Liceul Israelit a fost un cămin cald şi bun

Liceul Israelit a fost, ţi-am spus, un cămin cald şi bun, unde s-au întâlnit toţi elevii daţi afară din diverse licee, în general elevi buni. Profesorii erau excelenţi, mulţi dintre ei au fost profesori în şcolile de stat şi era clar că un profesor evreu era primit la un liceu de stat numai dacă era foarte bun. Aşa am avut parte de Frucht[3], care a fost înainte profesor la Liceul Piarist, de Marika Neumann, de la Liceul de Stat, o matematiciană şi o profesoară cu totul deosebită, şi încă mulţi alţii. Am vorbit despre ei în textul meu în amintirea profesorilor[4], scris cu ocazia întâlnirii clasei noastre, din 1995. Aveam un Cerc cultural care, în acei ani, era centrul de cultură pentru tot tineretul evreu. În fiecare sâmbătă, veneau nu numai elevi din liceu, ci şi foşti elevi, trei, patru, cinci generaţii de foşti elevi, pentru că era singurul loc unde puteai să discuţi pe teme culturale. Din acest cerc au ieşit oameni care au devenit personalităţi în cultura românească şi maghiară, ca, de exemplu, regizorul Taub, scriitorii Deák Tamás, Szász János, Bodor Pál, Löwy Károly şi alţii. Era un loc de manifestare şi de pregătire culturală de mare valoare în momentele acelea grele. Se prezentau lucrări originale, eseuri, povestiri, analize, se făcea muzică. Bernhard Rothenstein, ulterior profesor universitar de fizică la Universitatea din Timişoara, era una dintre stelele acestui cerc cultural, dar nu prin fizică sau matematică. El ne declama din mari poeţi germani şi ne povestea despre diverse piese de teatru. Nu pot să uit acei ani!

 Tabloul absolvenților Liceului Izraelit 1943-1944. Toma Laszlo al 5-lea din dreapta.


În afară de domnişoara Neumann şi de dragul nostru Frucht, au mai fost oameni deosebiţi, fiecare în felul lui. Unul a fost profesorul Hauben. Se povestea că e îngrozitor de sever, dar s-a dovedit a fi un profesor excepţional. Un moment de neuitat pentru mine a fost când ne-a spus: „Să ştiţi că istoria nu constă numai din evenimente, bătălii şi domnitori, istoria înseamnă şi modul în care au trăit oamenii. Cărţile şi lecţiile de istorie de obicei neglijează asta. Am citit o carte, spunea el, care vorbeşte despre viaţa în oraşul din antichitate, în oraşul grec şi roman.” La care eu i-am spus: „Cartea se cheamă Cité antique şi a scris-o Fustel de Coulanges”. El a fost entuziast: „Cum de ai citit cartea asta?!” Alt profesor bun a fost Deznai care a devenit mai târziu profesor universitar la Cluj. Ne-a predat germană în anii în care limba germană era limba duşmanului şi a ştiut să o predea astfel încât să înţelegem frumuseţea limbii şi a literaturii germane. N-a fost o treabă uşoară, normal, nu? Germana era limba duşmanului. Când vedeai soldatul german pe stradă, simţeai repulsie. Când vedeai revistele germane, aveai repulsie. Era normal, pentru că s-au purtat aşa de urât!
Unul dintre profesori era un tânăr subţire şi simpatic, proaspăt absolvent al seminarului rabinic din Budapesta. A predat religia într-un mod original, în aşa fel încât religia, până atunci ceva plictisitor şi impus, prin el a devenit o plăcere. Era rabinul Neumann care pe atunci era începător, apoi a devenit prim-rabinul oraşului.
 
Povesteşte-mi despre rabinul Neumann, tatăl meu.
Cu rabinul Neumann am rămas în relaţii de prietenie şi după război, deşi direcţia noastră era cu totul diferită. Eu eram total „vândut” uzinei electrice şi el era total „vândut” Comunităţii care era în scădere. Domeniile de activităţi pentru evrei s-au restrâns. Prima măsură a fost interzicerea organizaţiilor şi activităţilor sioniste, mulţi sionişti au fost închişi. Singurul lucru care era tolerat era viaţa religioasă şi rabinul Neumann a exploatat acest lucru. El a menţinut viaţa evreiască prin serviciile divine din sinagogă, prin cursuri de limbă şi de istorie a evreilor. În acele vremuri, el a devenit o lumină pentru evreimea din Timişoara. Aşa a fost toată viaţa lui. Toată lumea l-a apreciat, chiar şi cei ca mine, care nu erau credincioşi. Mie îmi plăcea linia lui, pe lângă faptul că îmi era simpatic ca om. Erau oameni care nu erau de acord cu el, pentru că nu era destul de ortodox, ori că era prea dispus la compromisuri faţă de regim. Dar nu avea încotro. Toţi capii de biserici au făcut compromisuri cu regimul. şi au avut dreptate. Dacă nu făceau, nu puteau realiza nici măcar atât cât au realizat. Aşa au putut supravieţui comunităţile religioase. A fost un lucru deştept şi util faptul că rabinul Neumann a fost în foarte bune relaţii cu ceilalţi şefi de biserici din Timişoara; şi eu l-am apreciat în mod special şi pentru asta. El avea grijă de toată lumea. Am avut nevoie de pască, am găsit pască. Am avut nevoie de vin pentru Pesah, am găsit vin pentru Pesah. Pentru el nu era aşa de important că eu nu eram deosebit de credincios. Pentru mine religia era tradiţie, era amintire, dar nu era centrul vieţii mele.
La un moment dat am ajuns la un „conflict” personal cu tatăl tău. Poate ţi-am mai povestit, dar ţi-o mai spun încă o dată. Era ziua în care m-am căsătorit cu Rolla. Şi eu am făcut căsătorie religioasă, şi el a făcut. Eu am făcut, pentru că bunicul lui Rolla era rabinul micii Comunităţi sefarde în Timişoara, care avea un mic templu ceva mai mare decât camera asta. Şi, în cinstea lui, a trebuit să facem ceremonia la sinagogă, pe lângă căsătoria la sfat. Am avut o mare adunare de tineret: fostul Zsidlic[5]> şi toată societatea noastră de atunci, din care o parte mai sunt şi astăzi în viaţă. În aceeaşi zi era nunta rabinului Neumann la Singoga din Fabrik. Din cauza lui, cantorul de la templul din Fabrik, vărul lui tata, nu a putut veni la noi, pentru că era nunta rabinului, cu care era şi foarte bun prieten. Poate îl ţii minte, Weiss Jenö, foarte bun cantor.
Era 9 mai 1948.
Aveam aceeaşi dată de căsătorie şi primii noştri copii s-au născut foarte aproape unul de altul. Gabi, în 11 decembrie 1950, şi tu... (în ianuarie 1949.) Atunci eşti cu un an mai mare decât Gabi.
Aşa că ăsta a fost „conflictul” meu cu el.
 
 
1948. Nunta lui Tomi şi Rolla în sinagoga sefardă din cartierul Fabric, Timişoara. La începutul anilor 1950, comunitatea sefardă îşi încetează activitatea, iar sinagoga este închisă. În anii 2000, clădirea a fost transformată într-o biserică adventistă. (n.n.)

  
Situaţia, în timpul războiului, a devenit din ce în ce mai grea. Când am împlinit optsprezece ani, în decembrie 1943, am fost mobilizat la muncă. Norocul nostru era că cei care nu împliniseră nouăsprezece ani erau repartizaţi în detaşamente locale, deci puteam locui acasă. Programul era de nouă ore de lucru pe zi. Dacă ne prezentam la 5 dimineaţa, 5 plus 9 e 14, după-amiaza o aveam liberă. Liceul a organizat cursurile pentru clasele superioare în orele de după-amiază, de la două la şapte. Ajungeam cu întârziere, dar ajungeam. Şi-aşa rămâneam până seara la liceu... Profesorii, bineînţeles că nu ne luau aşa de strict. Dacă întârziam, ziceau: „Bine că ai venit măcar acum”. Şcoala a fost flexibilă, ne-a ajutat, ne-a dat material, ne-a dat cărţi. Evident, prima oră am pierdut-o aproape cu toţii. Ne-au ajutat să o recuperăm şi am reuşit să încheiem clasa a opta, bineînţeles fără bacalaureat, că pentru noi nu s-a făcut comisie de bacalaureat, iar şcoala nu avea autorizaţia să emită niciun document oficial.