Aveam vreo 10 ani, când Peter şi cu mine am plecat pe plajă la Eforie, în căutare de scoici, chei pierdute şi alte comori. Se făcuse seară. Pe drumul înapoi spre Vila Mira, vila Comunităţilor evreieşti din România, ne-au ieşit în întâmpinare părinţii disperaţi. Disperarea se transformă rapid în mânie şi am fost pedepsiţi – pe nedrept, după părerea noastră de atunci. Aşa ceva uneşte. Am rămas prieteni la bine şi la rău.
Colecţia de scoici şi mărunţişuri a fost doar începutul carierei de colecţionar a lui Peter. De la discuri de muzică clasică la timbre şi miniaturi pictate, el strânge de toate, le păstrează cu grijă şi se minunează în faţa frumuseţii. Cu gingăşie adună poze de demult şi hârtii îngălbenite, cu emoţie şi bonomie deapănă amintiri, cu seninătate încearcă să găsească un sens în farsele sorţii.
 
 
Sunt Peter Willkovits, născut la Timişoara, în iulie 1950. Mama, Şarlota, tata, Gyuri, eu, singurul lor copil. M-au crescut ca pe lumina ochilor, amândoi, dar mai ales mama. Ea s-a născut la Lugoj. Au fost unsprezece copii, ca-n orice familie serioasă. Ea era foarte frumoasă. A venit la Timişoara, a lucrat la ILSA, Industria Lânii, unde făcea şi prezentări de modă. După vreo trei ani a plecat la Budapesta, unde locuia sora ei cea mai mare, Ştefi, măritată Aboni, o familie mai „elevată”. Acolo l-a cunoscut pe primul ei soţ, Balla Pişta, ai cărui părinţi se chemau Blum, dar ungurii, „dragii” de ei, au vrut să-i maghiarizeze. Pe Lupu l-au făcut Farkas şi pe Blum l-au făcut Balla. În 1942, acest Pișta a fost dus într-o tabără de muncă. Mi-a zis mama că tabăra de muncă era, de fapt, o tabără de exterminare. Îi trimiteau pe evrei pe câmp să demineze. Ca pe nişte vite. Nu aveau nicio pregătire şi foarte mulţi au murit, bineînţeles. Primul soț al mamei a murit, iar în 1947, cinci ani mai târziu, mama a primit o adeverinţă de la primăria din Budapesta că, fiind dispărut de atâta timp, este considerat decedat. În anii ’60 mama s-a mai dus la fosta ei soacră, deci rămăsese în relaţii bune cu familia. Vecinii luaseră tot din locuință, așa că din această căsătorie s-au salvat doar câteva obiecte din porţelan şi un mic covor de rugăciune.
 

Toate erau rase în cap, toate erau la fel

În 1944 au început deportările din Budapesta. Un ofiţer ungur îi făcea curte mamei şi o proteja, dar ea nu a vrut, se pare, să cedeze avansurilor lui şi până la urmă au fost deportate, ea cu Edith şi Vera, cele două fete ale surorii ei mai mari, care erau de o vârstă cu ea, pentru că între mama şi sora ei era o mare diferenţă de vârstă. Edith şi Vera au reuşit, nu ştiu cum, să fugă. Cu toate că m-am întâlnit cu ele mai târziu, niciodată nu le-am întrebat cum. Au reuşit să fugă şi s-au ascuns într-o fabrică de cărămidă. Atâta ştiu. Mama nu, ea a mers mai departe şi a ajuns la Auschwitz. Acolo a stat un an, până în 27 ianuarie 1945, când lagărul a fost eliberat de ruşi. Din cauza asta, niciodată n-am putut să spun ceva rău despre ruşi, pentru că mama a rămas cu ideea că ruşii sunt buni. E de înţeles, au eliberat-o. Nu ştiu dacă Edit néni[1] voia să povestească despre perioada din lagăr.
N-a povestit aproape nimic. Nu a vrut.
Mama povestea rareori, iar după aceea, nopţi întregi nu putea să doarmă. Deşi mie mi-a plăcut întotdeauna istoria şi eram foarte curios, m-am ferit să o presez în legătură cu povestea asta.
Eu cred că nu voia să te încarce cu tot ce a suferit.
Nu ştiu, nu-i plăcea să povestească, doar rar de tot. Despre viaţa de lagăr mi-a povestit, doar aşa, fragmente, nu ceva cursiv. Ea era o femeie foarte deşteaptă, avea o inteligenţă nativă, o ţii minte. Că şcoală prea multă n-a făcut, dar era deşteaptă. A înţeles că trebuie să răzbată prin perioada asta şi s-a gândit că, pe de o parte, trebuie să fie cât mai cenuşie, mai ştearsă, să nu iasă în evidenţă, să facă tot ce i se spune, şi pe de altă parte, să aibă grijă de persoana ei, să fie atentă la igienă. Se despăducheau una pe alta, că erau două surori de lagăr pe prici, se despăducheau ca animalele. Mi-a povestit că le-au scos la câmp, la săpat cartofi şi cineva i-a aruncat o basma roşie, frumoasă. Ea a luat-o şi a dat-o imediat altcuiva, contra unei bucăţi de pâine. Asta mi-a rămas în cap, povestea asta. Şi mi-a explicat că, dacă aveai o basma roşie, puteai să ieşi în evidenţă, ceea ce nu era bine, cineva ar fi putut să spună: „Aia cu basma roşie să vină aici”. Aşa, toate erau rase în cap, toate erau la fel. Era tânără, avea 27 de ani, în plină forţă, a rezistat. Asta este tot ce mi-a povestit despre perioada din lagăr.
După aceea a urmat întoarcerea acasă. A fost tot aşa, o epopee. Cu maşini, pe jos, din lagăr în lagăr, din unitate militară în unitate militară. A povestit despre fasolea în ceaun şi caşa ce o fierbeau şi o mâncau soldaţii. Ea primea un blid de mâncare şi în fiecare loc primea câte un certificat în care era scris să nu i se facă necazuri pe drumul ei spre casă, spre România. Am documentele astea. Şi a ajuns acasă cu „fantastica” greutate de 36 de kilograme. „Acasă” era în Timişoara, la sora ei, Pataki Juci. Părinţii erau la Lugoj. Nimeni din familie nu a fost deportat, nici Juci, nici Manci, nici părinţii ei. Ceilalţ opt copii au murit de tineri. Toţi erau înalţi, slabi, probleme cu plămânii, cu inima, n-au avut mijloace nemaipomenite de subzistenţă. Juci a avut grijă de mama, şi încet, încet s-a refăcut, l-a întâlnit pe tata şi în ’49 s-au căsătorit, iar în ’50 am sosit şi eu pe lume.