Şi asta a fost nenorocirea noastră

În ’40 aţi ajuns cu toţii la Satu Mare...
Da. La Timişoara au lichidat, din păcate, totul şi în patru zile au ajuns şi ei în Ungaria. Părinţii au venit, apoi s-au stabilit la Oradea, că aveau prieteni şi afacerile au mers foarte bine; din acest punct de vedere a fost excepţional, până la apariţia legilor contra evreilor. Când, în ’44, au intrat nemţii în Ungaria, atunci au început problemele. Până atunci, nimic de spus, a mers chiar foarte bine. Tatăl meu trăise în Imperiul Austro-Ungar şi a fost foarte fericit că, în sfârşit, după anii din Timişoara, se întorsese într-o zonă sub administraţie maghiară. Cu greu a învăţat câteva cuvinte în româneşte! Şi asta a fost nenorocirea noastră, ştii? Că atunci când s-a alipit Ardealul, el imediat s-a simţit ungur: „Hai să ne întoarcem în Ungaria!” Şi aici a făcut un pas greşit. A mers bine în primii ani, dar după aia, nu mai trebuie să-ţi povestesc, toti am ajuns în lagăre de concentrare. Mama mea, chiar în noaptea sosirii în lagăr, a fost trimisă în camera de gazare.
Am fost deportaţi din ghetoul din Oradea. Au fost anumite etape, a venit prima lege contra evreilor, apoi a doua, după aia ghetoul şi continuarea pe care o cunoaşte toată lumea. Tatăl meu şi cu mine am supravieţuit, mama din păcate nu... Asta e...
Ungurii au fost antisemiţi... sunt astăzi antisemiţi şi o să fie şi mâine antisemiţi. Eu sunt de părere că astăzi ei sunt mult mai antisemiţi decât nemţii şi decât ruşii. Astăzi, în Europa unită, mi se pare cam curios... După tot ce-au făcut, nu? Şi când au făcut-o? Au făcut-o cu 5 minute înainte de 12. Războiul era pierdut. Au dat mai mult decât au cerut germanii! Au dat pe tavă. Şi acum iarăşi îşi permit, chiar în parlament, oameni ai legii, să ceară să se facă liste cu evrei şi ce ştiu eu ce încă! Apoi îşi cer scuze! A fost un meci de fotbal Ungaria-Israel. Când s-a cântat imnul Israelului, Hatikvah, un grup de oameni au făcut ‚pfui’...
 
Nu v-aţi aşteptat la ghetoizare?
Nu s-a crezut că ungurii vor face ghetou, pentru că era deja 1944, când era foarte clar că nemţii au pierdut războiul. Aliaţii debarcaseră deja în Sicilia, ruşii intraseră şi ei în război şi cu atâtea fronturi, era clar. Şi ungurii au livrat mai mult de jumătate de milion de evrei 5 minute înainte de 12, înainte de sfârşit, când nu mai era cazul. Uite, bulgarii nu şi-au dat evreii!
 
Aţi fost la Auschwitz?
Am fost la Auschwitz, la Mauthausen şi după aia la Ebensee[5]...
 
Cum aţi aflat de soarta mamei?
Când ea a coborât din vagon, a fost sfătuită să ia în braţe un copil mic, că i s-a spus că atunci intră ca îngrijitoare de copii; dar n-a fost adevărat...
Dimpotrivă!
Păi dimpotrivă, sigur... Toţi cei cu copii au fost trimişi în camerele de gazare. N-am mai auzit absolut nimic de ea, am mai cercetat în stânga şi în dreapta, dar nicio urmă...
 
Aţi rămas împreună, tu şi cu tata?
Da, tot timpul deportării. Eu l-am ajutat foarte mult, pentru că a fost o perioadă când am fost în lagărul din Melk[6], lângă Viena undeva, un loc mic. Era un lagăr nou, acolo s-a format o orchestră.
Era ca în Theresienstadt?
Nu, Theresienstadt a fost vizitat de elveţieni şi de Crucea Roşie, dar ăsta nu, dar au vrut aşa, să aibă şi ei o mică orchestră. A fost un medic din Budapesta care a cântat, după aceea a mai fost un violonist polonez. Şi eu am cântat, au adus o pianină. Cinci luni am tras-o destul de bine şi am putut să-l ajut şi pe tata, că a mai picat, ştii, mai ceva mâncare pe ici, pe colo.
 
Pentru cine aţi cântat?
Păi, am cântat şi pentru deţinuţi, pentru bucătari şi au mai ieşit ceva cartofi... Ne-au dus la bucătărie, pentru că bucătarii, cât au gătit, au vrut să audă muzică. (Râdem.) Şi noi am fost foarte fericiţi, pentru că de acolo a ieşit totdeauna sau o jumate de pâine sau câţiva cartofi şi ceapă.
Şi n-a trebuit sa faceţi muncă fizică?
Nu, noi care eram în orchestră, nu... Dar după şi înainte de asta, la Birkenau, da. Acolo, da. Acolo am lucrat la curăţarea liniilor ferate după bombardamente... Da, cam aşa... (oftează)
 
Ai reuşit să izolezi cumva capitolul deportare?
Nu. Nu, din contră. Tocmai acum mă preocupă extraordinar de mult, acum, în ultimii 5-6 ani. Înainte, cât am lucrat mult mai intens, parcă a fost pe planul secundar, dar acum mă preocupă foarte mult şi mă deranjează... nu, nu mă deranjează, mă...
Te tulbură.
Da, da. Acuma e interesant că revine din nou. Dacă mama mea ar fi murit de o moarte naturală, asta e, n-ai ce face. Dar când mă gândesc la ce chin a fost în cele 12-13-14 minute, cât a durat gazarea, şi la ce s-a gândit mama în acele câteva minute... probabil s-a gândit la noi, că şi cu noi se întâmplă acelaşi lucru în altă parte... Asta nu pot să uit!... Aşa că, da, mă preocupă ce a fost atunci, mă preocupă...
 
În lagăr, împreună cu tata, aţi suferit mult...
Păi da, ca şi toţi ceilalţi. Ca şi milioane de alţi oameni. Ne-am mirat că am scăpat, am considerat asta e o minune. Noi am trecut şi printr-un bombardament, că americanii n-au ştiut că Melk este un lagăr şi, într-o duminică, au tras cu mitralierele şi au aruncat nişte bombe. Şi mie mi-a intrat ceva în picior, dar a ieşit după aia. Dar, în afară de asta, situaţia se putea schimba dintr-o secundă în alta, puteau să facă o selecţie şi gata, erai terminat! Tatăl meu era un om slab fizic, el nu avea mai mult de 53-55 de kilograme. Dar vezi că nu asta e decisiv, nu ştiu, nu există nicio logică. Nicio logică...
În orice caz, perioada cea mai grea a fost parcă Mauthausen. A fost parcă cea mai grea.
Unde n-ai putut cânta...
Nu, acolo s-a lucrat; şi, cine era inutil, imediat era eliminat. Am avut noroc că am ajuns într-un transport pentru un lagăr mai mic. Ultima perioadă a fost foarte grea, că Germania era deja încercuită din toate părţile şi n-am mai avut nimic de mâncare şi unica mâncare ce a ajuns la noi erau cojile de cartofi. Dar cu pământ cu tot, ştii, ca... să fie totuşi mai gros. (Râsete.) Da, asta e, asta a fost, pentru că armata şi paza mâncau deja numai cartofi, iar noi mâncam numai cojile în apă călduţă, asta-i. No, a fost groaznic, ce să facem...
 
Ai avut o viaţă extraordinară, extrem de bogată. Şi o trăieşti din plin şi în continuare!, Asta e victoria ta asupra barbariei.
Şi sunt mulţumit că, slavă Domnului, acasă o am pe nevasta mea, Susi, care nu e într-o stare prea bună, dar să dea Dumnezeu să rămână aşa, cât se poate. Ce să facem... acuma ne uităm mai mult spre copiii noştri, ştii? Cu ei totul e bine. Nepotul meu are succes. E muzician, are succes si nevasta lui, care este actriţă la Cameri, la teatrul Cameri, face filme la Berlin. Ceea ce face el mie nu îmi place. (Râsete) Muzica aia, eu fug, mie să nu-mi cânte! (Râsete.) Şi îţi spun, din punct de vedere material, ei sunt mai bine situaţi ca noi. Astăzi Elton John valorează mai mult decât Mozart.
 
Ai spus că la Melk ai cântat într-o orchestră. Cum a fost?
La Melk era un lagăr nou, terminat cu o lună sau două înainte de sosirea noastră; clădit de prizonieri, desigur. La Auschwitz noi am încercat să ajungem pe transporturi în alte lagăre, numai să scăpăm de acolo. Şi odată am reuşit şi am ajuns la Melk. Fiind un lagăr nou, n-a fost prea multă lume, erau 7.000 de prizonieri. Ne-au clasat după meserii. Erau de toate: frizeri, desenatori, muzicieni, medici. S-a găsit un medic din Budapesta, care cânta foarte frumos, n-a spus că este medic, pentru că medici erau mulţi, a spus că-i cântăreţ. Cântăreţ de operă. Şi aşa s-a adunat o orchestră de vreo 14 persoane. La început, neavând pian, mi-au dat un acordeon, pe urmă au adus o pianină. Şi aşa am scăpat. Ştii de ce? Pentru că am mai cântat pe la bucătărie şi bucătarii ne-au dat la fiecare vreo 2-3 cartofi şi o bucăţică de pâine. Ăsta era secretul vieţii acolo, ştii? Să ai ce să mănânci!
 
Era lagăr de muncă forţată, nu era un lagăr de exterminare, nu-i aşa?
Melk era un lagăr de muncă, unde ieşeau brigăzi de muncitori în diferite locuri, unde s-a bombardat, la curăţat după bombardamente, la construirea drumurilor. A fost Nachtschicht şi Tagesschicht, se lucra în tură de zi, de noapte. Dar n-a fost lagăr de exterminare. Bine, aşa, acţiuni individuale au mai fost, dar nu gazare. În ianuarie ’45 ruşii erau deja aproape de Viena, atunci ne-au mutat, ne-au transferat la Ebensee. Ştii unde-i Ebensee? Aproape de Bad Ischl, în regiunea Salzburg, pe malul unui lac foarte frumos, Traunsee. Acolo situaţia era mult mai grea decât la Melk, pentru că ne-au comasat cu cei care deja erau acolo; erau 18.000 de oameni în lagăr. Şi nu mai era nimic de mâncat, pentru că se strânsese cercul: dintr-o parte se apropiau americanii, englezii, iar din cealaltă parte, ruşii. Şi nu mai aveau de unde să se aprovizioneze cu mâncare. Atunci am dus-o foarte greu, cam o lună ne-au dat numai coji de cartofi. Cartofii îi mâncau militarii.
 
Erau numai evrei în lagăr?
Nu, erau din toată Europa, foarte mulţi polonezi şi olandezi. Erau deportaţi politici. Prizonierii de război n-au fost în lagăr, au fost separat. Erau ţigani, foarte mulţi ţigani germani. Toţi şefii de baracă şi Lagerälteste[7] şi Kapo[8] erau nemţi scoşi din puşcărie pentru fel de fel de acţiuni. Deci asta a fost o perioadă grea, noroc că a ţinut numai până în 8 aprilie, că în 9 aprilie au intrat americanii. Pe noi ne-au eliberat americanii. Eu am stat atunci încă o săptămână, când am ajuns să cânt pentru americani. Am cântat cu un violonist polonez şi muzică clasică, sonate de Mozart, Bethoveen şi altele. Pentru militarii americani. Au aflat cumva de noi şi pe violonistul polonez şi pe mine ne-au luat şi ne-au întrebat dacă vrem să cântăm timp de două ore pe un vapor care mergea pe Traunsee de două ori pe săptămână. Am spus: sigur că da. Şi asta a fost o nenorocire, pentru că ne-au dat atâtea conserve şi atâtea lucruri pe care nu ar fi trebuit să le mâncăm după un an în care... n-am mâncat aproape nimic! Aşa că eu am picat într-un tifos. Un hastifusz! Tifos intestinal. M-au dus la un spital american şi am stat trei săptămâni şi după aia am luat drumul spre casă. Tata a stat la nişte ţărani cât timp eu eram la spital şi după aia ne-am dus acasă.
Dar ştii care-i culmea? Asta trebuie să-ţi povestesc, pentru că sună cam comic. Când am ajuns la Budapesta, aveam, natural, haine foarte ciudate, ştii? Adunate aşa... (Râde.) Dar n-am avut încotro. Mama mea avea un frate la Budapesta, pe Erzsébet Körut, era medic dentist. Şi ei n-au fost deportaţi, au fost doar în csillagos ház[9]. După eliberare ei s-au întors la locuinţa lor. Şi noi, neavând altă adresă decât pe cea a fratelui mamei mele, ne-am dus acolo cu tatăl meu şi am sunat la uşa de serviciu, unde se intră în bucătărie. A venit nevasta lui, a deschis puţin uşa, s-a uitat aşa şi-a zis: Máma nem adunk a koldusoknak![10] (Râde) Că a crezut că suntem cerşetori! Cam aşa arătam noi... Când i-am spus: „Nu, staţi, că suntem...”, a strigat: „Vai de mine!” Aşa a fost, astăzi e deja un banc, dar atunci era într-adevăr foarte trist. Am stat puţin la Budapesta şi ne-am prezentat la fel şi fel de birouri. Şi după aceea ne-am întors la Oradea să mai vedem ce a mai rămas din casă. Nu rămăsese nimic, doar pereţi goi! (Râde) Şi am revenit la Timişoara. Şi de acolo ştii mai departe, adică eu m-am întors după aia la Budapesta să-mi termin studiile şi tatăl meu s-a căsătorit încă o dată. Cu o unguroaică, adică cu o evreică din Budapesta, care, din păcate, după 4-5 ani a murit. Şi apoi s-a căsătorit încă o dată cu o femeie cu care a venit aici, în Israel... Amândoi sunt înmormântaţi în Israel. În 1960 am fost cu toţii împreună pe vapor, am ajuns împreună în Israel.
 
Cum îţi explici că naziştii au considerat că muzica este necesară în lagăr?
Ascultă, eu nu pot să-ţi explic ce le-a trecut prin cap, dar ei au folosit orchestra şi pentru lucruri foarte, foarte triste. De exemplu, dacă cineva a evadat şi l-au prins, atunci la întoarcere, când l-au condus prin poartă, orchestra trebuia să meargă după el şi să cânte Alle Vöglein sind wieder da.[11] Şi trebuia să se cânte muzică, un vals de Strauss, când l-au executat. Aşa că... Nu era totdeauna... cum să spun, pozitivă această orchestră. Au permis câteodată să se cânte duminica, pentru deţinuţi. Cel mai mult s-au distrat, cum ţi-am spus, bucătarii. Şi asta a fost pentru noi cel mai preţios, pentru că de acolo am ieşit cu ceva. Am avut noroc că Lagerführer[12] al nostru era iubitor de muzică. Asta era. Pentru că el a dat ordin să se aducă un pian pentru noi; şi au adus de undeva o pianină, era mare lucru. Era german, desigur. Nevasta lui era fata lui Himmler.
 
Ai văzut scene de cruzime, de barbarie?
Vai de mine! Vai! De asta nici nu-ţi povestesc, pentru că... , dar cum să nu... Cum să nu văd?! Eu nu cred să fie unul care n-a văzut aşa ceva. Vai de mine! În special cruzimi cu copii mici de 3-4 luni, vai de mine, nici nu-ţi poţi închipui şi nici nu-ţi povestesc asta. Nu, nu.
Într-adevăr, e ceva de necrezut că un popor din centrul Europei, cu o cultură de sute şi sute de ani, cu un Goethe, cu un Schiller, cu un Bethoveen şi aşa mai departe, s-a putut lăsa hipnotizat de un dictator nebun. Asta-i ceva de necrezut! În sfârşit...
 
Mi-ai povestit că ai primit o educaţie religioasă temeinică. Ce ai reţinut din ceea ce ai învăţat acasă?
Eu nu sunt extremist, dar credinţa o am; şi în special în ultimii 10-20 de ani ţin la religie. Natural că noi avem casa caşer, e clar. Şi eu mă duc la toate sărbătorile mari, că aproape de noi, la 50 de metri, este o sinagogă. Şi mă duc şi la Iom Kipur, şi la Roş Haşana, şi câteodată şi vineri seara, când simt că vreau să mă duc să stau acolo să ascult. Eu mă duc, dar băiatul meu mult mai puţin, chiar dimpotrivă, avem câteodată discuţii în contradictoriu. Dar eu ţin oarecum la religie şi la obiceiuri, aprind lumânări de Hanuka şi alte chestii mărunte. Asta e şi frumos, sărbătoarea luminilor. Fac toate astea, pentru că aşa am văzut la părinţi.
 
Faptul că ai fost deportat, că ţi-ai pierdut mama nu ţi-a clintit credinţa?
Credinţa? Nu. Asta m-a afectat altfel, în special în ultimii 10 ani. M-am gândit că poate şi eu sunt vinovat, că am plecat la Satu Mare şi m-a prins acolo alipirea Ardealului şi după mine au venit părinţii, că dacă nu plecam, ei nu veneau... rămâneau în Timişoara. Ar fi fost totul altfel. Am un prieten psihiatru care mi-a spus: „Degeaba te frămânţi, astea-s chestii trecute”. Gândeşte-te că mama mea a murit la vârsta de 44 de ani. Acuma îţi spun că dacă aşa trebuia să fie, mai bine că s-a întâmplat aşa şi n-a mai îndurat un an sau nu ştiu cât ca după aia să moară. A scăpat măcar de umilinţe şi de tot ce ar fi aşteptat-o în lunile următoare. Pentru că nu a fost uşor; şi eu mă mir câteodată cum am scăpat noi.