Anii 1943-1944: muncă forţată şi bombardamente

1943-1944 au fost anii detaşamentului de muncă, muncă grea, muncă de hamal, de zidar... În iarnă am lucrat în calitate de fochist la centrala de încălzire a prefecturii, unde aduceam cărbune din curte şi scoteam zgura din cazan. Îţi dai seama ce muncă era, dar am făcut-o bucuros, că am rămas acasă, chiar dacă trebuia să mă scol dimineaţa la patru, ca la ora cinci să aprind focul. Situaţia, între timp, s-a tot înrăutăţit; dar lucrul de care ne-a fost cel mai mult teamă, deportarea, nu s-a produs. Nu mai aveam radio, unii dintre noi nu mai aveau nici telefon, mergeam la vecinii creştini să ascultăm Radio Londra sau Radio Moscova. Am urmărit războiul prin ştirile din Londra şi din ziare; iar din compararea lor ne-am dat seama care e situaţia reală. (Râde) Interesant era că şi din ştirile germane puteam să înţelegem ce se întâmplă, pentru că am învăţat limbajul lor: de exemplu, ce însemna „regrupare organizată”. Însemna că au mâncat bătaie. (Râde) Ştiam şi noi, şi ei.
Era interesantă relaţia noastră cu tineretul german. Eu am avut un foarte bun prieten german de la vârsta de şapte sau opt ani. Acest prieten a rupt brusc relaţia cu mine, pentru că s-a înrolat în Hitlerjugend, ca aproape toţi tinerii germani. Se considerau superiori, umblau în uniforme germane, cântau marşuri germane şi dispreţuiau pe toată lumea. Relaţiile lor cu evreii s-au întrerupt, iar relaţiile cu ceilalţi s-au înrăutăţit. Printre tinerii germani au fost totuşi unii care s-au făcut că nu ştiu nimic: s-au întâlnit cu noi, vara au petrecut zile şi zile, jucându-se împreună cu noi în diverse curţi, dar nu în public, ca să nu fie văzuţi de alţii.
Tineretul german avea, din 1943, dreptul de a alege să intre ori în armata română, ori în armata germană. Era la alegere. Nu ştiu dacă ştii acest lucru.
Nu, nu ştiu.
Un tânăr german, la vârsta de 18 ani, deşi era cetăţean român, putea să se înroleze în SS, conform convenţiei dintre guvernul german şi guvernul român. Erau mari unităţi SS cu voluntari din Banat şi din Ardeal. Majoritatea tineretului german alegea SS, sub presiunea socială şi politică. Germanul care nu se ducea în armata germană era rău văzut de colectivitatea germană, era efectiv condamnat. În al doilea rând, viitorul lui de soldat în armata germană era mult mai bun decât în armata română. Totul era mult mai bun: îmbrăcămintea, mâncarea, cazarea, pregătirea militară, armamentul. Numărul de morţi şi prizonieri din armata germană era mult mai mic decât cel din armata română, pentru că erau mult mai bine pregătiţi. Românii au avut pierderi mult mai mari decât germanii, din toate punctele de vedere, mai mulţi morţi şi prizonieri, pentru că erau mai prost organizaţi, mai prost dotaţi, mai prost conduşi. Aşa că germanul avea tot interesul să servească în SS, şi nu în armata română. Naţionalismul a jucat un rol, dar şi interesul individual. Erau şi îndoctrinaţi, dar nu sută la sută. Soldatul german din SS, când venea acasă în concediu, la Timişoara, venea la plimbare cu mine şi-mi povestea cum a fost la Stalingrad; iar eu ştiam multe de la prietenii mei români şi germani, care îmi povesteau altceva decât se scria în ziarul german.
 
S-au păstrat prieteniile cu români, cu germani?
S-au păstrat. Nu cu toţi, dar cu mulţi. Ungurii şi sârbii au manifestat o prietenie caldă faţă de noi, ca o reacţie faţă de duşmănia celorlalţi. Cea mai mare parte a românilor au fost binevoitori. Nu toţi, dar mare parte. Acest lucru s-a simţit şi în detaşamentul de lucru, unde o parte din personalul de supraveghere s-a purtat omeneşte cu noi. Mai cu seamă spre sfârşit, din vara lui ’44, când noi lucram la construcţia de buncăre, în Timişoara, relaţia a devenit bună. În aşa măsură încât, în iulie ’44, soldaţii români ne spuneau: „Prefaceţi-vă că munciţi. Noi vă păzim şi o să vă anunţăm când vine cineva să vă vadă; n-o să fiţi multă vreme robi aici”. Şi noi întrebam: „De unde ştiţi?” „În armată se vorbeşte...”
Am avut un comandant foarte rău în ’44, care bătea oamenii şi îi condamna la pedepse. Acesta a plecat şi a venit altul mai tolerant. Pe lângă comandantul militar, am avut un comandant tehnic, un maistru german, care s-a purtat cu noi deosebit de onorabil. Odată, m-a ales pe mine şi pe încă un prieten şi ne-a spus: „Voi doi, urcaţi-vă în căruţă şi veniţi cu mine, că avem o treabă în oraş”. Ne-am aşezat în căruţă şi-am mers cu el. Unde crezi că am ajuns? La el acasă! Avea o casă mică pe Calea Girocului, unde sunt multe case familiale cu grădină. Ne-a zis: „Am o mulţime de caise, culegeţi-le, mâncaţi cât vreţi şi duceţi acasă cât puteţi”. Ca să vezi ce atmosferă era în Timişoara! Pe lângă câini şi ticăloşi, erau foarte mulţi oameni de treabă.
Şi să ştii că nu am uitat acest lucru. În 1953-1954, când eram deja şeful sectorului de reţele la întreprinderea de electricitate, am avut lucrări de reparaţii la reţelele din Calea Girocului. M-am dus să inspectez personalul care lucra pe teren. Am vizitat pe bicicletă diverse locuri de muncă. Am ajuns în Calea Girocului şi mi-am amintit că maistrul Taub a locuit acolo. M-am gândit: „Hai să văd dacă mai recunosc casa!” Sigur că am recunoscut-o! Am bătut la uşă, am intrat şi l-am întrebat dacă mă ţine minte. A zis: „Da, da’ nu ştiu de unde”. (Râde) I-am spus că vreau să văd dacă mai are caise ca acelea pe care le-am cules mai demult. A început să râdă. Şi am avut o discuţie foarte plăcută. I-am spus că nu pot să uit cât de de treabă a fost el cu noi! M-a invitat la masă, că era ora prânzului, şi a fost un moment de-a dreptul emoţionant pentru toată familia lui.
 
Cum ai trăit bombardamentele din septembrie 1944[6]?
A venit momentul critic, când unităţile germane se apropiau de Timişoara, iar armata sovietică nu ajunsese încă până la Timişoara. Armata română, în Timişoara, avea cca 400 de oameni; erau nepregătiţi, dar, de bine, de rău, ştiau să tragă cu puşca. O unitate germană puternică, bine înarmată, înainta dinspre Belgrad prin Moraviţa şi se apropia de Timişoara. O parte din evreimea din Timişoara a fugit din oraş pe jos, cu căruţe, cu trenuri, cum a apucat, spre Lugoj. Fiecare cum a apucat. Familia noastră a fost primită de două familii de unguri, care ne-au ascuns în pivniţă. Germanii au ajuns la intrarea din Calea Şagului şi au început să se bată cu puţinii români care au aşezat o mitralieră şi un tun antitanc. Nemţii nu ştiau cât de puţini sunt ăştia. (Râde) Românii au rezistat o oră sau două. Între timp, o unitate de elită rusă de la Caransebeş s-a aşezat pe renumitele Studebaker[7] şi a venit la Timişoara. Eu i-am văzut pe stradă, ca toţi tinerii. Am numărat camioanele, erau 52, în fiecare camion erau 15-20 de soldaţi şi tot trupe de elită. Fiecare soldat cu mitralieră şi fiecare camion, cu un tun antitanc după el. S-au oprit în Piaţa Libertăţii şi ne-au întrebat: „Unde sunt nemţii?” I-am dus în Fratelia, că acolo se băteau nemţii. A început o bătălie care a durat trei zile, până au sosit unităţi de întărire sovietice, care au obligat unităţile germane să se predea.
Noi am stat în pivniţă la familia Schweiger, aveau nume german, dar erau unguri. Ascultam tunurile şi rachetele şi tremuram: Cine câştigă? Au câştigat ruşii. Am citit pe internet versiuni după care trupele româneşti i-au respins pe germani. Nu e adevărat. Eu i-am văzut pe români cât de puţini erau. Puţini, dar foarte curajoşi, aveau un curaj aproape de nebuni. Erau oameni care şi-au dat seama că, dacă nemţii intră în Timişoara, oraşul va fi distrus şi va fi transformat în ruină. A fost un fapt eroic că le-au făcut faţă nemţilor, dar ruşii au fost cei care i-au bătut. Am avut noroc.
Mai este o chestie nostimă. În curte la Politehnică era atunci un teren de sport, care acuma cred că nu mai există: Arena de sport Politehnica. Ei, pe terenul ăsta era o baterie de 4 tunuri de 150 de milimetri pentru studenţii de la Politehnică, anul I şi II, ca să facă exerciţii de artilerie, să înveţe cum se montează, se demontează şi cum se trage. În mod normal, nu se trăgea de acolo. Dar în zilele alea ei au tras cu aceste tunuri peste oraş! Erau câţiva tehnicieni foarte buni, care ştiau să dirijeze tirul peste oraş; şi au tras spre Fratelia, unde erau nemţii. Îţi dai seama: au tras peste Elisabetin, unde eram noi şi auzeam obuzele cum vâjâiau! Ruşii trăgeau sute de catiuşe, era ceva înfiorător să auzi. Nemţii s-au speriat de obuzele alea grele, s-au speriat de ruşi şi au fost învinşi[8].
Ce noroc au avut Timişoara şi evreii din Timişoara!
Am avut noroc!