Amintirea rabinului Ernest Neumann este un leit-motiv în mărturiile pe care le-am consemnat, persoana lui fiind, timp de mai bine de o jumătate de secol, punct de reper şi element identitar pentru comunitatea evreilor transilvăneni şi, în special, timişoreni. Personalitate carismatică, el a fost respectat de toţi, iubit de mulţi. Copil fiind, era firesc să-mi admir şi să-mi iubesc tatăl; abia mai târziu am devenit conştientă de dimensiunea lui istorică.
 


Copilăria şi studiile

Ernest (Ernö) Neumann s-a născut la 12 ianuarie 1917, la Ceica, Bihor, o aşezare mică, în care locuiau doar vreo 70 de familii de evrei, care aveau totuşi un rabin, un haham (măcelar ritual) şi un melamed (profesor). Tatăl lui, Wilhelm Neumann, un bărbat scund şi îndesat, cu ochi vioi şi ageri, era cunoscut în sat ca om deştept, bun, muncitor. Era administratorul unei mici fabrici de gheaţă şi al unei mori de ulei de floarea soarelui, care aparţineau fratelui său din Oradea. Avere nu a făcut, dar a reuşit să-şi trimită fiul la studii. Mama, Berta, era o femeie deosebit de frumoasă, de la care tatăl meu a moştenit trăsăturile regulate, nobile, ochii negri şi strălucitori, ţinuta elegantă. Familia ducea o viaţă religioasă, dar nu ultra-ortodoxă; bunica mea nu a purtat perucă, după câte ştiu. Când eu aveam doi ani, în 1951, bunicii mei au făcut alia şi, cu toate că erau deja în vârstă, s-au descurcat bine în Israel, la Rishon Lezion, unde au deschis o mică prăvălie de cafea. Mi-am revăzut bunicii 20 de ani mai târziu, într-o casă de bătrâni: bunica nu mai ştia de ea, bunicul a avut câteva momente de luciditate.
Ernö este un băieţel vioi, cu prieteni de toate naţionalităţile, copii de ţărani, „Tudor şi Jancsi şi Herşi”[1], cum îmi povestea tata. Se caţără în pomi să culeagă cireşe şi mere, se duce la pescuit şi, cel puţin o dată, se întoarce mândru acasă cu peştişori care se dovedesc a fi mormoloci de broască! La heder învaţă să citească şi să scrie în ebraică, la vârsta de patru ani. Poartă paies, până ce un frizer antisemit sau pus pe glume proaste i le tunde. Băieţelul e tare nenorocit şi aleargă acasă, plângând.
După cele patru clase primare la Ceica, frecventează Gimnaziul Israelit Ortodox din Oradea, unde stă la unchiul lui. Dimineaţa învaţă materiile prescrise pentru acest nivel de învăţământ, după-amiaza are ore de Talmud. Continuă la Liceul Român Unit „Samuil Vulcan” din Beiuş, un liceu cu renume în Transilvania. Dotat cu o memorie excepţională, învăţatul îi vine uşor şi excelează în materiile umaniste şi ştiinţifice, cu toate că unii profesori antisemiţi fac tot posibilul să-i scadă notele. Cu colegii de clasă se înţelege în general bine, dar atmosfera înveninată a anilor ’30 se repercutează asupra relaţiilor dintre tineri. Într-o pauză, un grup de băieţi îl înconjoară, îi aruncă un palton peste cap, ca să nu îi recunoască, şi îl lovesc, îl bat. La întâlnirea de 40 de ani de la terminarea liceului, am văzut cum foştii colegi s-au adunat în jurul tatii şi s-au scuzat, stânjeniţi, pentru comportarea lor de atunci. Tata a surâs blând, a dat din cap înţelegător ‒ răzbunător nu a fost niciodată ‒, dar suferinţa nu o uitase.
Ca adolescent, este deja un entuziast. Iubeşte literatura, declamă poezii cu înflăcărare; este mândru când câştigă un premiu pentru recitarea poeziei Imn religios de Vasile Alecsandri. La examenul de bacalaureat la Oradea, este clasat primul dintre 50 de absolvenţi. Visul lui este să devină avocat, pentru că vrea să-i apere pe cei nedreptăţiţi, ignorând că, aşa cum remarca mai târziu mama, un avocat trebuie să-i apere şi pe cei vinovaţi. Se zvoneşte însă că la Universitatea din Cluj, studenţii evrei sunt bătuţi, aşa că preferă să meargă la Seminarul Rabinic şi la Univesitatea Pázmány Péter din Budapesta, unde îşi face doctoratul. Rabinatul, ales aproape din întâmplare, va deveni o vocaţie, menirea vieţii lui.
În timpul studenţiei leagă prietenii care vor dura o viaţă întreagă, în ciuda distanţelor care se interpun ulterior: Nicolae (Miklós) Schönfeld, care devine rabin la Arad, apoi profesor în Israel; Béla Fischer, rabin în SUA; Zvi Asaria, rabin şi istoric în Israel şi Germania. Este remarcat de colegi şi de profesori pentru talentul său oratoric. Unul dintre aceştia îi spune: „Magának arany van a torkában![2]
 


În anii războiului

În septembrie 1940, Transilvania de Nord este ataşată Ungariei şi, ca urmare, ca să ajungă din Budapesta acasă, la Beiuş, care a rămas în România, Ernö trebuie să treacă graniţa cu ajutorul unor contrabandişti. Legionarii fiind la putere, era destul de primejdios. Ajuns cu bine, când s-a urcat în tren, un cetăţean i-a zis: „Faceţi loc lu’ Domnu’ Părinte, că doar e popa de-al nostru” – îmi povestea tata râzând. Avea pălărie neagră, o barbă scurtă, neagră. Aşa arăta...
Locuieşte un timp la sora lui, Flori, la Bucureşti, unde, în ianuarie 1941, îl prinde rebeliunea legionară. După trei zile cumplite, după reprimarea rebeliunii şi eliminarea lui Horia Sima, „am făcut o plimbare pe străzile Dudeşti şi Văcăreşti, ca să văd şi eu urmele groazei ‒ totul era jefuit, totul aruncat pe jos, sticlărie pretutindeni. Într-un magazin era pusă o tăbliţă: Din greşeală jefuit! Ulterior se va restitui. Era un magazin de bijuterii. Asta voia să spună că s-a crezut că este un magazin, proprietate evreiască, dar nu era, era al unui român oarecare”. Tata a sesizat comicul situaţiei: legionarii „onorabili” se scuză politicos pentru o infracţiune pe care o consideră justificată, în numele unui codex moral care permite crimele rasiste.
La treizeci de zile[3] după rebeliune, asistă în Templul Coral din Bucureşti „la un eveniment care mi-a influenţat viaţa”. Templul este plin de lume, iar şeful rabin de atunci, Alexandru Şafran, evocă masacrul, devastarea şi durerea: „...şi băncile plângeau! A fost ceva cutremurător...” Trăirile din acea iarnă a anului 1941 şi figura rabinului Şafran îl marchează pentru toată viaţa şi, din acel moment, Ernest Neumann îşi asumă misiunea de rabin.
La 3 aprilie 1941 intră în serviciul Comunităţii timişorene, pe postul de rabin rămas vacant după decesul rabinului Jakab Singer (1867-1939), rabin erudit, autor al unor lucrări despre evreimea timişoreană. Pe vremea aceea, Comunitatea număra 13.000 de membri, funcționau mai multe sinagogi şi şcoli. Pentru a avea dreptul să practice rabinatul în România, tata dă un examen de capacitate pentru noţiuni de limba română, istorie, geografie şi drept, pe lângă cunoştințele de iudaism. Din comisie face parte şi dr. Alexandru Şafran.
Predă religie şi istoria evreilor la Liceul Israelit şi ţine predici în sinagogi, mai cu seamă în Sinagoga din Fabric care va deveni „sinagoga lui” timp de zeci de ani. În 3 august 1941 se instaurează dictatura antonesciană, iar măsurile antisemite cad grindină. Toţi tinerii care au împlinit vârsta de 18 ani sunt obligaţi să se adune în Arena „Electrica”, de lângă Gara Mică din Timişoara, şi sunt repartizaţi în lagăre de muncă forţată. Unii ajung la Târgu Jiu, alţii la Lipova, la Piatra Olt, Pâncota, Turnu Severin, Doaga. Tata e repartizat în lagărul de muncă de la Filiaşi, dar este eliberat după două săptămâni, prin intervenţiile Comunităţii.
Este o situaţie foarte grea. Lumea în care evreii aveau un rost se prăbuşeşte. Spectrul deportării terorizează întreaga comunitate. Bărbaţii sunt în detaşamente de muncă forţată, familiile o duc foarte greu. Împreună cu dr. Samuil Ligeti, preşedintele Comunităţii, rabinul merge în toate templele şi ţine cuvântări de încurajare. După 15 ani, scrie: „Eu îmi făceam datoria cu elan tineresc şi multă exigenţă faţă de mine însumi, faţă de îndatoririle mele”. Aşa va fi să fie până la capăt.
 
Câteva momente din acea perioadă, pe care le aminteşte cu o ocazie sau alta:
Şavuot 1942. „Împreună cu câţiva credincioşi mă apropii de intrarea templului din Cetate, dar nu putem intra. Huligani aruncă cu ouă stricate, templul rămâne închis în cele două zile de sărbătoare. Jigniri şi umilinţe! Locuinţele au devenit loc de refugiu, dar şi închisoare.”
Sunt ani în care se opune rezistenţă prin organizaţii de ajutorare, cum a fost Apărarea Patriotică la care participă, şi prin păstrarea ritului iudaic în ciuda interdicţiilor, ca în 1942 şi 1943, când se interzice fabricarea azimei. Cu toate că era riscant, se înjghebează un cuptor în cartierul de periferie Mehala şi se pregăteşte azimă, 400 de grame de persoană, pentru cei care vor să păstreze datina de Pesah. În expuneri publice îndrăzneţe, rabinul Neumann critică regimul, riscând să fie denunţat. Are în buzunar manuscrisul unei asemenea cuvântări, când este arestat de un poliţist, dar, din fericire, nu este perchiziţionat şi este lăsat liber. În textul respectiv arăta „că ceea ce se petrece e absolut inuman şi că noi nu trebuie să ne pierdem curajul, pentru că istoria noastră nu conţine doar un singur episod de acest fel, ci că fiecare filă a istoriei poporului nostru e îmbibată de lacrimi şi sânge.” Şi îl citează pe profetul Ieşaiahu (Isaia) 26:20:
 
„Du-te, poporul meu, intră în odaia ta şi încuie uşa după tine, ascunde-te câteva clipe, până va trece mânia”.

                                                              
         Ţine cuvântări fulminante, se dăruieşte trup şi suflet misiunii de a consola şi a încuraja.
Într-un accident într-un lagăr de muncă forţată mor trei tineri de 18-19 ani: Weingewürtz, Putman şi Gombo. La înmormântare sunt 2.000 de oameni care niciodată nu vor uita această tragedie şi cuvintele tânărului rabin.
Ernest Neumann este un entuziast şi un pasionat prin temperament, iar evenimentele istorice îl întăresc în credinţa că etica iudaică şi dorinţa de a învinge răul prin raţiune şi bunătate sunt mijloace de rezistenţă disponibile şi eficace. Nu îşi pierde încrederea în oameni. Când povesteşte despre anii războiului, nu uită să amintească de „oamenii de treabă”. Ca şi alţii, găseşte pe cineva care îi permite să vină la el acasă, să asculte BBC-ul în limba română, „...ca să fiu în contact cu lumea, ca să am motive, la început, de disperare, şi mai târziu, după ce s-a întors situaţia de pe frontul de Est, de încurajare a elevilor şi a enoriaşilor mei”. La orele de religie agaţă pe tablă o hartă pe care urmăreşte mersul frontului împreună cu elevii de care-l despart doar câţiva ani.
 
23 august 1944 este, pentru comunitate, ziua eliberării din toate punctele de vedere. „Am redevenit oameni!”, exclamă rabinul, profesorul, jurnalistul, evreul Neumann.
Experienţa anilor 1940-45, grefată pe învăţătura biblică şi talmudică, i-au creat tiparul gândirii. Nu o dată spune: „Asta nu se poate uita niciodată”. Este animat de idealul comunist, sperând că „viaţa de paria de care am avut parte a luat sfârşit şi că zorii unei vieţi demne au apărut şi în ceea ce ne priveşte”. Mărturiseşte cu candoare: „Nu le dădeam crezare acelor ofiţeri sovietici care ne atrăgeau atenţia: «Nu rămâneţi aici, pentru că noi ştim ce înseamnă comunismul». Noi le-am spus: «Nu ştim cum e la voi, dar noi vrem să construim o altă viaţă, bazată pe dreptate socială, pe dragoste de om, pe apropiere umană, pe frăţietate, eliminând ura, discriminarea rasială sau de orice fel».” În această perioadă, publică articole în „Lupta patriotică”, „Banatul” şi alte ziare.
După doar câţiva ani se dezmeticeşte şi îşi dă seama că speranţa a fost deşartă.