Am scăpat. Dar acum ce mă fac?

În 23 august 1944, au venit vecinii şi ne-au spus: „Oameni buni, veniţi la noi, la radio, s-auziţi ce se întâmplă!” Am aflat că totul s-a schimbat, iar legile antisemite au fost anulate încă în noaptea aceea.
Dar să revin la soarta mea, că, prin soarta mea, vezi şi soarta altora. Am supravieţuit în detaşamentul meu de muncă şi am avut un noroc fantastic, de care mi-am dat seama numai în ziua de 24 august. Dimineaţa am primit ordinul de mobilizare pentru detaşamentul de lucru de la Doaga, ordin pe care prieteni şi colegi de-ai mei îl primiseră cu luni în urmă. Eu aşteptam cu groază: „Când primesc eu?” La Doaga era un detaşament foarte greu, se construiau buncăre între Siret şi Prut, în ideea că ruşii vor înainta şi buncărele vor fi un fel de Linie Maginot pentru România. Când am primit eu ordinul, detaşamentul Doaga nu mai exista, nici legile antisemite. M-am uitat la data când a fost emis: aprilie 1944. Ordinul nu a ajuns la mine, pentru că ei aveau adresa veche, din strada Doja, iar numele era scris greşit, Laszlo Nicolae, că numele meu este Laszlo Toma Nicolae. Şi nu l-au găsit pe acest nefericit Laszlo Nicolae (râde) decât pe 24 august! Am avut mare noroc! M-am întâlnit cu colegii mei, care au venit acasă, din Doaga, 800 de kilometri pe jos. Când ruşii au spart frontul, detaşamentul s-a destrămat, dar nu mai era nici autobuz, nici tren, nu mai era nimic. Au venit cum au apucat, s-au suit pe un camion, pe un tren de marfă, au venit pe jos până acasă, morţi de foame, obosiţi, murdari, plini de păduchi, nişte amărâţi! Mi-au povestit. Când au ajuns acolo şi au întrebat unde sunt wc-urile, le-au arătat: „Pe câmp.” „Şi cum faci?” „Iei un par, te duci acolo...” „Şi pentru ce trebuie parul?” „Ca să te ţii de el şi să goneşti câinii.” Astea erau condiţiile!
Fratele meu fusese în detaşament extern, timp de câteva luni. A avut şi el noroc, că a fost într-un detaşament mai „onorabil”, la Predeal. Erau cam sub ochii lumii şi nu i-au chinuit prea mult. A primit „carnet de scutire”, pentru care tata a plătit o mulţime de bani; şi, pe baza acestui carnet, avea dreptul să lucreze ca muncitor calificat într-o fabrică. Aşa a învăţat meseria de strungar şi frezor. Era mândru, că a fost foarte apreciat.
Ca strungar, dar el avea diplomă de avocat!
El demult avea diplomă de avocat, din 1940.
 
Bun, am scăpat. Dar acuma ce mă fac? Am terminat liceul, nu aveam bacalaureat, nu aveam nimic. Norocul nostru că s-a făcut comisie de bacalaureat pentru toţi evreii care au făcut şcoala în România şi nu au putut să se prezinte la bacalaureat. S-a numit o comisie la Arad, pentru absolvenţii liceului din Timişoara şi ai liceului din Arad. Repede, repede, hai la Arad. Dar cum să te duci, că, între timp, Aradul a fost ocupat de unguri?! Noroc că ruşii i-au dat afară pe unguri; toată ocupaţia maghiară din Arad a durat cam o săptămână. Dar asta le-a fost de ajuns, ca să dea ordin ca evreii să meargă în ghetou şi să pună steaua galbenă. O săptămână au fost la putere! Asta a fost una dintre primele lor dispoziţii.
Am ajuns cu chiu, cu vai la Arad. Gândeşte-te că Arad-Timişoara, cu trenul, durează cam 40 de minute. Noi atunci am făcut o zi. Am plecat de dimineaţă cu un tren de marfă, care s-a oprit peste tot, apoi s-a întors, că, între timp, au venit nemţii şi au bombardat. Am ajuns seara, ca să constatăm că nu suntem la Arad, ci la Aradul Nou, pentru că podul dintre Arad şi Aradul Nou fusese aruncat în aer. Ne-am dus pe jos din Aradul Nou la Arad. Norocul nostru că aveam mulţi prieteni şi fiecare a dormit la câte un prieten. Eu am fost primit de familia Friedland. Cu Fredi Friedland am fost coleg un an de zile la Timişoara. Acum stă la Tel Aviv. Am stat la ei, nu pot să uit cât de bine a gătit doamna Friedland, care s-a purtat cu mine ca o mamă. Dar nu prea am dormit, că bombardau nemţii Aradul şi în noaptea aceea am stat în adăposturi. Îţi închipui cât de nedormiţi ne-am dus la examen! Dar am trecut, am primit diplomele, ne-am întors fericiţi la Timişoara.
Ce ne facem? Dacă nu ne înscriem la facultate, ne mobilizează la armată, pentru că armata română, între timp, s-a aliat cu ruşii. Visul meu a fost să merg la Politehnică. Am aflat că peste o săptămână era sesiunea. Eram destul de bine pregătit, pentru că, în timpul celor patru ani, am învăţat foarte serios matematică şi fizică, mulţumită domnişoarei Neumann şi unor colegi mai în vârstă, ca de pildă Rothenstein, care a venit şi ne-a ţinut cursuri speciale. Nu pot să uit literele lui, că erau litere... care de care, ca nişte perle erau! Ne-a predat trigonometria. Până azi ţin minte trigonometria pe care ne-a predat-o el atunci!
Ne-am prezentat la Politehnică, noi, colegii mei din an, dar şi tinerii din anii superiori, care de trei-patru ani aşteptau să se înscrie la Politehnică. Nu s-a prezentat o generaţie, ci cinci generaţii, din 1940 până în 1944, care primiseră de curând diploma de bacalaureat. Ne ducem la Politehnică şi ne spune secretara: „Nu vă putem primi”. „De ce?” „Avem ordinul Ministerului Învăţământului din septembrie 1940: elevii evrei nu pot să fie primiţi.” „Bine, dar nu ştiţi că s-au schimbat lucrurile?” „Ştim, dar ordinul e ordin şi un ordin nou nu ne-a parvenit încă.” Ceea ce nu era de mirare, că atunci nu mergea nici tren, nici telefon, nimic nu funcţiona. Timişoara era bombardată sau mitraliată aproape zilnic de germani. Era debandadă. Ne-am dus acasă foarte trişti.
Unul dintre noi, care era deja om mare în Partidul Comunist, s-a dus la prefect, care era şi el membru în Partidul Comunist, prefect nou-numit, Valeriu Novacu. Era în octombrie ’44. Comuniştii erau în guvern. Guvernul era un guvern de coaliţie, comuniştii nu erau la putere, dar aveau deja un cuvânt de spus. S-a dus la Valeriu Novacu să se plângă. În seara aceea, toţi am primit telefon acasă, să venim imediat cu actele că: „Pardon, am greşit”. (Râde) Ne-am prezentat şi cei mai mulţi am trecut. Nu numai că am trecut, dar primii nouăsprezece din primii douăzeci erau elevii de la Liceul Israelit.
Atât de bine pregătiţi eraţi!
Gândeşte-te că unii se pregăteau de patru-cinci ani. Nu a fost o întâmplare că au fost printre primii.