Succese, până la un punct

Atunci au început anii de revoluţie totală. Politehnica era încă politehnica veche, care funcţiona bine, dar mişcarea comunistă a început deja să introducă structuri noi. Tineretul evreu era în mare fierbere. Unii evrei s-au orientat spre emigraţie, alţii s-au orientat spre comunism. Eu am fost printre cei care s-au îndreptat spre comunism. Eram convins că socialismul şi comunismul rezolvă şi problema noastră şi că, intrând într-o epocă de dezvoltare a ţării, vom avea şi noi locul nostru.
Era singura ideologie care oferea o soluţie.
Nu era singura, mai era sionismul. E adevărat că oferta sionistă era încă slabă. Până în 1948 nu a existat statul Israel şi emigraţia era ilegală. Greutăţile efective de plecare şi de aclimatizare erau mari. Fratele meu şi cu mine ne-am gândit că, în primul rând, vrem să ne facem meseria. Ştiam că, dacă vom pleca în Israel, nu ne vom face meseria, pentru că trebuia să învăţăm ebraica, şi nu vom lucra neapărat în domeniul nostru.
Eu credeam că evreii au un viitor în socialism. A durat un timp până când mi-am dat seama că am greşit. Şi, când mi-am dat seama, era târziu. Am greşit nu numai ca evreu. Am greşit din toate punctele de vedere, pentru că Partidul Comunist a devenit foarte repede un partid dictatorial. Dacă erai înscris în partid, nici nu puteai să-ţi dai demisia. Din Partidul Comunist n-a mai fost ieşire decât prin excludere şi cu consecinţe foarte grave pentru cel exclus. Am învăţat să tac din gură, să mă concentrez asupra activităţii mele profesionale şi să nu caut niciun fel de avansare pe linie de partid. Începând din 1946-1947, mi-am redus profilul politic şi am mers numai pe evoluţia profesională, pentru că mi-am dat seama că, profesional, am totuşi viitor. România a intrat într-o fază de dezvoltare industrială rapidă şi avea nevoie de mulţi ingineri. Viitorul meu era asigurat din punct de vedere profesional. Ceea ce nu mi-am dat seama şi am învăţat numai încet-încet era că evreilor li se puneau limite din ce în ce mai mult şi în cariera profesională. Nu îmi era clar la început, pentru că am înaintat în Politehnică frumos, am fost unul dintre studenţii cei mai apreciaţi şi, la sfârşitul studiilor, am primit un post cu uşurinţă.
Atunci încă nu exista repartiţie. Repartiţia a început la un an după ce am terminat eu. Mi-am găsit singur serviciu. Să vezi cum mi-am găsit. Nu ştiu dacă te interesează.
Cum să nu!
Eu doream să lucrez la întreprinderea de electricitate, la Uzina Electrică Timişoara. Directorul uzinei era cunoscutul doctor Miklosi, profesorul nostru de centrale şi reţele electrice, din ultimii doi ani de facultate. Era foarte bine pregătit şi noi mergeam cu mare plăcere la orele lui. Înainte de examen m-am dus la el, la consultaţii. M-a primit la biroul lui de la uzina electrică, era un semibirou, mai mult bibliotecă. Era o plăcere să intri în biroul acela! L-am întrebat dacă am şanse să intru în uzina electrică. El mi-a spus: „După examen, să vii să mă-ntrebi încă o dată”. Peste vreo săptămână mi-a dat nota şi mi-a spus: „Mâine poţi să vii”. Examenul a fost şi testul de angajare la acea întreprindere.
N-am avut chiar aşa noroc mare, pentru că uzina s-a transformat în curând în Întreprinderea Regională de Electricitate, în care el n-a mai fost director, ci inginer şef şi, în scurt timp, nou director a devenit un muncitor numit de partid, în timp ce inginerul şef a fost numit de ministerul energiei. După scurt timp, am fost numit şeful secţiei de reţele electrice din Timişoara; cum s-ar spune, am fost aruncat ca un peşte începător în apă. (Râde) Şi am înotat. Şi m-am descurcat. Am făcut o mulţime de treabă bună, în aşa fel încât, după câţiva ani, directorul a vrut să mă numească pe mine inginer şef, dar nu s-a putut, pentru că eram evreu. A fost numit locţiitorul meu de la reţele, inginerul Baciu, un om deosebit. Mi-a spus: „Tomi, ştiu că tu ar fi trebuit să fii pus în această funcţie, dar n-ai nicio grijă, că o să am eu grijă de tine”. Mi-a spus deschis: „Eu am devenit inginer şef pentru că sunt român şi pe tine n-au vrut să te înainteze, pentru că deja directorul e evreu. Şi au spus că ajunge un evreu în conducere, nu trebuie mai mulţi.” Mi-a spus cinstit.
Am lucrat la Întreprinderea de Electricitate până în ’68. De obicei, când era o treabă dificilă, o primeam eu. Pentru una dintre cele mai dificile, m-a pregătit Miklosi în prima săptămână în care am ajuns la serviciu: „Uite, problema mare a uzinii electrice în Timişoara este că funcţionează la frecvenţe diferite de celelalte, la 42 Hz în loc de 50 Hz”. Şi m-a pus să mă documentez şi să învăţ. Când eram şeful sectorului de reţele, în 1953, sosise momentul să se facă trecerea. De ce? Pentru că Uzina Electrică Timişoara ajunsese la limita capacităţii şi trebuia racordată la sistemul naţional. Dar nu se putea racorda atât timp cât funcţiona pe sistemul vechi. Eu am primit misiunea să efectuez trecerea. Aproape şase ani a durat până când tot oraşul a fost trecut întâi la frecvenţă normală, pe urmă şi la sistem de tensiune normală. Ăsta a fost unul dintre primele mele mari succese. În amintirea acestui eveniment, în 2003 am prezentat o lucrare la sesiunea ştiinţifică a Politehnicii din Timişoara, cu titlul „Acum 50 de ani” A mai venit unul dintre cei care au colaborat cu mine, inginerul Hariga, care a rămas bun prieten cu mine. Avea aproape 80 de ani şi era tare bolnav, dar a venit să asiste şi să mai spună câteva cuvinte.
 
Politica internă a partidului a devenit treptat antisemită. La început, în anii ’48-’50, evreii erau promovaţi peste tot, fără probleme. Însă din ’54 s-a schimbat situaţia. Eu nu am fost avansat în grad. Treacă de la mine! Nu a fost plăcut, dar nu a fost o nenorocire. Am rămas într-o funcţie onorabilă, cu un salariu destul de bun la nivelul acelor ani, dar alţii au fost retrogadaţi, au fost daţi în judecată, li s-au creat procese imaginare. În Bucureşti, unul dintre vechii mei prieteni a ajuns la închisoare, cu toate că era total nevinovat. S-au făcut procese în care oameni nevinovaţi au fost daţi afară, închişi, deportaţi, doar pentru că erau evrei şi pentru că alţii le râvneau poziţia. Eu am cunoscut doar unul, dar au fost zeci, sute de evrei care au avansat, pentru că erau buni, ca apoi să fie daţi afară prin procese, pentru că nu puteau să-i dea afară altfel. Au fost lucruri foarte, foarte urâte.
O altă categorie erau sioniştii care au fost daţi afară, condamnaţi, închişi, chiar înainte de 1954. Aceştia au fost scoşi treptat din închisori, ca urmare a intervenţiilor din străinătate. S-a plătit pentru ei. Am avut prieteni din această categorie. În acei ani n-am îndrăznit să vorbim, n-am îndrăznit să mergem la sinagogă, n-am îndrăznit să facem Pesah acasă. În sfârşit... am îndrăznit să facem Pesah acasă, dar în mod discret. A fost mare lucru. (...)
Să mă întorc la Timişoara. Am ajuns la limită şi din punct de vedere profesional. Reţelele au fost puse la punct, nu mai erau aşa de multe probleme, a început să devină plictisitor.
 
Cum s-a repercutat sistemul de economie planificată în întreprindere?
Pentru întreprinderea de electricitate era ceva pozitiv, pentru că politica economică a guvernului a favorizat dezvoltarea întreprinderilor de electricitate. Însă nu întotdeauna; uneori au fost şi momente neplăcute din cauza politicii guvernului, dar de cele mai multe ori a fost favorabil. S-au dat bani pentru electrificare. De exemplu, în 1961-1962 a existat un mare program de electrificare a satelor. Fiecare întreprindere a primit ca misiune de la Ministerul Energiei să introducă electricitatea în toate satele din regiunea respectivă. A fost un fel de concurs. Cine va electrifica primul regiunea de care răspundea? Şi întreprinderea noastră a câştigat acest concurs.
Arnold Junger[9] lucra şi el la acest proiect.
Era coleg cu mine. El era mai implicat pe teren, pentru că era şeful secţiei construcţii-montaj şi unităţile lui au efectuat o parte din lucrări. Eu eram atunci şeful serviciului energetic şi eu am făcut proiectul general, pe baza căruia s-au făcut pe urmă proiectele pe bucăţele.
Era în ’61 sau ’62, nu mai ţin minte exact anul. Aveam 803 sau 804 sate în regiune. Proiectele le-am făcut pe baza hărţilor militare, care erau foarte precise. Fiecare localitate şi aproape fiecare casă erau pe hartă. Am constatat că nu mai existau toate cele 804 sate, unele se depopulaseră, dar statistica nu fusese adusă la zi. Pe harta militară, aceste sate erau încă marcate, pe teren însă dispăruseră. Am făcut proiectul pe baza datelor de pe teren. Proiectul a fost respins. Ni s-a spus: „Proiectul trebuie să coincidă cu statistica”. Degeaba am spus noi că satul ăla nu mai există. „Proiectul nu poate fi în contradicţie cu statistica şi cu evidenţa guvernului.” Aşa că am făcut trei sau patru proiecte din astea fictive, în care am cuprins patru sau cinci sate fictive. Până la urmă s-au lămurit şi au rectificat lucrurile.
Asta nu s-ar fi putut întâmpla într-o întreprindere particulară!
Întreprinderea particulară ar fi trebuit să se încadreze într-un program naţional, guvernul era cel care a comandat proiectul, el dicta. Erau multe nebunii din astea.
Hai să-ţi povestesc o chestie care nu e legată de evreime, ci de modul în care noi am lucrat şi am trăit. La un moment dat, l-am înlocuit pe inginerul şef câteva săptămâni, deci toate problemele ajungeau la mine. Într-o zi primesc un telefon de la Moraviţa, la graniţa România-Iugoslavia, de la comandantul postului de graniţă. Ce s-a întâmplat? Echipa noastră era în drum, într-o maşină Skoda Octavia, spre Belgrad, ca să facă nişte verificări la Chichinda[10]. Noi aveam o convenţie cu întreprinderea de electricitate din Belgrad, cu care colaboram. O dată la şase luni, trebuiau verificate contoarele şi aparatele de măsură. Comandantul îmi spune: „Nu pot să dau drumul la maşină, fiindcă maşina nu are documentele necesare”. „Ce document îţi lipseşte?” Se chema atunci triptic. Tripticul era o autorizaţie internaţională, o asigurare internaţională pentru maşină şi un fel de paşaport. „Lipseşte tripticul, nu pot să vă dau drumul.” Zic eu: „Domnu’ comandant, dacă oamenii şi aparatele nu ajung astăzi la Belgrad, noi vom plăti o amendă serioasă. Conform contractului, dacă nu te prezinţi la data respectivă, plăteşti 25.000 de dolari amendă. Te rog, inventează ceva pentru ca oamenii noştri să poată să treacă.” Zice el: „Am înţeles. Închid telefonul şi văd ce pot să fac.” Peste jumate de oră îmi telefonează: „Tovarăşu’ inginer şef (nu eram inginer şef, dar el nu ştia), maşina este în drum spre Belgrad.” Zic eu: „Ce-ai făcut?” Zice: „M-am gândit, m-am gândit, am studiat documentele şi-am găsit următoarea soluţie. Pe lista cu aparatele care se transferă la Belgrad era un loc liber. În acest loc liber am trecut una bucată maşină Skoda.” (Râsete) Şi maşina a trecut, nu în calitate de maşină, ci în calitate de aparat.
Sistemul era rigid...
...dar oamenii erau inteligenţi. Nu întâmplător ţi-am povestit chestia asta, ci ca să vezi că acolo unde oamenii îşi puneau mintea la contribuţie se găsea o soluţie. Şi am avut cazuri din astea cu duiumul în viaţa mea.
Asta spune ceva despre spiritul românesc.
Da, pe de o parte e birocratic, dar pe de altă parte, inteligent şi descurcăreţ.
Şi nu sunt chiar aşa de...
...de ticăloşi.
Nici fanatici.
Nu sunt fanatici, nu sunt cap pătrat.
Cum ai receptat revoluţia din 1956, din Ungaria?
Cum am receptat-o? Asta e o întrebare bună. Noi, la Timişoara, ascultam Radio Budapesta. A fost pentru mine un şoc nemaipomenit ceea ce s-a întâmplat acolo şi a rămas pentru mine o amintire dureroasă. Am auzit tot ce se întâmpla, cum părea să reuşească şi cum se degrada. Se degrada în revoluţie fascistă şi ne dădeam seama de asta prin radio. Au început cu lozinci fasciste. Nu noul guvern, care era social-democrat-liberal, ci mişcările interne au început cu lozincile lui Szálasi[11]. Fasciştii au început să îşi ridice capul, aşa cum îşi ridică şi acuma capul. Ruşii au intervenit, pentru că noul guvern a proclamat alegeri libere. Pe de altă parte, în Ungaria au început să se ridice oamenii care s-au speriat de ascensiunea fasciştilor, care s-a produs în cadrul revoluţionarilor. În orice revoluţie – vezi şi acum în revoluţiile arabe – sunt mişcări în interior care încearcă să dirijeze revoluţia în stânga, în dreapta, spre religie... Acelaşi lucru s-a întâmplat în Ungaria. Revoluţia a fost făcută în mare parte de liberali, care voiau democraţia. Dar era şi o facţiune foarte periculoasă, care a încercat să împingă spre extrema dreaptă, spre readucerea vechiului regim, sub masca şi protecţia democraţiei.
În legătură cu evenimentele de atunci, am şi o amintire muzicală. La radio se dădea mereu o scenă din opereta Silvia, a lui Kálmán, intrarea Silviei. Nu ştiu de ce, poate n-au mai avut alte plăci. Tot timpul auzeam aceeaşi melodie; şi acum, de câte ori aud această muzică, îmi aduc aminte de acele zile de frică, de grijă, pentru că aveam multe rude în Budapesta. Mare parte din verii mei erau atunci în Budapesta. Pe urmă am vorbit cu ei, despre ce au simţit ei în această perioadă. Erau îngroziţi de ridicarea mişcării szálasiste.
Înseamnă că intervenţia sovietică era ambivalentă?!
Da. Pe de o parte, a distrus democraţia şi liberalizarea. Pe de altă parte, a fost benefică, pentru că a frânat mişcarea fascistă. Nu cred că ruşii s-au gândit la asta. În ’68 au intrat în Cehoslovacia, cu toate că acolo nu era o mişcare fascistă.
Uită-te în Ungaria, fasciştii îşi ridică din nou capul. Este un curent foarte periculos şi ungurii nu-şi dau seama câtă pagubă îşi fac lor, nu evreilor. Ungurii nu-şi dau seama. Asta-i cea mai mare tâmpenie a lor. Dar în sfârşit...
În Timişoara s-a simţit influenţa acestor evenimente în mod special la Politehnică[12]. Am citit autobiografia lui Holender[13], care povesteşte corect evenimentele de atunci. Holender a fost dat afară din Politehnică şi toată cariera lui ulterioară a fost determinată de acest eveniment. Până la urmă a ieşit bine pentru el şi pentru Opera din Viena.
E interesant cum un eveniment negativ poate avea consecinţe pozitive.
Aşa e.