, dar a fost om. A fost om.
 

Nu-i de ajuns să ai 2000 în buzunar...

În ’83 au venit părinţii. Atunci Ceauşescu tocmai scosese o lege că fiecare trebuie să-şi plătească studiile. Şi eu am plecat în România cu 6.000 de dolari, ca să-mi scot părinţii. Până la urmă, nu a fost nevoie de bani.
Să-ţi spun o glumă, e legată de asta:
Într-un orăşel mic din România, să zicem Fălticeni, rav-ul[8] merge la domnul Kohn, care era cel mai bogat comerciant evreu din localitate, şi-i spune: ,,Domnul Kohn, azi e vineri, poţi să-mi împrumuţi două mii de lei până duminică?” ,,Da, bineînţeles, pentru rav-ul meu, sigur!” Merge Kohn, ia 20 bancnote de 100, le pune în plic, i le dă. Duminică dimineaţa, merge rav-ul să restituie banii. Mai trece o săptămână, se repetă acţiunea. Şi în fiecare săptămână, acelaşi lucru. ,,La ce-i trebuie banii?” Kohn notează toţi banii, seria lor şi ordinea în care erau bancnotele. Duminică vede că sunt în aceeaşi ordine şi sunt aceiaşi bani. ,,Rabi, cu cea mai mare plăcere îţi dau bani, dar m-ai făcut curios. De ce ai nevoie de aceşti bani, că văd că nu-i foloseşti?” ,,De Şabat, după Şaharit şi înainte de Musaf[9], eu ţin un discurs. Îmi pun plicul în buzunar, pentru că omul care are douǎ mii în buzunar, vorbeşte cu totul altfel.”[10]
Asta e gluma.
În ianuarie ’83, plec la Timişoara să-mi ajut părinţii să plece, că au primit paşaportul. Aveam la mine, în două buzunare interioare, 6.000 de dolari. Trebuia să faci un inventar cu lucrurile pe care voiai să le iei cu tine şi cu inventarul să mergi la Bucureşti, la vamă, pe Rahovei. Era deschis de trei ori pe săptămână, între orele 12 şi 14. Numai câte 20 de persoane se primeau de fiecare dată. Când am ajuns la Bucureşti, era şase dimineaţa, am mers pe Rahovei, era deja coadă, 12 persoane, noi eram pe locul 13, deci eram printre primii 20. După zece minute de stat afară, în februarie, ni s-a făcut groaznic de frig. Măi, aici trebuie făcut ceva. Îi spun tatei: „De-acum nu mă mai cunoşti, am o strategie”. Am plecat, m-am întors, am deschis repede uşa de la vamă, am intrat înăuntru, dau de portar. ,,Ce-i cu oamenii ăştia aici?” ,,Ştiţi, ăştia aşteaptă să primească...” ,,Şi de ce stau aici?” ,,Că numai la ora 12 îi primim.” ,,Cine a dat ordinul ăsta?” ,,Tovarăşul Ionescu.” ,,Cheamă-l aici!” ,,Ştiţi, eu nu pot să...” ,,Atunci du-mă pe mine la el.” Intru. Erau două persoane. ,,Care din voi este tovarăşul Ionescu?” ,,Să trăiţi, eu sunt.”,,Ce-i cu oamenii ăştia? Nu ştii că sunt turişti pe-aici? Vrei cumva să vadă că sunt cozi la noi? Să te ocupi imediat de asta! Imediat! Nu vreau ca turiştii strǎini sǎ vadǎ cǎ la noi sunt cozi!” ,,Da, să trăiţi!” N-a avut curajul să întrebe cine sunt şi ce sunt. Omul cu bani în buzunar altfel vorbeşte. A rămas şi tata perplex, cum, dintr-o dată, totul s-a aranjat şi am intrat la căldură. Ăsta nu-i sfârşitul poveştii.
Am ajuns aici, în Israel. Asta era încă înainte de povestea de la Bucureşti. Eram de foarte puţin timp aici, aveam de făcut urgent o lucrare în Thailanda, la Bangkok. Pe vremea aceea, încă nu se zbura direct. Plecam de aici la Copenhaga şi de la Copenhaga cu Scandinavian Airlines la Bangkok, cu escală la Delhi. M-am dus la bancă să scot un avans, 2.000 de dolari. Capul meu încă era în România: 2.000 de dolari, cu 60 de lei dolarul, sunt 120.000 de lei. Vai de mine, asta-i o sumă! Când mi-au dat de la bancă banii, aşa-mi tremurau mâinile! Am plecat cu Scandinavian cu business class... Am ajuns la Copenhaga seara, Scandinavian mi-a dat o cameră de hotel, că aveam a doua zi zborul, la Royal Hotel, 5 stele. Când am văzut, nici n-am ştiut ce să fac mai repede, ce baie, ce televizor, ce... Ce mai, 5 stele la Copenhaga! Să mă culc? Nu. Hai să văd mai întâi oraşul.
Am văzut un magazin cu sandvişuri. Nu-mi era foame, că în avion mâncasem, dar mă uit la preţuri: 18 coroane. Adică 2 dolari, 2 dolari cu 60 de lei sunt 120 de lei. În România costă un sandviş 2 lei şi aici 120! Nu cumpăr! Şi aşa mai departe... Deci, a fost un şoc! Un şoc imens. În avion, la bussines class, mă întreabă dacă vreau hârtie să scriu. ,,Da, dar cum se expediază?” ,,Ne ocupăm noi.” M-am gândit: „Nici nu mă costă timbrele!” (Râdem) Am scris pǎrinţilor la Timişoara: „Ţineţi minte bancul cu cei 2.000 de lei? Acum eu sunt omul cu 2.000 în buzunar. Dar am ajuns la o concluzie: nu-i de ajuns să ai 2.000 în buzunar. Trebuie să fii şi obişnuit cu ei!”