Nu ne văicărim, nu facem mofturi


Bözsi néni, cum a fost emigrarea în Israel?
Bözsi: Păi, poţi să-ţi închipui. Cu câte kilograme am venit? Am locuit într-un ţrif[14], dar un ţrif tare drăguţ. Serios!
N-am mai auzit pe nimeni să spună că un ţrif ar putea fi drăguţ!
Tare drăguţ! Cum am ajuns, a venit cineva şi ne-a adus o sticlă de apă caldă.[15] (Râde) Oamenii erau foarte simpatici, fiecare se bucura de celălalt. Acum este puţin diferit, s-a schimbat situaţia.
 
Aţi vrut dintotdeauna să plecaţi în Israel?
Unii din familie au plecat devreme, mult înaintea noastră. Unul, primul care a ieşit din familie, ne-a scris: „Veniţi, nu vă temeţi, veţi avea tot ce aveţi nevoie. O să aveţi o viaţă bună”. Unul după altul au plecat. Toţi au plecat, în afară de Peter (Fuchs) care acum e la Reşiţa.
 
Când v-aţi gândit prima oară să plecaţi?
Nu ne-am gândit. Pentru că ne-a mers foarte bine. Am locuit în casa noastră, în Elisabetin, dar ne-au dat afară când au ieşit legile antisemite în timpul războiului, apoi casa a fost naţionalizată de comunişti. În casa în care tata a luat în chirie o locuinţă, oamenii erau cumsecade. Era un neamţ, un brutar, avea o fabrică de pâine. S-au purtat foarte frumos cu noi.
Evi: Dar asta era înainte de război.
Bözsi: Nu mai ştiu, Evike, înainte sau după...
Când am venit din Ungaria, tata era un om cu avere, a cumpărat o casă pe strada Ion Ghica şi localul de prăvălie.
Evi: Părinţii mei voiau să emigreze deja în 1956.
Bözsi: Mama mea nu voia sa emigreze, tata, oricum nu. El a murit, apoi mama a venit şi ea cu noi. Tot spunea când a ajuns aici, în Israel: „E bine să trăieşti aici, dar nu să mori”.
Şi mai era o vorbă: Nincs szegény ember, csak szemtelen![16] Asta spunea tatăl meu. Nu demult am văzut o emisiune la televiziune despre unul care a primit o ofertă de slujbă şi a refuzat!
Evi: Când aţi ajuns în ţară, eraţi gata să faceţi orice, absolut orice.
Bözsi: Tot am făcut! Eu am ajuns în fabrica de mănuşi Fulop. Am învăţat cum să fac mănuşi, apoi mai târziu ne-a dus la maşini, am învăţat repede cum să cos, apoi am fost la o altă secţie şi am cusut paltoane de piele. Vreo şapte-opt ani. Soţul a lucrat ca funcţionar la moară, pentru că ştia ebraică. Dar până a terminat ulpanul[17], a lucrat la o bază de avioane, la construcţie de piste de aterizare. El a fost la Liceul Izraelit comercial, la Timişoara, avea deja cunoştinţe bune de limbă, ştia să citească şi să scrie, dar s-a dus la ulpan ca să înveţe să vorbească.
Evi: Când s-a închis fabrica unde au lucrat, părinţii au închiriat un local, un magazin cu obiecte de menaj, până a murit tata, în 1977. Atunci am lichidat prăvălia.
Bözsi: Când am rămas singură, am făcut baby-sitting la un medic, apoi m-am dus la club. Pensia era atunci de ajuns, dar acum... Dacă n-aş primi despăgubiri după soţul meu, pentru că a fost în detaşament de muncă, ar fi greu!
Îţi aduci aminte, Evike, ne-am distrat pe vapor. Era interesant. Am fost bucuroşi că am plecat. Am sosit aici, într-o lume nouă!
 
Aţi venit cu vaporul?
Evi: De la Bucureşti, am zburat la Roma. Aşteptam un vapor sau un avion să ne ducă la Viena, de unde am fi zburat aici.Tata a spus să mergem cu ce vine întâi. Şi a venit vaporul.
Evi: Îţi aduci aminte ce a spus bunica atunci când am sosit aici, în ţrif? Şedea pe patul de Sohnut[18] şi a zis:
Bözsi: ...să nu vină Magda[19]!
Evi (către mine, zâmbind ironic): Pentru ea, ţriful nu a fost „aşa de drăguţ”.
Bözsi: Dar a venit. Şi ea, şi soţul, şi cei doi băieţi. Mulţi s-au descurcat bine aici.
Evi: Dar ceea ce este tipic pentru alia noastră[20] este că noi nu suntem nyafkák. Noi nu ne văicărim.
Bözsi: Nu. Pentru noi, aşa cum e, e bine.
Evi: Nu ne văicărim, nu facem mofturi, suntem mulţumiţi cu ce e.
Bözsi: Când am ajuns, aveam deja familie aici.
Evi: La nunta lui Babi, Neumann rabi bácsi a făcut nunta, nu-i aşa?
Bözsi: Cred că da, dar nu ştiu, pentru că nu am fost invitaţi. (Se vede că a fost jignită.) Nişte snobi! (Râsete). Nu pot să-mi ţin gura. Nu te supăra, Evike!
Evi (râde): Nu, aştept doar să spui tot. Pentru că nu ai spus încă tot.
Bözsi: Mai am doar puţin de trăit.
Evi: Să te ţină Dumnezeu bis 120. Dar ţi-am spus: pe cine nu mai e între noi, trebuie să-l lăsăm să se odihnească în pace.
Bözsi (brusc, spre mine): Mama ta era născută Fuchs, nu-i aşa?
Cum de ştiţi?
Ştiu. Nu pot să uit. Era din Sighet, dar nu avea legătură cu familia Fuchs din Timişoara. Am văzut-o o singură dată, că nu prea mergeam în Fabric.

 

Cel care nu-şi cunoaşte trecutul, nu poate să aibă viitor


Vă lipseşte Timişoara?
Bözsi: Da, ce să spun, da, sincer. O spun în faţa lui Evi, da. M-am simţit bine. Am tot ce-mi trebuie aici, dar de multe ori mă apucă aşa un dor...
Evi (oftează): Da...
E normal. Acolo aţi trăit cea mai mare parte din viaţă.
Evi: Nu, nici măcar. Mama are 97 de ani şi suntem aici de 53 de ani, dar totuşi...
Am avut cercei, ca orice fetiţă româncă – nişte bobiţe de aur – nu m-au lăsat să plec cu ei. Aveam o amuletă, micuţă de tot, tata a agăţat-o pe o sfoară, nu era nici măcar un lănţişor, mi-au luat-o. Mama a primit, când s-a născut, tot un fel de amuletă mică, nici pe asta nu au lăsat-o să o ia cu ea. Nici măcar cărţile mele nu am putut să le iau cu mine. Am un vis: să regăsesc „Peripeţiile lui Aricică”. Asta era cartea mea din copilărie, de care îmi aduc aminte. Peter a încercat să o găsească, nu a reuşit. Nimic, niciunde. Nimic nu am adus de acolo. Aşa că am şters totul. Am uitat limba.
Îţi lipseşte...
Sigur. Asta nu sunt eu. Numele meu este Eva. Atunci când am venit în ţară, am ajuns la chibuţ câteva luni după ce am sosit aici. Mi-au spus: „Ce-i asta, Eva? Nu se poate, trebuie să-ţi schimbi numele în Hava”. Nu ştiu cum să-ţi spun: e ceva în mine, mi-a rămas în cap, undeva într-un colţişor, ascuns. Am fost învăţătoare, am avut copii olim hadaşim[21] în clasă. Niciodată nu le-am spus să-şi schimbe numele: Jorge în Ghiora sau Lorena în Ilana. Niciodată nu le-am spus să aibă nume ebraice. Acum câţiva ani am hotărât să mă întorc la numele meu de Eva. Pentru că mi-au luat ceva, identitatea mea, ceea ce am fost. Acum nu se mai face, au înţeles că nu e bine, că numele face parte din identitate şi nu e bine să-i impui cuiva să-şi schimbe numele.
Odată a venit Ben Gurion în vizită, în fabrica unde lucra tata, în Migdal Haemek. I l-au prezentat pe tata: Altmann. Ben Gurion l-a întrebat: „Dar de ce te cheamă Altmann?” – că avea ideea asta fixă, că toate numele trebuie ebraizate. Tata i-a răspuns: „Domnul meu, am o fiică; atunci când se va mărita, ea îşi va schimba numele. Dar eu nu mi-l schimb!” Orice soldat sau diplomat care a fost trimis în străinătate a trebuit să-şi ebraizeze numele. Soţul meu a fost Rubin, l-au făcut Reuven.
Când am fost la rabi bácsi, am avut prima oară sentimentul că sunt evreică. De asta l-am iubit atât de mult. Foarte puţine amintiri am, am şters totul. Numai de el îmi aduc aminte. După atâţia ani, tot îmi lipseşte. (Îi dau lacrimile.) Asta tot timpul m-a apăsat, este o greutate care nu dispare. Cel care nu-şi cunoaşte trecutul, nu poate să aibă viitor.
 

Bözsi Altmann cu strănepoții, Israel, 2013


 
Interviu realizat de Getta Neumann în noiembrie 2012, în Migdal Haemek, Israel şi publicat în volumul "Destine evreieşti în Timişoara. Portretul comunității din perioada interbelică până azi". Editura Hasefer 2014