Ne întâlnim în hol, apoi ne retragem în camera de hotel, fiindcă niciunul dintre noi nu mai locuieşte la Timişoara. Ne amintim de Şcoala Medie nr. 5, la care am mers amândouă, Eva şi cu mine, de săptămânile pe care eu le-am petrecut la familia Bleier acasă. Povestim despre petrecerile la unul şi la altul, prin anii '70, când cireşii erau în floare şi dragostea plutea în aer. Eva şi Jancsi s-au întâlnit pe atunci şi s-au luat. Au trecut zeci de ani, dar când se privesc, ochii le sclipesc ca în prima tinereţe, iar zâmbetul complice destăinuie secretul familiei lor fericite.
 
Eva: M-am născut Eva Gal, la Timişoara, în 1948.
Mama, Hedwiga Goldzieher, s-a născut la Arad, în 1911, a trăit 95 de ani. Mama era dintr-o familie deosebită, cu multe personaje interesante în arborele genealogic. Avem un Familienbuch[1], un document foarte frumos, scris în germană, cu litere gotice, de un stră-străbunic Hirschl din Făget, care era cârciumar şi negustor. Erau mulţi medici în familie, eu am continuat tradiţia. În Belgia s-a editat o carte cu toţi membrii familiei, sute de persoane, începând de acum două sute de ani până la copiii mei. Era o familie ca în „Dallas”[2]! (Râde.) Cel mai celebru era Ignác Goldzieher[3], istoric. Bunicul meu din partea mamei, Albert Goldzieher, a fost avocat. În timp ce el lucra la Curtea Marţială, pe front, în Primul Război Mondial, soţia lui a murit. Mama mea a rămas astfel orfană la patru ani.
Era foarte talentată la gimnastică ritmică şi profesoara ei de dans a vrut să o ia la Paris, dar părinţii (tatăl ei s-a recăsătorit) nu au vrut să o lase, că au zis că e fată şi trebuie să stea acasă, la cratiţă, să se mărite... Cu regretul că nu şi-a realizat talentul, a trăit toată viaţa.
Tata, Gyuri Gal, nume maghiarizat de la Gerstl, s-a născut la Făget în 1908, ca al treilea copil, mult doritul băiat. Mama lui a murit la naştere; deci ambii mei părinţi au fost orfani de mamă. Tata a fost crescut de mama vitregă, care a mai avut un băiat, Pișta Gal. Pista a devenit comunist în ilegalitate, apoi a lucrat la Consiliul de Miniştri pe vremea lui Maurer şi a circulat mult în străinătate. Când a fost delegat la ONU la Geneva, împreună cu toată familia, a născocit cineva că el n-ar mai fi vrut să se întoarcă. A fost rechemat definitiv... şi s-a întors. (Râdem.) Soţia lui Pista a fost Magda Nyiri, ilegalistă, deportată la Târgu Jiu, la Mislea, apoi în Transnistria, împreună cu Medi Csalos şi Ilus Hammer[4]. Fratele ei, Gyuri Nyiri, a studiat medicina la Paris, era mare comunist, iar sub ocupaţia nazistă a fost salvat de o franţuzoaică cu care s-a căsătorit.
Familia lui tata s-a mutat din Făget, pentru că evreii nu aveau voie să locuiască în mediul rural. Un frate s-a mutat la Lugoj, altul la Arad, tata a ajuns la Timişoara. După ce a absolvit Liceul Piarist, la 18 ani, a fost angajat la Industria Lânii, cea mai importantă întreprindere din Timişoara pe vremea aceea, şi de acolo a ieşit la pensie, contabil-şef.
Mama a frecventat Liceul catolic la Arad, dar avea ore de religie cu rabinul. Pe rabinul Drechsler Matyi[5] îl cunoştea foarte bine, el a şi cununat-o la Timişoara cu primul ei soţ, Feri Elias, inginer energetic şef la Industria Lânii. După trei ani el s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a murit... La 25 de ani, mama a rămas văduvă. A lucrat într-un salon de modă Jahn, care era în palatul Dornhelm, lângă Lloyd. Mergea toată vara la ILSA, la ştrand, făcea canotaj, juca tenis.
A început războiul. A trebuit să predea rachetele de tenis, schiurile, rucsacurile, aparatul radio, pentru că evreii nu aveau voie să posede astfel de lucruri. L-a cunoscut pe tata, în ’41 s-au căsătorit. Au stat într-o garsonieră lângă depoul de tramvaie, unde stătea Müller néni, binecunoscuta croitoreasă pentru copii. Tata mergea seara să asculte ştirile la un prieten bun creştin, care stătea aproape. În subsolul casei era un apartament pentru portar, un pantofar, iar nevasta lui avea cheie la garsoniera părinţilor mei. Într-o seară, tata a venit acasă şi l-a surprins pe portar şi pe nevasta lui cărând lucruri din garsoniera lor. Au lăsat doar rufele murdare într-o ladă. Tata i-a întrebat de ce fac asta. Au spus că evreii şi-aşa vor fi duşi în Transnistria şi de ce să ia alţii lucrurile, de ce să nu le ia ei? Părinţii mei au rămas cu ce au avut pe ei şi nu au recuperat niciodată bijuteriile mamei, moştenite de la mama ei. Pantofarul umbla cu hainele lui tata pe stradă. Li s-a făcut proces în 1948 şi a scris şi în ziar despre asta.
Părinţii tăi s-au simţit în pericol de moarte?
Nu cred, deşi nu puteau fi siguri că nu vor fi deportaţi din Timişoara. Tata a fost mobilizat pe loc, a fost declarat de neînlocuit în întreprindere şi nu a fost în tabără de muncă. Toţi evreii erau cu geamantanul la uşă, cu acte şi valori şi cele necesare pentru cazul deportării.
Ai simţit în copilăria ta că părinţii au trecut prin vremuri grele?
Mama a suferit foarte mult şi a rămas cu nervii zdruncinaţi. Avusese o copilărie agitată, apoi o viaţă destul de grea... Foarte mult m-a iubit, dar era severă şi ambiţioasă, voia să realizeze prin mine tot ce n-a reuşit ea. Era deşteaptă, citită, admirată de prietene şi cunoştinţe până la vârsta de 95 de ani. Era mult mai ambiţioasă decât mine, aşa că mi s-a părut că mă împinge tot timpul de la spate.
Ţi-a fost greu din cauza asta?
N-a fost uşor, pentru că tot timpul am avut impresia că nu sunt la înălţimea aşteptărilor ei. Motiv pentru care am jurat că niciodată n-o să fac asta cu copiii mei.
Şi?
Să zicem că am reuşit! (Râde.) Niciodată nu am făcut caz pentru o notă mică, dar un copil trebuie totuşi îndrumat.
 
Jancsi: Mă numesc Jancsi Bleier, m-am născut în 1944 şi... sunt soţul lui Eva de 42 de ani! (Râsete.) Pe linie paternă mă trag din două familii cu istorii diferite.
Numele de Bleier provine de la un strămoş care a locuit la Gyula, în Ungaria. Era tâmplar şi figurează printre cei care au reprezentat legiunea maghiară din armata lui Garibaldi. I-am găsit numele într-o carte despre Risorgimento[6]din Italia ‒ prima înregistrare scrisă despre familia Bleier, de care ştiu. Acest Bleier a avut patru băieţi, trei „reuşiţi” şi unul „nereuşit”. Cei trei „reuşiţi” au fost avocaţi, cel „nereuşit” a ajuns un fotograf care şi-a schimbat numele în Székely Aladár şi a devenit celebru prin fotografiile portret ale unor mari personalităţi maghiare, ca Béla Bartók şi Ady Endre. La Gyula e o statuie şi o stradă care îi poartă numele. Székely Aladár, singurul Bleier fără studii, a ajuns unul dintre primii fotografi artişti, care a făcut furori în Ungaria. Bunicul meu a fost unul dintre cei trei avocaţi.
Bunica se trage din familia Brück. Cum intri în cimitirul evreiesc, pe dreapta se află cripta familiei. Cel mai vechi strămoş este Salamon Brück care, prin 1905-1907, a fost preşedintele Comunităţii evreilor din Timişoara. Cam în aceeaşi perioadă s-a construit Casa Brück din Piaţa Unirii, unde era Weiss patika[7], şi o plăcuţă pe zid îl menţionează ca pe unul dintre antreprenorii în timpul căruia s-a ridicat clădirea respectivă. Se pare că clădirea a aparţinut Comunităţii la început, iar şeful Comunităţii locuia acolo cu chirie. Povestea o ţin minte aşa, vag, de la bunica mea, care tot timpul povestea: „Când locuiam în Casa Brück...”. Acest domn Brück era o personalitate interesantă şi cu foarte multă trecere. În fiecare an închiria o casă la Buziaş, unde se muta toată familia în timpul verii. Un alt story de familie e că Franz Joseph, când a vizitat Timişoara înainte de Primul Război Mondial, a petrecut o noapte la Buziaş. Se pare că o parte din mobilierul nostru a fost mutat în casa în care a stat împăratul şi se povestea că pe unul dintre fotoliile pe care le-am moştenit, mobilă neagră, cu intarsii într-o stare deplorabilă, ar fi şezut Franz Joseph la Buziaş.
În sinagoga din Cetate este o placă de marmură, din 1872, care indică faptul că Franz Joseph a fost prezent la inaugurare.[8]
Bunicul meu, avocatul, care era cu optsprezece ani mai în vârstă decât bunica, s-a îmbogăţit şi a investit toţi banii pe care i-a avut în pământ, că a zis că asta e investiţia cea mai bună, şi a arendat pământul. Pe la 38 de ani, a hotărât că termină cu avocatura şi s-a apucat de pasiunea vieţii lui: arheologia. A participat la săpături în Egipt şi la noi în casă se mai aflau încă tot felul de piese originale, aduse de el. Tragedia lui a fost că, atunci când s-a întors din Egipt, a constatat că arendaşii l-au adus la sapă de lemn şi nu mai era deloc bogat. A murit la 42 de ani, prin 1916. Bunica a rămas singură cu doi copii, de 8 şi 9 ani, şi de aici ni se trage şi nouă, ca şi lui Eva, lipsa unei educaţii religioase.