Peter Freund, profesor emeritus la Universitatea din Chicago, fizician de renume, descinde dintr-o cunoscută familie timişoreană, cu strămoşi de la începutul secolului al XIX-lea, care se odihnesc în cimitirul evreiesc de pe Calea Lipovei. Plecat în 1959 din România, obţine doctoratul în fizică teoretică la Universitatea din Viena, iar din 1965 activează la Universitatea din Chicago. În prezent, continuă munca de cercetare şi publică în reviste de specialitate, iar în ultimii ani s-a făcut remarcat şi ca autor de nuvele, povestiri şi eseuri.

 

 

Istorii de familie

 
Numele meu este Peter Georg Oliver Freund – numele complet. Ambele familii, şi dinspre mamă şi dinspre tată, sunt timişorene. Familia tatălui se numea Freund şi, dacă mergeţi în cimitirul evreiesc, veţi vedeţi că sunt morminte cu numele de Freund de la începutul secolului al XIX-lea. De fapt, sunt strămoşi ai tatălui meu, bunicul bunicului sau tatăl bunicului, nu ştiu.
Primul Freund sosit la Timişoara a descris într-un manuscris – era pe pergament, cu o caligrafie minunată! – cum a venit el; cred că a venit din Bucovina. Şi a descris toate aventurile sale, pentru că au venit bandiţii betyár, bandiţii maghiari, erau grupe de haiduci, haiducii maghiari. Dar a venit armata austriacă, i-a prins pe bandiţi şi lui i-au dat înapoi mărfurile; şi cu ele a sosit la Timişoara şi s-a stabilit aici.
Noi locuiam pe Corso – nu ştiu dacă cunoaşteţi clădirea Färber, palatul Färber, între clădirea unde este Rectoratul Politehnicii, cu Lloyd-ul, şi clădirea unde este jos Librăria Eminescu. Familia Färber avea fabrica de lacuri şi noi locuiam în palatul acela. Acolo aveam radiatoare, ca acestea din biroul dvs., dar comuniştii au declarat încălzirea centrală un obicei burghez şi au sistat-o. Aveam ceea ce se numea o canadiană în cameră şi ne încălzeam cu ea. În ultima zi înainte de plecarea noastră ardea un foc fierbinte în canadiană şi taică-meu a citit manuscrisul pe pergament pentru ultima dată şi a zis: „În foc cu el! Nu-l las aici!”
 
Nu era voie să-l scoată din ţară?
Nu, nici manuscrisul şi nici nimic scris nu se putea scoate.
 
Asta a fost în noiembrie 59? Ce se putea totuşi lua?
Se puteau scoate haine, lenjerie, ceva pentru pat, dar nimic din metal. Nici măcar un aparat electric, nimic.
 
Şi acest manuscris se întindea pe cât timp?
Era alcătuit din amintirile acestui Freund de la începutul secolului al XVIII-lea, era mare ca masa asta, cu un scris normal. Deci ar putea să fi fost cam 30 de pagini.
 
Şi se menţiona acolo...
Sosirea lui! Nu cred că era căsătorit, era singur şi a venit aici. Şi aici sunt înmormântaţi toţi din neamul Freund, în cimitirul de aici. Este acolo şi bunicul meu patern, cu ambele sale soţii. Prima soţie, care a murit dintr-un chiuretaj, se numea Etelka Ausländer. Ea a murit când taică-meu avea şase ani. Bunicul meu era un angrosist de grâu şi era consilier municipal. Fratele său, Maxi, locuia lângă... ştiţi unde este Sinagoga din Fabrik? Dacă mergeţi pe cealaltă parte a liniei de tramvai, erau nişte case acolo; şi într-una din casele alea locuia el. Locuia acolo şi domnul Pollák, în prima vilă pe care am văzut-o vreodată, unde puteai să suni la sonerie şi dinăuntru ţi se răspundea. Ceva modern pe-atunci, la Timişoara!
Noi eram copii şi n-am ştiut niciodată că Jozsa, a doua soţie a bunicului, nu e adevărata noastră bunică. Când am avut 13 ani, avea ea o fată în casă, o şvăboaică de la Lenauheim, Rezi o chema, şi ea m-a dus la o fotografie pe perete: „Asta-i adevărata ta bunică! Asta nu-i bunica ta!” Dar noi o adoram pe Jozsa. Nu era nici pe departe aşa de frumoasă ca adevărata mea bunică. Era o femeie mică şi grăsuţă... era bună, era bună cu copiii.
Şi apoi bunica a avut un fiu, Emeric (Imre) Freund. „Apáca[1]” îi spuneau toţi. Aţi auzit de clubul ILSA? Acum au o pagină de web şi este mult despre el acolo. El era un jucător de polo celebru şi a devenit antrenor de înot. A ajuns chiar antrenorul echipei naţionale a României, dar nu avea voie să călătorească cu echipa pe timpul comuniştilor. Până la urmă, a plecat şi el din ţară cu fiul şi cu soţia sa, iar băiatul lui a devenit căpitanul echipei vest-germane de polo şi a câştigat bronzul la Olimpiada din Los Angeles.
Partea cealaltă a familiei era la Lugoj. Era bunica, Helena, născută Beck, venită din Banatul unguresc, de lângă Szeged, un orăşel care se cheamă Kistelek. Bunicul meu, David Spitzer, era timişorean şi se cunoştea cu celălalt bunic, Armin Freund. De fapt, au copilărit împreună. Şi cred că a fost o căsătorie aranjată; nu cred că s-au iubit prea mult David cu bunica mea, Helena. Bunica întotdeauna l-a vorbit de rău pe soţul ei. Când s-au mutat la Lugoj, au deschis un magazin de textile, care a devenit cel mai mare din Lugoj. Nu le mergea prea bine la început, dar bunica era o femeie de afaceri înnăscută. Într-un an a cumpărat două vagoane de bumbac. Şi în anul acela Missisippi a făcut inundaţii şi, când s-a livrat bumbacul, deodată preţul se dublase. Aşa a făcut o avere mare. Avea un palat la Lisabona cu treizeci şi şapte de camere. Am întrebat-o odată cum a făcut avere. Mi-a spus: am făcut avere cu tranzacţia asta cu bumbacul. După aceea totul a fost banal, plictisitor, banii continuau să vină, veneau banii, dar asta a fost marea oportunitate.
Bunica mea avea doi fii, Filip şi Pavel, şi o fiică, Rozalia – maică-mea. Îşi iubea fiii, o ura pe maică-mea! Ea era o mamă de băieţi, nu de fete. Bunicul meu însă o adora pe mama. Era exact ceea ce doctorul Freud ar spune că se întâmpla în familia Freund!
Şi iată ce face: ea voia să rămână cu fiul ei, Pavel. Filip era mai întreprinzător, Pavel era un „mameluc” ce făcea tot ce zicea mămica să facă. Şi bunica stă cu el şi îl ajută cu magazinul. Atunci începe războiul şi povestea cu Transnistria. Când vin să-l deporteze pe Pavel – Filip era deja în Portugalia – bunica nu era acasă şi normal era să dea un bacşiş ca să nu-l deporteze. Pavel a vrut să arate că şi el ştie să facă o afacere. Ăla voia, să zicem, două mii de lei şi el a vrut să dea numai o mie de lei. Şi l-a deportat şi a fost în Transnistria. Pe bunica au dat-o afară. Avea o casă acolo unde este acum sediul PSD[2]. Este casa bunicilor mei şi le aparţine, adică le aparţinea. Şi magazinul era în piaţa aceea mare, care se cheamă acum Iosif Constantin Drăgan.
 
Ştiţi unde a fost deportat unchiul dvs., Pavel, în Transnistria?
La Vapnyarka.
Bunica o ura pe mama, dar mă adora pe mine, pentru că eram băiat. O adoram şi eu pe bunica. Şi ne duceam la Lugoj şi ne rugam pentru Pavel – Pavel Spitzer îl chema. Ne rugam pentru el, ne rugam să vină înapoi. Erau aşa de frumoase acele zile cu bunica! Şi Pavel într-adevăr s-a întors după vreo doi ani.
Fratele bunicului era Leo Spitzer şi Bertha Spitzer era sora lui. „Când eşti la Leo, să nu inspiri aerul”, asta ni se spunea, pentru că el a avut sifilis. Iar dacă îţi dădea de mâncare, trebuia să spui că nu ţi-e foame. Ăsta era Leo Spitzer. El era contabil în magazinul bunicului. Bunica a stat cu Pavel; şi, în ’45 când aveam eu 9 ani, 8 de fapt, că 9 împlineam în septembrie, era primul an după război când puteam călători şi ne-am dus toţi la mare, la „Carmen Sylva” – care a devenit apoi „Vasile Roaită”, acum se numeşte „Eforie Sud”. Ne-am dus acolo şi acolo a venit şi fratele tatălui, Imre, acela de la ILSA – am fotografii din călătoria aceea. El s-a căsătorit, pe timpul războiului, la Bucureşti, cu o femeie care se numea Silvia. Nu era ea o femeie prea... comme il faut, era însă o frumuseţe rară. Când a văzut că Pavel, întors din Transnistria, este singur – era şi el cu noi la „Carmen Sylva” – a adus o prietenă de-a ei, Marta. O femeie divorţată din Bucureşti, tot de o frumuseţe fantastică. Marta l-a cucerit pe unchiul meu în şapte zile şi, înainte de a ne întoarce, ei s-au căsătorit la Bucureşti.
Bunica era furioasă. Cum îndrăzneşte? Şi, ca să-l pedepsească pe Pavel, s-a decis să plece la Lisabona. În ’46 a plecat: cu toate covoarele, cu totul. Pe vremea aceea era încă Regele şi se putea pleca.
Bunica nu a fost cu noi la „Carmen Sylva”, femeile bătrâne nu mergeau în vacanţe. Dar bunica înota în Timiş. Pe malul Timişului era ştrand şi eu acolo am învăţat să înot. Bunica a plătit. Şi am înotat la ILSA; scria în ziar când câştigam la concursuri. Îmi petreceam toate vacanţele la bunica, o adoram pe bunica! Şi ştia ea să bucătărească cum nu ştia nimeni! Eu visam noaptea nişte mâncăruri şi ea încerca să le prepare, după cum i le descriam eu. Şi spuneam: „Asta nu-i ce-am visat!” Şi ea zicea: „Asta ţi-am făcut, asta ai să mănânci!”
 
Vă amintiţi ce vă gătea?
Făcea porumb. Cât era de bun porumbul proaspăt! Fiert, dar şi fript pe foc. Atunci făcea pui cu usturoi sau pui pane sau crap sârbesc, rácos hal – dar n-am găsit niciodată în Serbia mâncarea asta. Însă dacă mergeţi la Budapesta, orice restaurant are rácos hal. Este divin, doamnă! Nevastă-mea, care este americancă, a luat reţeta de la bunica. Şi făcea un Kugelhopf!... Eeste un cozonac umplut cu ciocolată. E o reţetă după care până şi o servitoare din America mi l-a făcut, aşa de uşor de făcut este. De câte ori mergeam la Lisabona, bunica mi-l făcea ea însăşi, pentru că bucătăreasa portugheză nu ştia să-l facă. Şi odată, la masă, am insistat să-mi dea reţeta. Am luat note în ungureşte şi apoi le-am tradus în englezeşte. A mers nevastă-mea în bucătărie să vadă cum îl face. Cu stafide înăuntru, ah, e minunat cozonacul ăsta! Bunica a murit la vârsta de 95 de ani, la Lisabona, în 1983.
 
Spuneţi-mi cum e crapul sârbesc.
E un pat de cartofi pe care vin puse roşii şi ceapă. Nevastă-mea pune ardei, nu ştiu dacă bunica punea ardei. Vine smântână şi pe aia vine crapul, se fac tăieturi şi în fiecare tăietură se pune slănină şi ceva usturoi, probabil. Şi peste toate se pune paprica[3]. Dacă pui prea mulţi ardei, lasă apă şi cartofii se înmoaie, nu mai rămân crocanţi. Aşa este mai bun, să rămână crocanţi. Soţia mea îl face. Face şi cozonacul şi tortul doboş –este una dintre puţinele americance care ştiu să facă aşa ceva.
Unchiul meu cel mai mare, Filip, la care s-a dus bunica, a devenit fiul ei favorit. Acuma vorbim despre stabilirea bunicii în Portugalia. Noi eram în clădirea unde este Ascar-ul, pe fostul Bulevard Regina Maria, apoi bulevardul 23 August şi azi Bulevardul Revoluţiei din 1989. Şi Filip avusese birou la etajul doi al acestei clădiri. El era avocat, studiase la Sorbona şi a făcut o teză de doctorat care a devenit destul de cunoscută: „15 ani de politică externă americană”. Asta a fost teza sa şi pe baza ei a primit o bursă Rockefeller, să se ducă la Universitatea Columbia din New York. S-a dus acolo în anul 1929. Ştiţi că în 29 noiembrie a fost marea criză de la bursa din New York. S-a dus cu vaporul – nu erau încă avioane pe vremea aceea – şi a văzut toţi milionarii ăia americani şi s-a decis să devină şi el milionar. A rămas numai un semestru, deşi avea bursa pentru două semestre, s-a întors la Timişoara şi a deschis un cabinet de avocatură. Îi mergea destul de bine. Şi, după aceea, după ce a început războiul, Carol al II-lea fusese forţat să abdice, Filip a spus: „Eu nu rămân aici”. Ceilalţi din familie n-au vrut să plece, ar fi pierdut sanatoriul, magazinul... Dar bunica avea vreo sută de mii de dolari şi i-a dat banii aceştia, i-a cusut în palton şi, cu un paşaport fals, obţinut de Imre de la ILSA, a reuşit să plece şi a mers prin toată Europa ocupată de nemţi până în Portugalia care era neutră. Acolo s-a dus, de fapt, şi Regele. S-a dus acolo şi după război a făcut nişte afaceri. Era omul care făcea afaceri pe linia gri, între legal şi ilegal.
Şi bunica a trăit şi ea acolo şi de-acuma aveau bani să meargă la Estoril, lângă Lisabona, unde era un cazinou celebru. Şi odată au fost aşezaţi la o masă împreună cu o doamnă care era Elena Lupescu. A venit şi regele Carol şi au făcut o partidă foarte reuşită. Regelui îi plăcea că era cineva care vorbeşte româneşte. Asta a fost prin ’49-’50, să zicem. Şi bunica ne-a scris o scrisoare în care ne spunea că a jucat canastă cu Regele. Ne scria asta codificat, pentru aşa ceva puteam ajunge la Canal![4] Ne scria în idiş, spunea „am jucat canasta cu meleh-ul nostru – meleh este rege în ebraică – şi cu honte a sa”, şi cu c... sa.
Scrisoarea asta a citit-o mama la masă. Eu aveam ore de engleză, pe strada Mercy, cu o doamnă pe care o chema Margareta Vágo. Cu ea am învăţat engleză toţi. Eu vorbesc opt limbi şi în niciuna nu am accent, numai în limba engleză! Eu am ureche foarte bună şi sunt convins că pot să reproduc perfect accentul doamnei Vágo. Şi eu mergeam la ore la engleză şi ea mă întreba: „What’s new, my boy”? Şi eu nu aveam nimic de povestit, dar de data asta i-am spus: bunica mea a jucat canastă cu Regele şi cu... doamna Elena Lupescu. În 24 de ore, zvonul a revenit la taică-meu în altă formă: „Familia Spitzer îl finanţează pe regele Carol pentru a reveni pe tron”. Vă imaginaţi unde ar fi putut duce această poveste în acei ani! Aşa că tata mi-a spus: „Ai înnebunit? Povestea asta ai spus-o tu la bârfitoarea aia? Te duci imediat şi spui că tu ai inventat povestea asta, că nu e nimic adevărat”. Doamna Vágo a corectat povestea despre partida de canastă şi nouă nu ni s-a întâmplat nimic. După aia ea a devenit foarte rece cu mine. Asta a fost povestea cu doamna Vágo.