Pe drum spre Lod, orăşel de lângă Tel Aviv, mi se părea că aud vocile lui Iudit şi a mamei mele, că le văd râzând şi povestind aşa cum le-am văzut adesea pe vremuri, în anii ’80-’90. Era de parcă mă duceam acasă şi aşa m-am şi simţit împreună cu Iudit, născută Ritter, şi cu Duci, Desideriu Kohn sau Cohen, numele adoptat în Israel.

 

Amândoi trăiesc cu intensitate prin legăturile strânse cu copiii şi nepoatele, cu prietenii, prin muzică şi literatură. În locuinţa modestă domneşte un climat de efervescenţă intelectuală. Cu generozitate exuberantă, Iudit aşterne gustări, vorbe calde, anecdote, poveşti de demult, înflăcărări pentru oameni, destine, cărţi, muzică şi tot ce e frumos şi bun. Ea, plină de temperament, Duci, mai domol şi chibzuit, amândoi deopotrivă pătrunşi de pasiune. Ideile se încalecă, sentimentele se revarsă tumultuos, dar la sfârşitul după-amiezei petrecute împreună se cristalizează esenţialul care îi animă pe amândoi.

 
Iudit, povesteşte-mi despre tine, despre părinţi şi bunici!
Iudit: Tatăl meu este de origine din Tinca, judeţul Bihor, care a aparţinut de România din 1920. Străbunicul meu a fost unul dintre fondatorii comunităţii evreieşti din Tinca, în 1830. Pe arborele genealogic al familiei suntem deja 300 de oameni pe aripa străbunicului. Mormântul lui are aproape 200 de ani şi numele lui, Ionas Ritter, e citat în „Lexiconul evreilor din Ungaria”. S-a ocupat cu comerţul, avea un magazin mare, superb, în Tinca. Bunicul a murit de la o rană din război, iar magazinul a dat faliment. Tatăl meu n-a ajuns să dea bacalaureatul şi a început să lucreze de foarte tânăr. La început s-a ocupat cu vânzarea de lemne, apoi, printr-un anunţ de publicitate, a ajuns la Oraviţa, la familia Langer, şi le-a înfiinţat o tăbăcărie din care s-a născut fabrica de piele din Timişoara, de pe malul Begheului. Tata a rămas director până şi pe vremea comuniştilor, după naţionalizare.
Bunicul meu din partea mamei a fost rabin, absolvise şcoala rabinică la Viena. Era din Borod, între Oradea şi Cluj. Au fost nouă fraţi, foarte mulţi au murit de copii. Primul lui post a fost la Biserica Albă – un orăşel în Iugoslavia, acum Serbia – apoi a ajuns la Oraviţa, unde a fost rabin ortodox peste 20 de ani. Comunitatea era mică; dar, în timpul războiului, reşiţenii au fost mutaţi în Oraviţa[1] şi astfel a devenit o comunitate destul de serioasă. Noi ne petreceam verile acolo, iar în timpul războiului ne-am refugiat la Oraviţa, pentru că în Timişoara locuiam lângă Uzina Electrică, o ţintă pentru bombardamente.
Bunica mea, rebeţina[2] mea, era din Aleşd. Era mică şi drăguţă, totdeauna la datorie. Era o gospodină desăvârşită, avea o cămară cu sute de borcane cu dulceaţă. În timpul războiului, când ne-am refugiat din Timişoara pentru câteva zile la Lugoj, au venit şi ei din Oraviţa. Când s-au întors în curtea sinagogii, gemurile ei erau amestecate cu cărţile sfinte! A reieşit că, de fapt, nu nemţii, nu armata germană nazistă a făcut ravagiile, ci vecinii antisemiţi. Vineri seara sau de sărbători aruncau cu pietre în geam. Aşadar, ei au suferit mult la Oraviţa. Emeric Marosi, care a fost Roş Hakol, preşedintele Comunităţii în Reşiţa, a scris o monografie despre evreii reşiţeni, în care un capitol e dedicat bunicului meu. Eu i-am scris că, în timpul războiului, fasciştii au vandalizat sinagoga, dar el m-a corectat că, în realitate, au fost vecinii.
 
Ai amintiri din copilăria la Oraviţa?
Foarte vag. În ’47 am fost ultima dată, aveam vreo unsprezece ani. Bunicii locuiau în curtea sinagogii. Nu a rămas nimic din sinagogă şi nici din casa aia. Cimitirul, unde este înmormântat bunicul, a fost devastat şi mormintele scrijelite cu înscrieri fasciste. Nu mai există evrei în Oraviţa.
La bunici era o gospodărie caşer nemaipomenită. Bunica făcea castraveţi muraţi în borcane de 20 de litri! (Râdem) Bunicul a fost foarte sever cu mâncarea rituală, nu admitea excepţii. Noi o omoram pe bunica să ne cumpere parizer, că la colţ era o măcelărie. Şi acuma simt mirosul! Memoria olfactivă este cea mai puternică! Ne-a prins odată că mâncăm în fundul curţii. „Asta vă place, parizerul!” (Râdem) Şi să scoată cureaua! El făcea şi tăierile tradiţionale, era şi şokhet[3] şi făcea şi Brit Mila. El făcea totul în comunitate.
A venit tata să lucreze la Oraviţa, a cunoscut-o pe mama care era la părinţii ei şi... s-a îndrăgostit bunica de tata! (Râdem) Mama avea un cavaler acolo, mă rog, asta era povestea. Dar mama ei, viitoarea soacră a lui tata, şi-a dat seama de avantajele pe care le prezenta tata. Cavalerul nu ştiu ce a ajuns, dar tata a fost un self-made man! Dintr-un copil sărac şi fără bacalaureat să ajungi director de fabrică şi prieten cu toţi directorii, e ceva! Nu era proprietar, avea acţiuni, dar puţine. A rămas sărac. În ’32 s-au căsătorit. Sora mea s-a născut în ’33, eu în ’36. În ’39 am plecat din Oraviţa şi ne-am stabilit la Timişoara.
Singura mea soră a murit în Israel. Ea a avut aici, în Haifa, o întreprindere particulară, dar nu prea a reuşit din punct de vedere financiar. A fost o fiinţă foarte caldă şi plină de umor! Pozitivă, ştii? Foarte mulţi prieteni a avut!
Tatăl meu a fost un autodidact, nu avea bacalaureat, dar a avut o cultură vastă şi citea enorm: lexicoane, enciclopedii, romane. Şi-a petrecut toată ziua în fabrica de piele, numai duminicile era cu noi, copiii. Mama era doamna Ritter, cu două servitoare şi partidă de rummy de şapte-opt ori pe săptămână. După război, în anii ’50, când tata a rămas şomer, am avut dificultăţi mari financiare şi mama s-a apucat să facă acasă ciorapi şi şepcuţe; am ajutat-o şi eu. A câştigat enorm. Unde-s banii? Nu-s! A câştigat mult, a cheltuit mult!
Când am umblat după paşapoarte, am dat de unul dintre angajaţii lui tata, care a devenit poliţist. Eram împreună cu un văr foarte dulce al meu, care m-a prezentat aşa: „Asta-i fiica lui Ritter!” La care ăla: „Vai, Doamne, câte palme am primit de la Ritter!” (Râdem) Că nu-i lăsa să fure, ştii? Îi cunoştea pe toţi angajaţii, el i-a angajat şi a avut grijă de ei şi de firmă. În ce sens a fost tata socialist? L-a făcut pe patron să închirieze la Gărâna o casă de odihnă, unde puteau să meargă toţi angajaţii fabricii. Casa era gratis, deci cazarea nu îi costa, dar trebuiau să-şi plătească mâncarea şi transportul. Iarna ajungeam cu săniile, vara cu căruţa, că nu erau maşini. Am fost şi noi trei ani la rând. Ce grozav a fost! A organizat prima creşă de fabrică gratis.