Despre timişoreni, nemţi, evrei

 
Ideea emigrării era prezentă din copilărie, dar te-ai simţit acasă la Timişoara. De ce ai plecat?
Pentru că mi-a fost inoculat acest gând din copilărie. Cred într-adevăr că a fost aşa, aveam ideea că trebuie plecat. Se va pleca. Sigur că a intervenit atunci şi o problemă în viaţa profesională. Eram trimişi prin nişte sate, în Moldova, nu ştiu unde. Asta era foarte neplăcut şi prin asta au trecut colegii noştri care au rămas în România. Eram în stagiatură, un an şi jumătate de stagiatură am fost în Timişoara. Aş mai fi avut un an jumătate, dar după aia, ajungeam undeva la sat, în Oltenia, în Moldova, nu ştiu unde; şi asta într-adevăr ar fi fost... În sate fără apă, fără curent, te deplasai cu căruţa, asta a trăit prietena mea. Nu era o glumă şi sigur că acesta a fost un motiv foarte concret şi foarte clar de plecare.
 
Când ai sosit în Germania, ce te-a frapat în mentalitatea germană?
Trebuie să recunosc că mi se potriveşte foarte bine mentalitatea germană. Timişoara era un oraş cu influenţe austro-ungare şi germane, deci nu am ajuns undeva unde totul era străin. Ştiam limba, iar mentalitatea lor mi se potriveşte. Sunt direcţi, sunt clari, sunt punctuali, au calităţile lor recunoscute, disciplină, etică de lucru; în general, toate astea mi se potrivesc foarte bine. Ce am observat la oamenii de care m-am apropiat, pe care i-am numit prieteni, este că ajungi cu ei la un punct în care ei nu mai înţeleg ce vorbeşti. Vine momentul acela când un alt timişorean ar şti exact la ce te referi, dar un german se uită la tine de parcă ai vorbi o limbă străină. Există o limită, există o barieră la care ajungi la un moment dat. Dar în viaţa de toate zilele asta nu contează; asta se întâmplă numai cu oamenii de care încerci să te apropii mai mult. În general, mă simt bine în Germania. Dar când vin din concediu, simt că vin acasă.
 
Se povestea acasă despre anii de război?
Da, mai mult mama povestea. Familia ei a fost deportată în Transnistria. Ştiu că erau mulţi oameni într-o cameră şi că mama dormea pe o masă. Era mică, o fetiţă de nouă ani. Norocul lor a fost că bunicul meu a găsit de lucru la o fabrică de zahăr, aşa că problema mâncării era rezolvată. El lua de acolo zahăr şi îl schimba pe alte produse. Pe zahăr a putut să-i cumpere şi ore particulare cu învăţători sau profesori de acolo. Deci s-a creat un microcosmos în care s-a supravieţuit. Au plecat cu ce-au putut să ia în mână, asta mi-a povestit, o valiză fiecare, şi au fost duşi în Transnistria. Au avut noroc. S-au întors cu toţii.
 
Avea vreun resentiment faţă de nemţi, faţă de români?
Nu, îi place în Germania. Nu pot să spun că a fost vreo problemă. Era mică pe atunci. Am stat de vorbă mult şi cu bunica mea, mama mamei, care a trăit asta ca om adult, dar nu am aflat multe. Probabil că e vorba de aceeaşi refulare, nu mai vrei să-ţi aduci aminte. Poate nu mai vrei să ştii. Poate este o inhibiţie de protecţie. Nu i-a văzut pe nemţi ca duşmani. Mai degrabă am auzit despre ruşi care, de fapt i-au eliberat, că ar fi fost extrem de brutali. Iar ucrainenii au fost foarte brutali, barbari şi cruzi.
 
Erica[3]: Să trăieşti ca evreică în Germania este altceva decât în România?
Da, da, e puţin altfel. Nu ştiu dacă e vina nemţilor, dar în orice caz nu mă grăbesc să spun pacienţilor că sunt evreică. Când întreabă: „De unde veniţi?”, răspund: „Vin din România”. Nu este o minciună. Dar nu spun că sunt evreică, nu de frică, ci mai mult din motive de ordin profesional, în sensul că nu are rost să pierd, eventual, pacienţi din cauza asta. Am avut un caz interesant. Am o pacientă, o palestiniană care trăieşte în Germania, în Frankfurt; şi ea m-a citit. A fost foarte interesant. Ea a zis direct, nici nu m-a întrebat: „Sunteţi evreică”. Şi am zis: „Da”. N-am vrut să mint.
A revenit?
Da, cum să nu, e extrem de drăguţă şi prietenoasă şi nu s-a schimbat nimic. Dar vreau să zic că, din toţi nemţii pe care i-am cunoscut, ea m-a simţit şi m-a întrebat direct.
Nemţii sunt mai discreţi.
Mai discreţi, da. În orice caz, eu sunt de părere că nici în România, nici în Germania, nici altundeva, nu trebuie tot timpul accentuat acest lucru. Dacă sunt întrebată, nu mint niciodată. Dar nu cred că trebuie tot timpul să atenţionez lumea că eu sunt evreică. În Timişoara se ştia, nu era nevoie să spun. Iar acum nu ţin neapărat să spun.
Ce înseamnă să fii evreu?
 
În primul rând, cred că am o anumită fizionomie, se pare semită, care nu e neapărat comună, nici în România şi nici în Germania. Cu asta începe totul, toată lumea vede că sunt altfel. Din ce motiv... ori se întreabă, ori nu se întreabă. Cred că există o mentalitate, anumite elemente spirituale, pe care le-am primit prin educaţie, prin discuţiile cu bunicii, prin bunicul meu care se ruga. Totul a intrat în personalitatea mea, fără a fi ceva hotărâtor, pe lângă alte lucruri.
 
Te simţi mai apropiată de o etnie sau de alta?
Nu. Cred că am ceva în comun cu timişorenii, indiferent dacă sunt evrei sau nu; nu văd nicio deosebire. Avem amintiri comune, avem o limbă comună, am primit cam aceeaşi educaţie, am citit aceleaşi cărţi. Deci, indiferent că e evreu, german, român, esenţial este că e din Timişoara. Nu de la Bucureşti, nu de la Iaşi. Dacă e din Timişoara, într-adevăr se simte o comunitate de sentimente, de gânduri şi trăiri, totul este comun.
 
Cât de des mergi la Timişoara?
Am fost des în ultimii ani, în medie de două ori pe an.
Ai observat vreo schimbare?
Din păcate, negativă, aş zice eu, în mentalitatea celor rămaşi acolo. Toată energia şi-o folosesc pentru a câştiga bani, indiferent cum, unii cinstit, alţii mai puţin cinstit, alţii la un nivel, alţii la altul, totul se-nvârteşte în jurul banilor. Mentalitatea s-a schimbat. Viaţa pe care am avut-o noi era ruptă de materialism, nu avea nicio importanţă dacă aveai mai mulţi sau mai puţini bani; în general, aveai o locuinţă şi o Dacie. Şi aveam uniformă la şcoală, asta egaliza. Partea asta a dispărut complet. Nu vreau să-i judec, sigur că vor şi ei să aibă ce au alţii, ca în Germania, de exemplu. Dar eu vin acolo ca musafir şi caut ce am lăsat. Şi nu mai găsesc.
Este un capitalism de junglă. Nu e ca-n Germania.
Nu e încă rafinat. Şi era o viaţă, o intelectualitate, o atmosferă! Se citea, se mergea la concert, se mergea la operă. Toată lumea era la operă dacă era ceva. Asta s-a dus. Eu nu am nimic împotrivă, le doresc din tot sufletul să le meargă bine, dar viaţa spirituală, sufletească, pe care am lăsat-o, nu o mai găsesc. Parcă am luat noi ce a fost bun şi am plecat.
Marc a fost la Timişoara?
Marc a fost la Timişoara de cel puţin trei, patru ori.
Te înţelege când îi vorbeşti de trecut?
Mă aude, dar nu mă înţelege. Mă ascultă, mă aude, dar nu pot să zic chiar că înţelege. M-a întrebat odată, dar e drept că era încă mic, dacă pe vremea noastră exista cadă. I-am zis: „Nu, făceam baie în butoi”. (Râde.) Nu ştiu dacă mă înţelege când îi povestesc, dar şi el este puţin altfel. S-a infiltrat ceva din spiritul timişorean, prin bunici, prin limba pe care a auzit-o acasă. Am vorbit tot timpul româneşte, el înţelege şi vorbeşte cu accent nemţesc, e amuzant când îl auzi. I-am transmis ceva şi mă bucur de asta.
 


Interviu realizat de Getta Neumann,
Esery, Franţa, martie 2012