Într-o seară din aprilie 2012, în sala festivă „Rabin dr. Ernest Neumann”, la sediul Comunităţii din Timişoara, personalităţi cunoscute din oraş şi membri ai Comunităţii şi-au amintit de cel care a fost o figură emblematică a evreimii timişorene, model şi prieten apropiat. Interpretarea duioasă a unor piese muzicale, de către artista violoncelistă Alexandra Guţu, a contribuit la atmosfera nostalgică a serii.  


Îi simţim lipsa...

Rabinul Ernest Neumann, într-o seară de Pesah la Comunitate
Bună seara. Hag sameah şi sărbători fericite oaspeţilor noştri! Ne aflăm în cea de-a şasea zi a sărbătorii de Pesah şi ne întâlnim astăzi alături de fiica regretatului nostru rabin, dr. Ernest Neumann, şi alături de numeroşi prieteni de o viaţă ai domniei sale, din diferite generaţii, ca să ne amintim de această importantă personalitate, nu doar a comunităţii, ci şi a urbei timişorene. Nu este o întâmplare faptul că se află alături de noi şi primarul oraşului Timişoara, domnul Gheorghe Ciuhandu, cel care a fost un prieten fidel al rabinului nostru, cât şi al obştii noastre. Nu este o întâmplare nici faptul că ne întâlnim aici de Pesah, una dintre cele mai iubite sărbători ale rabinului Neumann. Cu siguranţă, mulţi dintre dumneavoastră   vă aduceţi aminte de cum patrona, în fiecare an de Pesah, desfăşurarea ceremoniei cu maiestuozitate, dar în acelaşi timp cu veselie şi cu autoritatea unui adevărat părinte al comunităţii.
De când nu îl mai avem printre noi, de opt ani, de fiecare dată când ne întâlnim de Pesah îi simţim lipsa, aşa cum o simţim şi cu alte ocazii. (...) După pierderea soţiei, Getta, fiica sa, şi nepotul lui, Dani, i-au rămas fiinţele cele mai apropiate şi dragi.
Luciana Friedmann, preşedinta Comunităţii Evreilor din Timişoara
 


Continuă să fie viu în amintirea noastră

Stimaţi oaspeţi, dragi prieteni,
Acum opt ani, în luna aprilie, cu puţine zile înainte de seara de seder de Pesah, tata a fost internat la spital. Au sosit serile de seder, primele două seri de Paşti, când rememorăm istoria ieşirii din Egipt şi celebrăm libertatea prin povestiri, cântece şi o cină îmbelşugată. După zeci şi zeci de ani de zile, a fost prima oară când rabinul Ernest Neumann nu a fost prezent. În cele câteva momente de luciditate înainte de a ne părăsi, m-a întrebat când va fi seara de seder. Când i-am răspuns că a trecut, a făcut un gest uşor cu mâna şi a spus, cu privirea pierdută în îndepărtare: „Am fost pe-acolo”. A fost pe atunci cu noi în gând şi continuă să fie în amintirea noastră.
Îmi amintesc de serile de seder de la noi de acasă. Întindeam o masă lungă, mama pregătea mâncărurile tradiţionale, veneau prieteni, era o ambianţă de veselie, de apropiere sufletească, de familie. Tata era aşezat comod pe perne de puf, aşa cum cere datina, căci sărbătorim eliberarea din robie, nu mai suntem sclavi, suntem liberi şi stăpâni pe soarta noastră. Afikoman-ul, foaia de maţa necesară pentru a continua seder-ul după cină, era lângă tata, dar obiceiul este ca mezinul familiei să reuşească de fiecare dată să-l şterpelească, iar eu intram în acest joc complice şi, cu ajutorul mamei, în posesia afikoman-ului. Când tata mă întreba ce doresc în schimb, eu negreşit repetam ceea ce îmi sugeraseră părinţii mei cu câteva zile înainte – o păpuşă, o carte sau o jucărie – şi, iată, spre uimirea şi fericirea mea, cadoul era deja acolo! Mi se părea că se produce o minune – abia îmi rosteam dorinţa şi ea se şi împlinea. Prin anii ’60 s-au permis sărbatoririle colective şi aveau loc aici, în această sală. Noi aduceam de acasă pernele de puf, paharul de argint pe care părinţii mei îl primiseră cadou de nuntă în 1948 şi cărţile noastre de Hagada. Erau peste o sută cincizeci de oameni în jurul meselor, dar în esenţă nu se schimbase nimic, atmosfera familială se perpetua. Tata conducea ceremonia cu o autoritate firească, îi cunoştea pe toţi, îl ştia pe fiecare şi fiecare îl ştia. Eram o familie mare.
Importanţa acestor ceremonii şi întruniri era clară, faptul că noi, cum a spus tata într-un interviu, „indiferent unde ne-am găsit în diaspora vreme de două mii de ani, fără a vorbi aceeaşi limbă, fără a avea acelaşi pământ sub picioare, ne-am menţinut ca evrei; şi asta se datorează faptului că ne-am păstrat datinile, am serbat sărbătorile, am rămas fideli tradiţiei iudaice. Altfel, ne pierdeam, am fi dispărut”. O generaţie după alta s-au perindat la aceste ceremonii anuale. Szól a kakas már, cântecul hasidic pe care tata îl intona de fiecare dată de Pesah, a rămas întipărit în memoria tuturor. Nu chiar toată lumea îi înţelegea sensul şi mesajul, dar întreaga adunare era cutremurată de patosul implorării, cânta împreună cu el, fiecare dând glas propriilor suferinţe, doruri şi speranţe. Am pus pe pagina noastră web, pe care unii dintre voi o urmăriţi, înregistrarea acestei melodii. Mulţi au fost emoţionaţi, mulţi au mărturisit că le-au dat lacrimile.

Până în ultima zi, tata s-a dăruit cu însufleţire comunităţii. Elevii din ultimii lui ani, când trecuse de 80 de ani, spuneau că el nu are vârstă, pentru că, cu toată autoritatea şi înţelepciunea lui, rămânea ancorat în modernitate şi era deschis pentru idei noi. Era cel care-i înţelegea, cel căruia i se puteau adresa pentru sfaturi, cu care puteau să se simtă în largul lor, să se destăinuie fără reţinere. Ieri seară mi-a spus unul dintre aceştia că l-a simţit ca prieten. Diferenţa de vârstă de şaizeci de ani nu a fost o barieră.

Rabinul Neumann cu Mitropolitul Nicolae al Banatului

A avut mulţi prieteni. Unul de care era deosebit de mândru şi ataşat era Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Nicolae. S-au cunoscut de tineri. Şi-au descoperit afinităţi prin înţelegerea sentimentului religios şi a mesajului biblic, prin voinţa lor de a promova spiritul ecumenic. La sfârşit de săptămână am să fiu împreună cu celălalt mare prieten al său, cu domnul avocat Iulian Sorin, de care îl lega munca pentru comunitate şi o afecţiune şi o prietenie profunde. Voi sta de vorbă cu persoane care trăiesc la Timişoara şi cu altele care au emigrat în Israel, Germania, SUA sau Canada şi voi înregistra povestirile ce vor constitui capitole în cartea pe care o pregătesc cu ajutorul doamnei Smaranda Vultur pe care o cunoaşteţi prin cele două volume coordonate de ea, Memoria salvată, volume cu interviuri cu membri ai comunităţii noastre. Voi urmări cum se împleteşte destinul individual şi familial cu cel colectiv, cum au fost trăite evenimentele istorice, cum sunt interpretate, ce emoţii, ce traume au provocat. Voi înregistra astfel elemente, sentimente, percepţii care nu apar în cărţile de istorie şi nici în documentele de arhivă, istoria trăită atât prin prisma individuală, cât şi prin conştiinţa apartenenţei la un grup etnic şi religios, istoria orală a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea, în care adie suflul rabinului Ernest Neumann.
Getta Neumann, fiica rabinului Ernest Neumann
 


Darul lui de a pătrunde dincolo de ce e vizibil

Printre virtuţile memoriei, domeniu de care eu m-am ocupat în ultimii douăzeci de ani, este şi aceea de a uni generaţiile, de a uni oameni diferiţi prin religie, etnie, prin profesie. E o capacitate importantă a memoriei care se dovedeşte şi astăzi, când ne-am reunit aici în jurul memoriei prim-rabinului Ernest Neumann, pe care am avut plăcerea şi onoarea să-l cunosc cu puţin înainte de a pleca dintre noi, cu ocazia primei cărţi, Memoria salvată, Evreii din Banat ieri şi azi, care a apărut cu o prefaţă de domnul profesor dr. Victor Neumann. Am regăsit fotografii de la lansarea cărţii cu toţi cei care figurau în această carte. Din păcate, cred că sunt două sau trei persoane care mai sunt în viaţă. Îmi dă o mare mulţumire faptul că ceva din viaţa lor ne-a rămas închis ca într-o sticlă ce va merge nu numai spre noi, ci şi spre generaţiile care nu vor mai avea ocazia să ne cunoască direct nici pe noi, ci doar prin intermediul acestor cărţi.
În ceea ce-l priveşte pe prim-rabinul Ernest Neumann, aş spune că m-au frapat câteva lucruri. În primul rând, capacitatea dumnealui de a asculta. Deşi era un om deja bine în vârstă, asculta cu foarte mare atenţie. Avea ceva în ochi, sfredelitor, parcă vedea prin tine, dincolo de tine; şi mi s-a părut extraordinar darul lui de a cunoaşte oamenii, de a pătrunde dincolo de ceea ce e vizibil. Pe ceilalţi îi caracteriza scurt ‒ există oameni care sunt în stare să schiţeze un portret edificator al celuilalt în câteva cuvinte.
Sigur că povestea vieţii lui este în mare parte povestea comunităţii pe care a condus-o atâţia ani. Rabinul Neumann era înconjurat de oameni foarte tineri. Era Luciana, era Andrei Schwartz, era Sonia Lipman, de ei îmi amintesc în mod special, pentru că ei au participat la această activitate de a culege mărturii, de a-i asculta pe cei mai în vârstă. Era uimitor să-i vezi în preajma domnului prim-rabin ca nişte nepoţi. Au fost oameni care, în preajma lui, au învăţat, au studiat, s-au iniţiat. Cred că este deosebit să ai disponibilitate, la o asemenea vârstă înaintată, să fii împreună cu tinerii şi să-ţi împărtăşeşti cu ei cunoaşterea, o cunoaştere în toate sensurile.
Iată că roadele se văd, astăzi ei sunt cei care asigură existenţa acestei comunităţi, prezenţa ei în viaţa acestui oraş.
Smaranda Vultur, conferenţiară la Universitatea de Vest Timişoara