Cariera la Timişoara şi în lumea întreagă

Eu am avut posibilităţi excepţionale de dezvoltare aici, că am intrat la Operă de la înfiinţarea ei, în 1946. Am avut tot sprijinul într-adevăr şi am ajuns să fiu, în ’53, prim-dirijorul Operei. Şi în ’57 am fost delegat să-l înlocuiesc pe director, pentru că el a plecat pentru ceva studii. Apoi, în ’58, când am înaintat actele de plecare din ţară, am fost suspendat şi declarat „duşman al poporului”. Da. Pentru că voiam să plec la „imperialişti”...
 
Ce te-a determinat să pleci? Ai avut o poziţie foarte frumoasă! Ai putut să te şi desfăşori din punct de vedere profesional...
Ascultă! Totuşi, cu sistemul ăsta nu prea am fost eu mulţumit. Să îţi spun de ce. Eu am fost trimis de două ori în Bulgaria ca guest conductor[16] . Am fost în Polonia, în Gdansk, chiar de două ori. Dar mă deranja că mi-au dat un paşaport pe care trebuia să-l predau când veneam înapoi, că plecam numai atunci când ei mă trimiteau, nu atunci când vroiam eu. Şi am sperat aşa, la ceva mai mult, că ştiam că pot. Ştii cum este, fiecare, în special în meseria noastră, care nu e numai chestie bănească, are visul de a realiza ceva mai mult. În afară de asta, mama nevestei mele a primit paşaportul în 1950. Ea a plecat şi atunci, natural, nevasta mea a dorit şi ea să plece. Tatăl ei, doctorul Brück, a murit mult mai devreme...
Are legătură cu Casa Brück[17]?
Păi sigur că da! Aia din Piaţa Unirii. Aia nu e a nevestei, este a familiei nevestei, dar nu direct. Casa unde-i farmacia, jos.
Care a fost Weiss patika.[18]
Exact! Dar tatăl nevestei mele a fost laringologul, doctor Paul Brück. El a murit după o operaţie, a pus capul jos şi brusc... Şi mama ei a plecat în Israel şi atunci nu puteam să spun că nu plecăm, că totuşi era greu pentru ea. Şi până la urmă m-am gândit că poate în Israel se deschid alte posibilităţi... În ’60, ba nu, în ’58 am înaintat cererea pentru Israel. Atunci a intervenit problema aceea cu Nasser, care a convins autorităţile româneşti să stopeze emigrarea în Israel. După aia am dat cererea încă o dată şi în ’60 am primit; şi am plecat în 1960, vara. Am început acolo cam greu, ţară mică, cu...
Cu foarte multe orchestre!
Acuma sunt multe, atunci nu prea erau! Când am sosit eu, viaţa muzicală era foarte, foarte limitată, aşa că m-am uitat să văd ce se poate face în străinătate şi am reuşit, nu spun că uşor, foarte greu!
Deşi m-am înşelat puţin, pentru că posibilităţile au fost foarte-foarte slabe, ţară mică şi...
Şi foarte tânără!
Păi da, când eu am sosit, avea vârsta... din ’48 până în ’60... sunt 12 ani. Dar am plecat după 2-3 ani să văd ce posibilităţi am în Italia şi aşa am făcut ceva legături şi am prins un contract. Am fost câţiva ani în Salzburg la Landestheater, după aia în Mexic la Operă timp de 11 ani. După aia am fost în Pretoria, Africa de Sud, trei ani, la filarmonică.
Eram în Mexic de 11 ani când a fost schimbarea asta mare în Europa, cu revoluţia şi tot. Atunci m-au chemat înapoi la Timişoara, la operă, că aici toată lumea a fugit în stânga şi în dreapta, fiecare a crezut că în Europa curge numai lapte şi miere, ştii? Dar nu a fost chiar aşa de simplu. După 11 ani în Mexic, m-am gândit că-mi prinde bine să schimb şi am fost foarte bine primit aici şi am stat 2-3 luni în fiecare an. Am colaborat, am făcut câteva premiere, am făcut câteva turnee, am fost cu orchestra Operei din Bucureşti, cu opera Cenerentola de Rossini, în Anglia, în Olanda, în Germania. După aia am fost cu Timişoara, cu Răpirea din Serai. Şi am mai fost în Olanda de două ori, cu Voievodul Ţiganilor şi cu o operă olandeză pe care eu am refăcut-o din ceva fosile ale unui compozitor olandez. Acuma călătoresc foarte puţin din cauză că Susi e în situaţia în care e, dar nu am răbdare totuşi să stau în loc. Am puţine concerte, 6-7 concerte şi mi-ajunge...
 
Ai povestit că la Timişoara, în ’58, te-ai înscris pentru plecare şi că apoi ai fost dat afară.
Da, am fost dat afară şi trimis la muncă de jos, la Galaţi, la Teatrul de muzică, ceea ce însemna multe grade mai jos ca nivel. Pentru că era numai teatru muzical, nu era operă; şi acolo nu era voie să apar în faţa publicului. Acolo am fost aşa, un fel de mindenes, fată în casă, Mädchen für alles. Am lucrat cu cine avea nevoie, când cu orchestra, când cu corul, când cu soliştii şi am fost mulţumit, pentru că am avut un salariu, că nu ştiam când primim paşaportul. În perioada comunistă n-ai avut ce să pui la o parte, nu ţi-ai făcut rezerve. Ai trăit din salariul pe care l-ai avut în fiecare lună. Ş-atunci era important ca totuşi să iasă ceva, dar norocul a fost că am fost doar o stagiune, adică opt luni am fost, pentru că, între timp, am primit paşaportul. Dar, mă rog... A fost cam departe, pentru că-i celălalt colţ al României, dar ce să facem? Susi cu Paul au rămas acasă. Bine, în primul rând ne-au scos din locuinţă imediat când m-au scos de la operă. Noi am stat pe Loga... Am avut o locuinţă foarte frumoasă, foarte bună. Imediat cineva a pus ochii pe ea şi trebuia să părăsim locuinţa şi ne-au dat tot pe Loga o garsonieră, adică o cameră cu dependinţe. Asta n-a fost important, am fost în trei şi Paul era încă destul mic, avea atunci 8 ani. Când m-au suspendat, în carnetul de muncă mi-au scris că sunt „duşmanul poporului”. (Râsete.)
 
Te-a atras vreodată comunismul?
Nu, nu, nu! Nu că nu m-a atras, eu am citit mult, am citit Marx şi am citit şi Lenin, foarte greu de înţeles şi mai mult nu înţeleg decât înţeleg. Sunt multe lucruri pozitive, astăzi mă gândesc aşa, ca idei, dar aplicarea a fost groaznică, nu trebuie să-ţi explic. Un exemplu. Când ai pregătit o premieră, era o vizionare la care s-a trimis de la Sfatul Popular, că aşa-i zicea Primăriei, Sfatul Popular, s-a trimis o comisie al cărei şef era un fost tâmplar. Un om simplu, care probabil că a fost tâmplar bun, dar la operă el s-a priceput... cum eu mă pricep la operaţia craniului. Înţelegi? Atunci ce a spus el, asta s-a făcut: a spus că se poate face spectacolul sau a spus că nu-i bun, că este contra ideologiei comuniste. Adică a mers după cine a fost membru de partid mai bun sau a fost mai vechi sau a ţipat mai mult. Astea sunt, după părerea mea, greşeli enorme. Şi acesta e numai un exemplu. Ăsta a fost de fapt motivul că m-am hotărât la plecare. Acuma ca o glumă îţi spun, ruşii au venit după mine în Israel! (Râsete.) Nu poţi să-ţi închipui ce-i aicea. Pe stradă auzi numai ruseşte. Şi sunt magazine, în special alimentare, eu nu spun, au lucruri foarte bune, dar dacă-i spui, daţi-mi o jumătate de kilogram de nu ştiu ce, el nu înţelege, că nu ştie ebraică. Şi nici nu-şi dă osteneala, chiar dacă lucrează în magazine şi are relaţii cu publicul. Că acasă, e treaba lui cum vorbeşte, dar când eşti cu clienţi, apăi învaţă limba ţării, nu se poate!