Mă numesc Zsuzsi Stahl, pe numele de fată Weisz. M-am născut în 1939, în Timişoara, dar primii trei ani i-am trăit în Lipova, unde tatăl meu avea un magazin mare de confecţii, împreună cu toată familia. Bunicul meu şi toţi copiii lui s-au învârtit în jurul acestui magazin. Am fost evacuaţi din Lipova în 1941-1942, pentru că evreii nu aveau voie să locuiască în sate sau în oraşe mici, şi am ajuns la Timişoara. Restul familiei a ajuns la Petroşani, în valea Jiului şi în alte părţi. Bunicul meu a dat o declaraţie că el ne primeşte la el, pe strada Drăgălina nr. 10, în casa care aparţinea familiei Marschal, o familie de germani. Bătrânii Marschal erau foarte, foarte cumsecade. În schimb, copiii lor au fost nemţi de-a binelea, din cei care verificau în piaţă dacă evreii se duc să facă cumpărături înainte de ora zece dimineaţa, ceea ce era interzis pe atunci. Şi cum o cunoşteau pe bunica mea, de multe ori s-a întâmplat că bunica a fost izgonită din piaţă.
Tata a fost la muncă obligatorie la Câineni, iar mama şi cu mine am stat la bunici. Erau încă multe alte restricţii. Ţin minte că erau pregătite şi stelele galbene şi aveam nişte haine pe care era cusută steaua pentru cazul în care va deveni obligatorie şi vrem să ieşim pe stradă.
Am început să-i plâng lui tata că mie îmi trebuie pipi
În timpul războiului, când erau bombardamente, mergeam jos, în adăpost, nu un adăpost propriu-zis, ci o pivniţă cu lemne. Niciodată nu am dormit în pat. Părinţii aveau o vană de rufe mare, unde seara îmi făceau baie, mă spălau şi îmi făceau cozile, că aveam părul foarte lung. Eram îmbrăcată de ieşit din casă, nu în pijama, şi dormeam în această vană. Când suna alarma, dacă tata nu era acasă, mă luau mama cu unchiul meu sau cu mătuşa, că toţi am locuit în acelaşi apartament, şi mă duceau jos, în adăpost. Una dintre clipele de haz în timpul bombardamentului a fost când proprietăreasa, doamna Marschal, o femeie micuţă şi slabă, a fost atât de speriată de bombardament, că şi-a pus vailingul (un fel de lighean în care, de fapt, se spălau vasele) pe cap şi cu ăsta pe cap a venit jos în pivniţă. Îmi va rămâne toată viaţa în faţa ochilor cum a apărut ea cu ligheanul acela pe cap! (Râde)
Chiar şi în momentele de primejdie ai fost în stare să râzi!
Eram copil, pentru mine era o joacă. Singurul lucru pe care l-am priceput era că trebuie să mă feresc când este alarmă. Părinţii m-au învăţat să mă ascund sub casa scărilor, deci, cum coboram pe trepte, sub scară, acolo eram oarecum ferită. În locuinţa noastră a căzut o bombă incendiară şi unchiul şi tatăl meu au stins focul ; dar pe urmă, dacă s-a reparat şi ce s-a făcut, eu nu mai ţin minte, însă adăpostul nu se mai putea folosi. Atunci ni s-a aprobat să mergem pe strada Văcărescu; după colţ de la noi, era o casă cu o curte enorm de mare, cu un adăpost sub pământ, unde încăpeau foarte mulţi oameni. Toţi am ajuns acolo, cei din casa respectivă şi noi, din casa noastră şi din alte case. Erau tot felul de oameni, şi în vârstă şi mai tineri, vorbeau, discutau, spuneau bancuri. Crezând că eu dorm, au povestit diferite bancuri cu multe înţelesuri, pe care eu a doua zi le-am repetat la bunica mea. Bunica a fost îngrozită, cum de nu au grijă ce vorbesc în faţa copilului!
Tot acolo, în acel adăpost, într-una dintre nopţi am început să-i plâng lui tata că mie îmi trebuie pipi şi că trebuie să fac pipi. Nu a avut încotro, a trebuit să urce cu mine, să iasă din adăpost şi să mă pună acolo, lângă un copac, să fac pipi. Şi asta a fost spre norocul tuturor, pentru că toată casa şi curtea au fost bombardate. Şi, dacă eu nu ieşeam, cu toţii ardeam acolo, în adăpost.
Cum cu toţii? Ceilalţi au ieşit şi ei cu tine?
Nu. Dar tata a putut să vadă ce s-a întâmplat, a spus la toată lumea să iasă de acolo, că o să ardă. I-a avertizat şi toată lumea a ieşit afară, aşa că nu au fost victime.
De ce depinde viaţa omului...
Robi, voi cum aţi trăit vremurile acelea?
Robi: Noi aveam un apartament foarte mare, de şase camere. La un bombardament al americanilor, locuinţa noastră a fost lovită de două obuze mari şi, când am ieşit din tranşeu, noi, copiii – eu cu fraţii mei, Gyuri şi Tomi –, eram în pijamale, tata în pantaloni scurţi şi mama în capot. Şi, când am ieşit din adăpost, n-am mai găsit casa. Casa a fost distrusă complet, cu tot ce am avut în casă.
Tata, pe acea vreme, era coproprietar la fabrica de piele Schlosser, prima fabrică bănăţeană. A mers la serviciu cu bicicleta rămasă intactă, din Iosefin în Fabric, în pantaloni scurţi. Am rămas absolut fără nimic. În pielea goală, cum s-ar spune. Prin intervenţiile lui Schlosser, am primit o locuinţă, o cameră cu bucătărie, în Pădurea Verde, la un proprietar neamţ. Pentru noi, copiii, a fost o perioadă excelentă, că neamţul avea un cal şi o căruţă, iar tata s-a înţeles cu el aşa: copiii au voie să facă orice, totul, inclusiv calul şi căruţa să fie la dispoziţia lor. Şi aşa a fost. Am avut o perioadă foarte fericită. Noi aveam între 6 şi 10 ani. Asta a fost în 1942, eu m-am născut în 1935, aveam şapte ani. Bombardamentele au continuat. În fundul grădinii era un nuc mare şi, când suna alarma, ne repezeam acolo şi stăteam sub nuc. Ca să nu fim văzuţi din aer, vorba ceea...
Zsuzsi: Au fost şi oameni buni. La Lipova am avut o angajată, o chema Mariska néni, o femeie foarte cumsecade, care a fost în serviciul bunicilor mei. Pentru mine, ea a fost totul. În timpul războiului, evreii nu aveau voie să folosească aparatele radio şi nici să posede unul. Radioul trebuia predat. Ea a luat aparatul din casă şi l-a dus undeva, în spate, în curte, şi l-a ascuns. Au venit jandarmii şi, când ea a văzut că ăştia intră în casă, de teamă să nu găsească radioul şi bunicul să păţească ceva, s-a dus şi a spart cu toporul radioul.
A fost un om care a ţinut mult la voi, cu toate că era primejdios să ai prieteni evrei pe atunci.
A fost un om excepţional, o femeie fantastică. Pe urmă, când nu a mai fost voie să o ţinem, pentru că evreii nu aveau voie să ţină angajaţi neevrei, s-a dus la nişte rude de-ale ei, în munţii Banatului, satul se chema Secean. Când a trebuit să fugim din Timişoara, că vin nemţii, Mariska néni ne-a primit la ea în familie, în acel sat. Ne-am dus până la Lugoj, cu chiu cu vai am ajuns până la Lugoj, şi acolo au venit noaptea, cu un car cu fân, şi ne-au luat sus, la munte, pe mama şi pe mine. Mamei i-a adus un buletin al unei surori de-a ei, care oarecum îi semăna, şi au sperat că va fi bine, că mergeam noaptea şi lumină nu era. Cu chiu cu vai am ajuns la satul respectiv şi mama a transmis familiei să nu ne cheme acasă decât atunci când nu mai sunt bombardamente. Acolo am stat destul de multă vreme. Acolo am învăţat ce e aia mămăligă cu lapte şi ce e aia să stai la ţară şi să nu ai niciun confort în jurul tău. Mi-a plăcut foarte mult, ne-am simţit bine. După război, mama i-a ajutat pe ei şi familia lor să coboare de-acolo, din munţi. Au ajuns la Dumbrăviţa, lângă Timişoara. Am fost în relaţii bune cu ei, însă şi acolo oamenii au dispărut cu timpul: unii au murit, alţii au plecat în Ungaria.