Întrebarea de o mie de puncte

Acum să-ţi povestesc treaba cu o mie de puncte. Într-o zi, mă cheamă Mihăileanu şi spune: „Tomi, am o întrebare de o mie de puncte. Ai cumva gânduri de plecare?” Am spus: „Domn’ director, care evreu nu are gânduri de plecare?” De ce m-a întrebat? Pentru că am fost propus pentru o comisie guvernamentală şi numele meu a fost scos de-acolo. Mi-a zis: „Tomi, dacă odată o să te gândeşti la plecare, primul care trebuie să ştie sunt eu. E şi interesul tău, şi al meu”. Şi aşa am făcut.
La câteva luni după această discuţie, Gabi şi Dorel au vrut să depună actele pentru plecare. Era o înţelegere de prin 1974-75 între guverne, ca România să permită plecarea a vreo douăzeci de mii de evrei pe an. Era în schimbul acordării Clauzei naţiunii celei mai favorizate[15]. Clauza se reînnoia în fiecare an şi preţul era, între altele, douăzeci de mii de evrei eliberaţi. În felul acesta a plecat, în circa zece ani de zile, marea majoritate a evreilor din România. Cu Jakober plecau mai puţini. Puţini erau în stare să producă suma de zece mii de dolari.
M-am dus la Mihăileanu: „Domn’ director, poţi să mă duci acasă cu maşina, că azi am venit fără maşină”. Institutul era la marginea Bucureştiului şi, dacă n-aveai maşină, dura o oră până ajungeai acasă. El avea drumul spre casă pe lângă casa mea. Ajungem la noi acasă, ne oprim în parcare, el nu se dă jos, nici eu. „Tomi, spune ce-ai vrut să-mi spui.” Şi-a dat seama că vreau să-i spun ceva, fără microfoane. „Gabi şi Dorel vor să plece.” „Asta înseamnă că şi tu ai să pleci.” Zic eu: „Da. Dacă ei primesc aprobarea, o să fac şi eu cerere.” „Bine, când vrei să pleci tu, întâi să-mi spui mie.” Bun, ei au plecat.
Peste un an şi ceva, m-am dus la el: „Domn’ director, a venit momentul”. Zice: „Bun. Te aşezi la mine în birou şi faci cererea că, din motive de sănătate, nu mai poţi să fii şef de laborator”. Nu mai eram atunci director adjunct, că găsiseră un român în locul meu. „Din motive de sănătate, vrei să treci în producţie.” Institutul avea şi o secţie de producţie. Am făcut cererea, a doua zi a fost aprobată, eram trecut inginer principal la secţia de producţie, cu menţiunea nescrisă că rămân în biroul meu, la locul meu. Cel care a venit în locul meu m-a lăsat acolo şi a colaborat frumos cu mine, până la plecare.
Ţi-a făcut un serviciu mare, pentru că ai lucrat până la capăt.
Foarte mare. Nu am lucrat până la capăt în calitate de cercetător, s-a chemat că sunt inginer de producţie, dar am primit acelaşi salariu.
A fost OM.
A fost nu numai om, a fost şi curajos.
Când am primit paşaportul, m-am prezentat: „Domn’ director, faceţi-mi lichidarea”. Zice el: „Tomi, ai fost în vizită la ministru?” Eu: „De ce?” „Păi, n-a fost studentul tău?” „Ba da, a fost.” „Şi ştii că s-a purtat frumos cu tine?” Zic: „Eu ştiu foarte bine”. Zice: „Să ştii că se cuvine să te duci să-ţi iei rămas bun”. Zic eu: „Da’ nu cumva îl jenează pe el că mă duc în vizită în calitate de «trădător»?” Zice: „Asta nu-i grija ta, asta-i grija lui”. Pe loc a obţinut pentru mine audienţă. N-am aşteptat mult. „Poftiţi.” Ministru era Cocârlă, mult timp secretar de partid la Regionala Timişoara. A fost studentul meu, foarte bun student, strălucit, eu i-am condus diploma de inginer. Se ridică, mă îmbrăţişează. Zic: „Tovarăşe ministru, dumneata ştii pentru ce am venit?” „Sigur că ştiu. Ai primit paşaportul şi ai să pleci.”
Cum să nu ştie, ştia înaintea ta!
Aşa mi-a spus şi el. (Râde) „Crezi tu, zice el, că tu ai fi avut paşaportul, dacă eu nu ţi-aş fi dat aprobarea? Îmi pare rău că pleci. M-a bucurat să fii aici, cu noi.”
Şi ţie ţi-a părut rău, nu-i aşa?
Să ştii că, într-o oarecare măsură, am pierdut un loc de muncă în care m-am desfăşurat. Efectiv, m-am desfăşurat acolo. Mi-au dat o mulţime de probleme foarte dificile şi, de obicei, am reuşit. Am reuşit pentru că am avut foarte multă experienţă şi am avut multe surse de documentare pe care alţii nu le-au avut, că nu cunoşteau limbi străine. Mi-am făcut relaţii în străinătate. Am avut nişte posibilităţi pe care alţii nu le aveau. Nu că am fost eu atât de genial, dar am avut mai multe posibilităţi decât alţii. Şi am ştiut să mă bag doar acolo unde ştiam. Unde nu ştiam, nu mă băgam.
Una dintre ele a fost în ’78, când deja aveam cererea depusă. A luat foc un vapor la Galaţi. S-a făcut o cercetare guvernamentală, deoarece era o bănuială că a fost o autoaprindere. Aveau motive. Şi eu am ajuns la concluzia asta, după ce am făcut cercetarea. Eram deja înscris pentru plecare. Şi pompierii, şi Ministerul de Interne mă voiau pe mine în comisie, deşi nu era în programul Ministerului Energiei. Dar ei ştiau ce am făcut eu la Galaţi, înainte, şi unul dintre generalii de la Securitate a insistat ca să vin eu.
Cu toate că aveai actele depuse?!
Cu toate. I s-a spus generalului: „Ăsta are actele depuse”. „Ştiu. Nu va face parte din comisie, nu va apărea pe niciun document, dar eu vreau să fie acolo, lângă mine, că pot conta pe el.” Mi-au promis că nu voi figura pe listă; că, dacă figuram pe procesul verbal, nu mai puteam pleca. „Toată lumea va închide ochii, da’ te roagă să fii acolo lângă ei, să îi ajuţi.” Şi am stat aproape o lună acolo, până am încheiat cercetările. Când am plecat, generalul a venit personal să mă conducă până la maşină, un general de Securitate! M-a îmbrăţişat şi mi-a urat drum bun.
Atunci pot să spun că mi-a fost frică. Că tuturor le era frică. Şi generalului, că le era frică unul de altul. Toţi se bănuiau unul pe altul, toţi se denunţau şi spuneau tot felul de minciuni unul despre altul. Pe mine m-a ţinut numai şi numai calitatea profesională. Eu ştiam că eu exist doar până când au nevoie de mine. Şi m-a mai ţinut ceva, ceva de care mi-am dat seama numai ulterior, când am făcut recapitularea.
În ’76 Cocârlă[16] a devenit ministru. Eu eram în deplasare, când el a fost în vizită la institut. Când m-am întors, mă cheamă Mihăileanu: „Tomi, Cocârlă a fost în vizită şi una dintre primele întrebări a fost unde eşti tu, că vrea să vorbească cu tine, că tu i-ai fost conducătorul de diplomă”. Apoi s-au întâmplat nişte lucruri care mi-au dat de gândit. Directorul a făcut cererea pentru paşaport permanent pentru mine. Ministerele aveau dreptul să obţină de la Ministerul de Interne paşapoarte permanente pentru anumite persoane de care ei trebuiau să dispună în caz de urgenţă. „Se întâmplă ceva, vrem să îl trimitem pe Tomi la Berlin. Dacă mergem pe calea normală, nu putem să-l trimitem decât peste trei luni, dar el trebuie să plece mâine.” De aceea eram eu pe lista celor care trebuiau să primească acest paşaport. Luni de zile n-a venit niciun răspuns la această cerere. O săptămână după vizita lui Cocârlă, a sosit paşaportul meu. O lună după această vizită, am apărut pe lista persoanelor aprobate de ministru să primească maşină Dacia, fără rând şi cu credit, cu plată în rate. Nici nu cerusem. Ai înţeles? Şi s-au mai întâmplat câteva lucruri din astea.
 
Ai plecat în momentul în care erai la apogeul carierei!
Da. Şi când aveam pe omul meu ministru, atunci am plecat. Dar Gabi a plecat... şi tot trecutul mă împingea să plec. În plus, ştiam: ăsta acuma este, dar mult timp nu ţine. Şi nici n-a ţinut mult timp. Era un om prea de treabă, nu putea să rămână. A fost dat la o parte. Eu am asistat la un moment în care era cât pe-aci să cadă. Ceauşescu a cerut ceva care era imposibil de realizat. Cocârlă ne-a chemat, pe Mihăileanu şi pe mine, să ne sfătuim ce-i de făcut? A venit şi ministrul aprovizionării, care era şi el amestecat, şi am constatat că era un fost coleg de la Politehnică. Aveam multe relaţii personale. Relaţia bună cu Mihăileanu am creat-o atunci, dar peste tot aveam foşti colegi de la Timişoara, foşti colegi de la Politehnică, aveam relaţii bune, amicale, ştii?