Manuscrisul Annei Hammer (iunie 2012, Toronto), urmat de convorbirea telefonică (august 2012) cu Getta Neumann (Geneva).
Publicat în volumul "Destine evreieşti în Timişoara. Portretul comunității din perioada interbelică până azi". Editura Hasefer 2014.
 
Cam o dată pe săptămână vorbim la telefon, de obicei scurt, pentru că Annie mă informează concis, la subiect, despre noutăţi în familie, pune cu tact întrebări, cu grijă, „să nu te reţin prea mult”, spune ea. Dar se întâmplă şi să facem un tur de orizont în politică sau în literatură. Adesea, Annie face o incursiune în trecut, evocă oameni, destine şi vremuri de demult, în cele mai mărunte şi proaspete amănunte, povesteşte fără sentimentalism, dar cu emoţie. Mereu curioasă, mereu dornică să înveţe, Annie citeşte cu creionul în mână, ia notiţe în faţa televizorului, navighează pe Google. Urmăreşte cu pasiune mersul lumii şi reflectează cu modestie şi discreţie asupra nenumăratelor destine omeneşti care s-au încrucişat cu soarte ei. Toată viaţa a fost retrasă şi totodată prezentă, contemplativă şi ageră, sensibilă şi hotărâtă. În ultimii ani, chipul ei frumos şi fin a dobândit strălucirea înţelepciunii omului care ştie multe, dar se abţine să dea sfaturi, fiind conştientă de faptul că fiecare trebuie să-şi croiască singur drumul. Poate de aceea încerc să-mi întipăresc în minte, ca pe un bun preţios, câte o vorbă, câte o observaţie din gura ei.

M-am născut în Timişoara, în noiembrie 1920, la doi ani după sfârşitul Primului Război Mondial.[1] Am impresia că am trăit tot secolul al XX-lea: primii douăzeci de ani, prin povestirile părinţilor despre vremurile bune de dinainte de 1914, iar restul, prin mine însămi.
 

Despre bunici şi părinţi

Tatăl meu, Arthur Kincs, născut în 1881 la Marosvásárhely (Târgu Mureş), a ajuns la Timişoara în 1910 şi a deschis, la vârsta de douăzeci şi nouă de ani, o prăvălie de confecţii pentru bărbaţi. Financiar a fost ajutat de Juli, sora lui, cu douăzeci de ani mai în vârstă decât el, care avea cu soţul ei un magazin de confecţii foarte prosper în Szeben (Sibiu/Hermannstadt). Când a venit şi de unde a venit familia la Marosvásárhely, tatăl meu nu mai ştia. Numele Kincs, „comoară” pe ungureşte, este un nume care a fost maghiarizat dintr-un nume pe care nu-l cunosc, probabil în prima parte sau la mijlocul secolului al XIX-lea.
Nu l-am cunoscut pe bunicul meu. A fost un negustor de haine, cu o familie numeroasă de treisprezece copii, din care au ajuns la maturitate zece (şase băieţi şi patru fete). Fotografiile mărite ale bunicului şi ale bunicii erau în dormitorul părinţilor mei, deasupra patului. Comerţul se făcea, aşa mi-a povestit tata, nu numai în prăvălie, ci şi în târgurile din regiune, iar băieţii, când au mai crescut, au ajutat cu toţii.
Juli tanti, născută în 1861, s-a căsătorit cu Joska Rosenthal; au trecut câţiva ani şi, pentru că nu au avut copii, au crescut-o pe sora ei cea mai mică, Jetty. Au crescut-o, au căsătorit-o. Jetty a avut doi copii, o fată, Renée, şi un băiat. Din nenorocire, Jetty a murit foarte tânără. Atunci Juli tanti si soţul ei au crescut-o şi pe fiica ei, Renée, care s-a căsătorit cu fratele mamei mele. Renée şi soţul ei au trăit la Budapesta şi au avut două fete aproape de vârsta mea, cu toate că ele erau nepoatele mătuşii mele. Juli tanti se odihneşte lângă părinţii mei, în cimitirul din Timişoara.
Fraţii tatălui meu, răsfiraţi cu familiile lor prin Imperiul Austro-Ungar, erau comercianţi care se ocupau de confecţii de haine, în afară de unul singur, Karcsi, care a învăţat şi a devenit funcţionar.
Mama mea, Margit Freiberg, s-a născut la Arad, în 1891. Tatăl ei, croitor de meserie, a murit tânăr şi bunica mea, Lenka, născută Wolster, a rămas văduvă cu trei băieţi şi o fată (mama mea). S-a recăsătorit cu Mor Krausz şi s-au mutat la Budapesta. A mai născut un băiat, dar din nou a rămas văduvă. Când băiatul mai mic s-a dus la şcoală, aşa mi-au povestit, au hotărât ca toţi copiii să aibă acelaşi nume, Kertész, „grădinar” în ungureşte, în loc de Freiberg şi Krausz.
Mama mea l-a cunoscut pe tatăl meu la Marosvásárhely, la unchiul ei, Kálmán Wolster (fratele bunicii mele), căsătorit cu sora tatălui meu, Roza tanti. S-au căsătorit la Budapesta, în noiembrie 1917, şi s-au stabilit la Timişoara, unde tatăl meu avea, în cartierul Fabric, un magazin prosper de confecţii. S-au mutat într-o locuinţă spaţioasă de trei camere cu dependinţe, în casa Engels, clădire pe colţ cu două etaje, lângă sinagoga neologă, vizavi de parcul mic, cinematograful Apollo şi linia de tramvai. Aici s-a născut fratele meu, Laci, în 1918 şi eu, în 1920. Am stat aici până în vara anului 1927, când am început şcoala.
După terminarea războiului, în 1918, Temesvár devine Timişoara şi aparţine de România, astfel că membrii familiei sunt despărţiţi prin frontiere. Dintre fraţii tatălui meu, unul rămâne la Viena (Austria), celălalt la Budapesta şi restul în România (Târgu Mureş, Cluj, Sibiu). Dintre fraţii mamei, trei băieţi rămân în Ungaria (Budapesta), un frate, la Târgu Mureş şi mama, la Timişoara.
 
După ce m-am născut eu, bunica din partea mamei s-a mutat la Timişoara, a stat cu noi câţiva ani, apoi s-a mutat separat, într-o locuinţă mică, aproape de noi.
Tata se ducea dimineaţa la ora opt la prăvălie, mama, mai târziu. În prăvălie mai erau doi vânzători evrei, care puteau să servească clienţii în mai multe limbi (română, maghiară, germană şi puţin chiar pe sârbeşte). În spate era un croitor care venea de două ori pe săptămână, pentru a potrivi haina pentru clienţi. La prânz se închidea două ore, între ora unu şi ora trei. Tata şi mama veneau acasă şi luam prânzul. Tata se culca pentru câteva minute, mama se odihnea ceva mai mult. Seara veneau la ora şapte acasă.
Aprovizionarea, cumpărăturile la piaţă erau făcute de mama aproape în fiecare zi (piaţa era atunci în Piaţa Traian). În unele după-amieze, mama avea alt program. Îmi amintesc că lua parte la şedinţe WIZO (organizaţia femeilor sioniste), dar mai activă a fost în Asociaţia femeilor (Nöegylet) din Comunitatea din Fabric. Se strângeau bani pentru a ajuta copiii evrei săraci sau fetele sărace înainte de căsătorie.
Părinţii mergeau des la cinematograful Apollo, cred că au văzut toate filmele mute. În timpul proiectării, un pianist cânta la pian, în faţa ecranului. La unele filme ne duceam şi noi, fratele meu şi cu mine, după-amiază cu mama sau, când am mai crescut, singuri.
În casa noastră se vorbea ungureşte, aşa am fost învăţaţi şi noi, fratele meu Laci şi cu mine. Tata vorbea deja româneşte, dar nu destul ca să ne poată ajuta la lecţii. Ori de câte ori era nevoie, au angajat pe cineva care să ne dea meditaţii. Dorinţa lor a fost totdeauna să învăţăm cât mai mult, să ştim cât mai mult. Raţionamentul era: ceea ce ştii nu ţi se poate lua, tot restul se poate pierde. Asta era conduita dintotdeauna a părinţilor evrei, de pe vremea copilăriei mele şi până astăzi.
În casă era o femeie pentru menaj, care vorbea ungureşte, şi s-a mai adus o bonă ca să învăţăm să vorbim germana. Era o femeie nu prea tânără, dintr-un sat bănăţean, care vorbea o germană pură, nu dialectul şvab. Ea ne ducea în parc să ne jucăm cu ceilalţi copii, băieţi şi fete, copii evrei ca şi noi.
Între cele două războaie, la Timişoara, după câte îmi amintesc, mai ales în anii 1920 şi la începutul anilor 1930, în multe familii evreieşti erau angajate bone, guvernante la copii. În familiile mai înstărite, ele erau aduse din Austria sau din Germania. Fräulein, cum spuneam noi, a stat cu noi până în vara lui 1927, când am început şcoala, în septembrie. Ea s-a dus apoi la altă familie, dar din când în când venea să ne viziteze.