Într-un martie însorit, într-un sătuc francez, Dorith din Germania, Erica din Israel şi cu mine am stat de vorbă şi ne-am amintit. O ştiu pe Dorith de când era fetiţă şi de pe atunci m-a frapat aerul ei candid şi încrezător, pe care şi l-a păstrat întocmai. Cu privirea deschisă şi râsul cristalin, ne-a povestit cu o francheţe dezarmantă despre copilărie şi părinţi, despre Timişoara din anii ’80, despre viața acolo, aşa cum a trăit-o și a simțit-o ea.
 
 
Sunt Dorith Weinrauch, m-am născut în 7 mai 1960, la Timişoara. Locuiesc actualmente în Germania, în Bad Homburg.
M-aş considera bănăţeancă sau timişoreancă, dar părinţii mei vin din cu totul altă zonă: tatăl meu, Fromi Weinrauch, provine din Moldova, de la Târgu Neamţ, iar mama, Tea Shapira, din Bucovina, de la Câmpulung Moldovenesc. S-au cunoscut la Piatra Neamţ, la o verişoară a mamei, la care a fost invitat „întâmplător” Fromi. Au venit împreună la Timişoara, iar trei ani mai târziu, m-am născut eu.
Am locuit pe bulevardul Mihai Viteazul, la început, într-o locuinţă de o cameră; ambii părinţi erau doctori, dar aşa era pe atunci. Baia, bucătăria şi WC-ul erau într-o aceeaşi încăpere şi noi stăteam toţi trei într-o cameră; şi totuşi am amintiri foarte plăcute din copilărie. Mai târziu ne-am mutat în Fabrik, pe strada Galaţi, şi acolo am locuit în condiţii normale. Tatăl meu a fost medic de familie, era cunoscut în Timişoara. Mama a fost stomatolog la Policlinica 1. Eu mi-am petrecut partea şcolară a tinereţii în cinci şcoli diferite, aşa că am cunoscut toată generaţia mea destul de bine. Am fost la grădiniţa germană, iar acasă la noi se vorbea germană, datorită faptului că bunica mea provenea din Bucovina.
 
Tata vorbea germană?
Nu prea bine. A învăţat germană la Timişoara. Părinţii mei vorbeau româneşte cu mine, eu vorbeam germană cu bunica mea. În general, spre deosebire de majoritatea evreilor din Timişoara, care erau vorbitori de limbă maghiară, evoluţia mea a fost pe altă direcţie. Am mers la o grădiniţă şi apoi la o şcoală cu limba de predare germană şi, chiar dacă sună cumva curios, am crescut într-o cultură germană, iar bucătăria era austriacă. Pe când aveam în jur de trei-patru ani şi ambii părinţi lucrau, mă lăsau la vecini, care vorbeau ungureşte, aşa că vorbeam şi ungureşte când eram mică, dar nimic nu mi-a mai rămas acum din cunoştinţele de maghiară, de atunci. Înţeleg ceva, dacă ştiu despre ce-i vorba.
Bunica a venit mai târziu la Timişoara, când aveam nouă ani; până atunci, mergeam eu la ea, la Câmpulung Moldovenesc, unde am fost foarte, foarte fericită. Era o curte mare, o casă frumoasă. Erau o mulţime de evrei, toate sărbătorile le am şi acum foarte clar în faţa ochilor, comunitatea, construcţia de Sucot[1], toate tradiţiile erau păstrate. Era societatea tradiţională a bunicilor mei, cu copiii şi nepoţii lor.
 
Se gătea caşer?
Nu, deşi nu sunt sigură, poate că era caşer fără să-mi dau seama, nu s-a vorbit despre asta. Nu a existat religiozitate în familia noastră, poate mai degrabă în familia tatălui meu, la Târgu Neamţ. Acolo se vorbea idiş în casă, bunicul meu îşi făcea rugăciunea în fiecare zi, dimineaţa şi seara, dimineaţa îşi punea tefilin. Ţin minte că tot ritualul ăsta era foarte impresionant pentru mine şi îl am şi acum în faţa ochilor. Bunicul din partea lui tata era, deci, totuşi religios. Acolo cred că mâncarea era caşer. La noi acasă, deoarece ambii părinţii lucrau şi era tot timpul un du-te-vino, nu am păstrat niciun fel de tradiţie, dar mergeam de sărbători la sinagogă. Le am în amintire ca evenimente foarte plăcute şi înălţătoare, pe care le aşteptam chiar cu plăcere. Un timp, sporadic, am fost şi la Comunitate, am cântat în cor, deci aveam o conştiinţă clară că aparţin acestui popor, fără însă a respecta tradiţiile în mod regulat sau disciplinat.
Fără ca religia să joace vreun rol.
N-a jucat niciun rol, dar totdeauna am spus că suntem evrei. La şcoală, când am fost întrebată, nu a fost niciodată vreo problemă, toată lumea ştia.
Nu ai suferit din cauza antisemitismului?
 
Nu, nu, nu. Din contră. Şi acum, dacă sunt la Timişoara şi se află că sunt fiica tatălui meu, se vorbeşte cu respect. Şi atunci, şi acum... Întotdeauna m-am simţit privilegiată.
Fromi Weinrauch era o personalitate cunoscută şi foarte respectată în toată Timişoara.
 
Aşa a şi fost... Nu ştiu să fi fost antisemitism în Timişoara. Noi nu l-am simţit.
De ce ai schimbat cinci şcoli?
Am schimbat cinci şcoli... Marc zice că precis din motive disciplinare. (Râde) Dar a fost altfel. Întâi, am fost la şcoala germană şi după-amiezele la şcoala de muzică. După aia, am crezut că vreau să devin pianistă şi m-am mutat cu totul la Liceul de Muzică, cu tot cu şcoală. Dar am constatat că n-o să devin pianistă şi vreau să devin medic şi m-am mutat la Liceul Pedagogic care, exact la doi ani după ce am ajuns acolo, s-a transformat în liceu pur pedagogic, deci puteai deveni numai învăţătoare. Atunci m-am mutat la Loga. Şi, când am ajuns la Loga, acesta a devenit liceu de matematică-fizică, dar eu în continuare voiam să fac medicină şi atunci m-am mutat la liceul din Iosefin, unde se preda, în sfârşit, chimie-biologie şi de unde s-a mers la medicină. Deci a fost un lanţ de împrejurări, nu am avut niciun motiv special.
Ţi-a venit greu să te adaptezi?
Nu, nu, chiar deloc. Acum, când aud că un copil se mută, părinţii fac din asta o problemă întreagă. Eu nu am avut nicio problemă şi întotdeauna am fost bine primită. Sigur, şi datorită faptului că am învăţat bine şi atunci sigur că te impui mai uşor oriunde eşti. Dar nu a fost neplăcut. Şi acum, privind înapoi, îmi dau seama că aşa am cunoscut o grămadă de oameni. Deci, pentru mine, această peregrinare a fost un câștig.