Ne simţim acasă

Am plecat, am sosit, am fost foarte bine primiţi, ca toată lumea. Am fost impresionat cum ne-au întâmpinat prietenii noştri, unii ne aşteptau la aeroport. După o lună, într-o pauză la cursul de ebraică, au venit doi colegi de-ai mei, Walter Shapira şi Adrian Bianu. Amândoi lucrau aici, la Întreprinderea de electricitate. Mare bucurie! „Intră în maşină, te ducem la întreprindere, la noi. Am vorbit cu şeful secţiei de cercetare şi e dispus să stea de vorbă cu tine pentru angajare.” M-au dus direct la Serviciul de cercetare, Research and Development Division, la şeful serviciului, inginerul Nelken, foarte deştept şi simpatic. Am stat de vorbă cu el în germană, germana mea era mult mai bună decât engleza. Mi-a spus: „Mă uit în autobiografia ta. Ai venit aici să fii director adjunct sau ce?” Am început să râd. „E caraghios ca un nou-venit să aibă pretenţii la post de conducere. Eu mă bucur dacă găsesc un serviciu de cercetător. De altfel, în România am avut destule posturi de conducere. Vreau să mă lăsaţi să lucrez, am ce să fac la voi.” „Te aşezi aici şi faci cererea de angajare.” Au avut un formular destul de complicat, prietenii au stat lângă mine şi m-au ajutat să-l completez. Asta a fost în decembrie. La 1 aprilie m-au angajat.
 
A fost greu să te obişnuieşti cu administraţia, cu mentalitatea israeliană?
Da, destul de greu. Nu numai cu cea israeliană, cu cea din această întreprindere. Eu eram obişnuit cu întreprinderile de electricitate din Europa. Din România, am fost în delegaţii în Ungaria, în Germania de Est şi de Vest, în Franţa, în diverse locuri din Europa. Întreprinderile de electricitate din Europa semănau foarte mult între ele, indiferent dacă erau din ţară capitalistă sau nu. Asta de aici era puţin diferită. Nu era aşa de plăcut. Era cam dictatură, o dictatură dublă. Pe de o parte era conducerea administrativă, pe de alta, sindicatul; şi se tot certau. Fiecare voia să fie stăpân şi asta nu merge aşa. Şi astăzi este aşa, din cauza asta totul scârţâie.
Cum ai reuşit să te impui şi să-ţi găseşti locul?
Au descoperit încet-încet că mă pot folosi bine. Şi au început să mă folosească bine. De multe ori am avut senzaţia că nu sunt folosit la capacitatea mea, dar, pe la sfârşit, am primit probleme foarte dificile, de exemplu problema influenţei magnetice asupra personalului. Am putut să mă desfăşor şi să aplic experienţa mea din România. Am putut să rezolv câteva lucruri bune.
V-a fost dor? V-aţi simţit dezrădăcinaţi?
Nu ne-am simţit dezrădăcinaţi, pentru că mare parte din societatea cu care am crescut era aici, cea mai mare parte a foştilor mei colegi de liceu, a foştilor colegi de facultate, de întreprindere. Gândeşte-te că şeful centralei de aici a fost electrician la Timişoara şi studentul meu mai târziu. Altul era fost coleg de liceu, altul fost coleg la Bucureşti. Aici, în casă, a locuit Feigenbaum Victor, cu care am fost coleg de şcoală. În casa de alături au locuit trei dintre foştii noştri colegi de şcoală. Înţelegi? De fapt, societatea mea era deja aici când am venit eu. M-am simţit acasă. Dificultatea a fost învăţatul limbii şi al obiceiurilor locale. A fost destul de greu să cumperi locuinţă, să cumperi maşină, să-ţi tot cumperi ce trebuie, când venitul tău la început era foarte modest. Acum nu mai am probleme. Locuinţa este a mea, este plătită, altă maşină nu ne mai trebuie, că nu ştiu dacă mai conduc un an sau doi. Pensia ne ajunge. Cum vezi, nu ducem lipsă.
 
Aveţi un apartament frumos, cu o vedere superbă. Când te gândeşti înapoi, la Timişoara, la România, ai sentimente pozitive?
Da şi nu. Nu, pentru că am avut foarte des momente în care am simţit că nu, nu, nu eşti de-al nostru, nu aparţii de acest loc, ar fi mai bine să pleci. Pe vremea copilăriei mele, au existat numai legi care erau împotriva evreilor. Legi care să-i protejeze pe evrei n-au existat. Chiar dacă legea îţi dădea dreptul la egalitate, evreul nu era egal şi era pradă uşoară. Gândeşte-te că, în România dinainte de epoca Antonescu, au fost universităţi în care evreul nu putea să pună piciorul, deşi nu exista lege care să o interzică. Legea nu spunea că nu ai voie să primeşti evrei în Politehnică, dar în Politehnica din Timişoara n-a fost picior de evreu. În Bucureşti, da. Studenţii locali au impus asta şi profesoratul local a înghiţit. N-a făcut nimic. Dacă un evreu a venit în Politehnica din Timişoara, ori a fost omorât în bătaie, ori a fost dus cu salvarea de acolo. Cunosc cazuri concrete. Ei, asta nu mai e în Europa, acum. În Europa există ţări în care negarea Holocaustului este pedepsită prin lege. Asta e o mare deosebire. Că se aplică sau nu, asta e altceva; dar există lege! Deci, Europa de astăzi nu mai e Europa care a fost. Evreii nu sunt într-un pericol existenţial.
Desigur, am multe gânduri bune, am avut mulţi prieteni şi colegi români, maghiari, sârbi şi germani, cu care am petrecut multe evenimente în bună înţelegere, am avut multe realizări profesionale de care sunt mândru, am primit o educaţie profesională bună şi, de câte ori văd imagini din România, sunt cuprins de nostalgie.
 

 
Rolla şi Tomi Laszlo împreună cu Getta Neumann, Haifa, Israel, 2012