Cind ati luat drumul Statelor Unite, in 1966, scriseserati deja poezie in romaneste. Ati reusit sa publicati in Romania inainte de a pleca? In acel moment erati un poet format, aveati eventual o anumita recunoastere in mediile literare? Sau va aflati in faza ezitanta a inceputurilor? Am publicat versuri incepind de la virsta de 16 ani sub numele Andrei Steiu. Primul grupaj a fost publicat in revista "Steaua" din Cluj unde am fost invitat sa le prezint la cenaclul universitatii condus de Ion Pop (care era student in primul an la literatura). Dupa "Steaua" am publicat in "Luceafarul" (unde am aparut avant-la-lettre la Posta editoriala scrisa de M.R. Paraschivescu) si-n "Gazeta Literara", introdus de Nichita Stanescu. (L-am intilnit pe Nichita cu aceasta ocazie si am primit de la el un sfat care mi-a facut bine: "Daca pleci din tara, du-te-n America. Sa scrii pe engleza, e limba cea mai vie".) Eu cred ca i-am spus ca o sa plec in Franta sa devin ca tot romanul, scriitor fracez. Inceputurile inceputurilor mele au fost la Cenaclul literar din Sibiu (miercuri) in 1963-64 unde mi-am citit poeziile si mi-am facut prieteni: printre ei, Adrian Muntiu, Nicolae Stoie si prima mea sotie, Aurelia Munteanu. Am fost un enfant terrible care critica tot timpul pe "batrini" si, dupa ce i-am descoperit pe dadaisti, mai faceam si "provocatii" de tot felul (destul de inocente). Mi-aduc aminte de o sedinta unde invitata de onoare, Florenta Albu, mi-a spus inainte de- a citi: "Sa fii bun, ca ma supar daca ma ataci". Am atacat-o. Mai tirziu, la Cenaclul "Luceafarul" din Bucuresti, invitat de Nicolae Prelipceanu, mi-am citit poeziile cu doi alti "debutanti" ai anului 1964: Ion Dumitru si Ion Pop. Asa "consacrat" la virsta de 17 ani am fost trimis de Uniunea Scriitorilor la "santier", la hidrocentrala Arges, cu poetul Ion Gheorghe. La Sibiu, bunul meu prieten Adrian Muntiu mi-a incredintat odata cu buletinul lui si identificatia lui de reporter la "Scinteia", ca sa ma duc undeva-n Banat sa scriu despre productia si recolta unei comune care facea cincinalul in doi ani... sau asa ceva. M-am pierdut pe tren si-am ajuns dupa doua zile-n Timisoara la sediul unei reviste ("Banatul Literar"?) unde-am fost primit (si aproape sedus) de editor. Citeva din aceste amanunte sint descrise in romanul meu autobiografic, The Life & Times of an Involuntary Genius, aparut la Editura George Braziller din New York in 1973. Ca fiecare tinar poet trebuie sa fi avut maestri, acei autori care patroneaza inceputurile oricarui poet. In afara de Lucian Blaga (din care stiu ca ati tradus), ce alti scriitori romani v-au insotit debutul in literatura? Maestrii mei au fost Eminescu, Lucian Blaga, Benjamin Fundoianu, Tristan Tzara, Ion Vinea, Ion Barbu, Tudor Arghezi, Ilarie Voronca, Maiakovski, Yannis Ritsos (tradus de Nina Cassian?). Am dispretuit, cu toata generatia, pe poetii partinici Mihai Beniuc, Ion Brad si Maria Banus (nu stiam despre perioada sa avangardista). In prefata la traducerea romaneasca a Domnului Taste in America un bun prieten din anii inceputurilor dv. literare scrie despre tinarul care erati ca devora "pagini intregi din Spatiul mioritic al lui Blaga sau Introducerea in metafizica a lui Nae Ionescu". Despre influenta lui Blaga stim cite ceva. Se poate vorbi si despre o influenta a lui Nae Ionescu? Nu-mi aduc aminte de fraza despre Nae Ionescu - daca este, nu-i adevarata. Nu stiam nimic despre Nae Ionescu, decit din propaganda comunista care-l chema "canalia Nae Ionescu". La Chicago la sfirsitul anului 1966 cind l-am intilnit pe Mircea Eliade, m-a-ntrebat el: "Ce se spune-n Romania acum de Nae Ionescu?" I-am raspuns. "Se vorbeste de ". El a fost neplacut surprins. "Canalia...?" Nu stiu daca l-a suparat mai mult ignoranta mea sau propaganda comunista. In Romania ati avut legaturi semnificative cu vreo grupare literara? In ce masura ii cunoasteati pe scriitorii romani ai acelor ani? Pe cine citeati, care va erau preferintele printre scriitorii din generatiile mai virstnice? De ce scriitori de virsta dv. va simteati mai aproape? Am cam raspuns la intrebarea asta. Adaug numai ca poetii contemporani de care ne interesam erau Ion Alexandru, Ion Pop, Ana Blandiana, Marin Sorescu si Adrian Paunescu -dar cu rezerve. Despre Paunescu stiam deja ca e versificator facil, nu ne placea usurinta cu care facea poezii. La fel cu Sorescu: era ceva prea "glib" in prestidigitatie. Noi (Aurelia, Stoie, Pop, Muntiu) eram ardeleni nu ne placea facilitatea, suprafata lucioasa, smecheria. Seriozitate ardeleneasca... Seriozitate care nu lipsea/nu lipseste nici in alte provincii romanesti care s-au adaptat mai greu (sau nu s-au adaptat) la bascalie, balcanism etc. Astazi mai credeti insa ca aceasta seriozitate e atit de importanta? In eseurile dv. aparute in Statele Unite am constatat ca "exploatati" din plin mai degraba "balcanismul", "zeflemeaua" romaneasca, est-europeana etc. decit seriozitatea... Seriozitatea la care ma refeream era stereotipica asa credeam noi atunci. Poetii care ni se pareau "neseriosi" mi se par inca neseriosi - dar nu pentru ca nu-s suficient ardeleni, dar pentru ca nu- s suficient poeti. Parte din ceea ce numiti d-voastra "balcanism" a devenit si "dadaism", o anumita apreciere pentru jocuri literare si artistice caracteristica avangardei. Scopurile acestor jocuri, indeosebi la suprarealisti, erau extrem de serioase. In acest sens "exploatez" si eu "balcanismul". De fapt, o anumita atitudine sceptica si umorul negru sint parte din felul meu de a vedea lucrurile - nu "exploatez", manifestez. Asa ma exprim eu. Mi s-a parut deosebit de interesanta afirmatia dv. privind inceputurile de scriitor de limba engleza. Spuneati, daca nu gresesc, ca ati scris primele poezii in engleza in acelasi timp in care invatati, de fapt, engleza. Asta ma trimite la ideea ca fiecare cuvint avea o valoare in sine, devenea un "obiect" capabil sa existe fara context, fiecare cuvint capatind o expresivitate inaccesibila celui care vorbeste in mod natural limba, vorbitorului obisnuit de engleza... Sigur, situatia trimite nu atit la un accident biografic cit la conditia obisnuita a poetului... Credeti totusi ca poezia pe care o faceati in acea perioada a beneficiat (si cum?) de relatia speciala pe care o aveati atunci cu noua limba in care va exprimati? A avut deci acea faza a initierii in engleza o influenta benefica asupra poeziei dv., sau ea, poezia de atunci, a suferit de pe urma tatonarilor in spatiul limbii care incepea sa fie cucerita? Aici sint doua intrebari: a) ce-a facut engleza initiala poeziei mele romanesti?, si b) ce-a facut limba romana poeziei mele pe engleza? La a) cred ca engleza (sau absenta limbii zilnice) mi-a "obiectificat" sau "inmarmurit" (pus in marmura) poeziile romanesti din anii 1965-1967. Am inventat o poeta feminista si traditionalista, numita Maria Parfenie, care-a fost publicata in reviste din exil, "Revista Fundatiilor Regale", "Limite", "Destin", dar si in tara in "Luceafarul" de M.R. Paraschivescu. Si Andrei Codrescu, care era mai "avangardist" decit Maria Parfenie, a publicat in aceste reviste. Aceste poezii erau foarte "frumoase", scrise intr-o limba cristalina, clasica, fara nimic oral sau prietenos. Erau poezii-morminte, funeraria (urne, flori perfect uscate) pentru limba trecutului. Erau poezii triste, pline de regrete, negre in memoriam pentru adolescenta, tara, si limba romana. M-am conceput, la inceputul meu american, nervalian, bacovian, ovidian. La punctul b) primele mele poezii pe engleza au fost scrise direct pe bratele fetelor pe care le-ntilnisem la Wayne State Cafeteria in Detroit - am scris si pe alte locuri la ele, sterse de sudoare si timp. Primele poezii puse-n tipar erau la revistele "The World" si "Work". Am publicat la "Work" si un ciclu de "poezii de Tristan Tzara", care-au fost scrise de mine pe engleza si apoi traduse-n romaneste. "Ineditele" lui Tristan Tzara au fost discutate de critica. Scopul, cred eu, al acestor "traduceri" era sa-mi gasesc un pod intre limbi, sa gasesc un fel de a-mi justifica stingacia si necunoasterea limbii. Poeziile mele 1966-1970 erau gindite pe romaneste dar scrise pe engleza: asta l-a atras pe Paul Carroll care, in 1970, mi-a dat premiul "Big Table Award" si a publicat prima mea carte de poezie, License tot Carry a Gun (1970). Lui Paul Carroll i-a placut plasticitatea imagistica care venea direct din romaneste: de ex. "fluierul piciorului" care pe engleza e prozaicul "ankle". Tradus "the whistle of the foot" avea rezonanta poetica. Din aceste poezii englezesti de la inceput mi-a venit o reputatie "suprarealista", dar aceasta nu era intentia mea. Pentru "suprarealism" simt prietenie, dar educatia mea de poet american vine din obiectivisti, New York School si generatia beat. Asa ca la intrebarea d-voastra: a beneficiat sau a suferit poezia?, as spune ca eu am suferit, dar poezia nu. Dupa 1970 nu am mai scris pe romaneste. Ce fel de reviste erau (sint?) "The World" si "Work"? "The World" era revista lunara publicata de St. Marks Poetry Workshop la New York, publicatia principala a miscarii "New York School". A fost editata de Anne Waldman si Lewis Warsh, cu ajutorul prietenului si mentorului meu, Ted Berrigan. "Work" era o revista trimestriala, "serioasa", care publica poeti "academici", ceea ce a facut ca ineditele lui "Tristan Tzara" sa fie luate-n serios. La "World" ne jucam mult si provocam cultura oficiala in tot felul. "Work" era acea oficialitate. Mistificarea cu "ineditele" lui Tzara e foarte in spiritul balcanismului... Sint insa curios sa aflu ce s-a intimplat in momentul in care a fost descoperit adevarul... Adevarul nu s-a descoperit niciodata. Au aparut citeva recenzii care vorbeau despre "inceputurile faimosului dadaist, unde se vedea deja geniul distrugator al miscarii dadaiste..." sau asa ceva. De unde ideea de a "inventa" un autor mai bine zis o... autoare? Era o influenta Pessoa? Venea din cu totul alte ratiuni? Andrei Steiu a avut deci, dupa stabilirea in America, intentia de a ramine un autor roman, mai exact un autor de limba romana? Cind am inventat-o pe Maria Parfenie, eu eram deja pro la auto-inventie. M-am nascut Andrei Perlmutter, am devenit Andrei Steiu (cu ajutorul antisemitismului "firesc" de la noi, care nu suporta aparitia-n tipar a unui "Perlmutter"), si dupa aceea, in Italia, am devenit Codrescu. Nu stiam, cind am semnat prima oara Codrescu, ca m-am botezat cu numele unui antisemit notoriu, Codreanu. Cred ca eram deja un bun antisemit inconstient. Mai tirziu, cind am realizat ce-am facut, am decis sa-mi tin numele si sa fac din Codreanu o mica referinta-n biografia mea. O revansa, daca vreti, impotriva unei culturi care face auto-mutilarea "fireasca". Mi- ar fi facut bine, cum am mai spus, din punctul de vedere al "carierei", sa redevin Perlmutter in America. Celelalte inventii ale mele (nu numai Maria Parfenie, romanca, dar si poetii americani Julio Hernandez, Peter Boone, Alice-Henderson Codrescu, "Tristan Tzara"), au fost, pe de-o parte, expresia unui schizofrenism dibaci, pe de alta, scoala unde-am invatat cum sa-mi imaginez pe "altii". Un fel de dramaturgie daca vreti, caractere ale teatrului meu auto- pedagogic. Cit despre intentia de a ramine autor roman in America - nu exista. Intentia era sa fiu poet - cum si pe ce limba nu stiam. Cred ca vroiam sa fiu si poet roman si poet american. O cultura "care face auto-mutilarea "... Puteti spune ceva mai multe despre asta? "Auto-mutilarea fireasca", era norma in anii de tacere ai stalinismului, cind un copil nu auzea adevarul nici de la parinti nici de la prieteni nici din media. Mama nu mi-a spus ca-s evreu (sau ce "insemna" lucrul asta), antisemitismul pedestrian era practicat in gesturi, aluzii, mici rautati de colegi si adulti. Nationalismul Dej si ceausist a incurajat antisemitismul istoric tipic romanilor intr-un mod subteran. Fara ca sa stiu numele lucrurilor, m-am simtit "strain". Din fericire, a venit poezia ca sa-i dea acestui simtamint de "alienare" un raison d?etre. Bine, a spus poetul, daca sint strain este pentru ca sunt poet, instrainarea mi-e fireasca. Am acceptat atunci faptul ca pentru motive misterioase nu puteam sa fiu cine eram. Eram "altul,", "strainul", "poetul", figura solitara a lui Nerval. (Ceea ce nu m-a impiedicat deloc sa am multi prieteni si sa constat ca antisemitismul istoric al romanilor exista foarte putin in relatiile de prieteni. Eram naiv?) Cind ati descoperit ca mostenirea romaneasca (balcanica, est- europeana) care e mai degraba... deplinsa de unii scriitori autohtoni, ii este necesara americanului Andrei Codrescu? Atunci cind acesta a descoperit ca in Statele Unite toti sint emigranti si ca e preferabil sa accentuezi, nu sa arunci particularitatile nationale? In Statele Unite am descoperit ca nimeni nu stia nimic de Romania sau romani, cu exceptia hollywoodianului Dracula. Intentiile mele erau diverse: in primul rind trebuia sa impresionez fetele, ca aveam 19 ani. In al doilea rind, mi-a placut curiozitatea fara fund a americanilor si le-am spus tot felul, de lucruri despre misterul de unde veneam. (Le-am "spus" intr-un fel: nu stiam engleza, o invatam prin osmoza). Eram poet nu minister de informatii, asa ca le-am spus povesti poetice, un amestec de realitate si fantezie. Am inventat o prima Romanie (au fost si altele, dupa un timp, unele foarte sumbre) pentru ca sa fiu ascultat, sa incep sa exist si eu in lumea noua. Stiu ca erau emigranti atunci si acum care pretindeau ca veneau de nicaieri si incercau sa se adapteze vietii americane fara zgomot, anonim. Pentru mine faptul, ca nu eram american, ca intrupam diferente, ciudatenii si exotism, era averea mea. Sensul diferentei a fost cu mine de cind m-am nascut - sint evreu asa c-am fost diferent si-n Romania. Din pacate, romanii vad diferenta ca ceva amenintator. In Romania, prudenta unui copil care se simte "altul", il face sa se ascunda, sa-si stearga urmele, sa-si estompeze identitatea. In 1966 americanii vedeau diferentele ca ceva interesant. S-au cam schimbat lucrurile si aici in treizeci de ani suspiciunea, xenofobismul si nationalismul au devenit, din pacate, destul de raspindite in America. Sa raspund direct la-ntrebarea d- voastra: nu am "decis" sa fiu sau sa nu fiu "roman": am "decis" sa- mi fac prieteni, sa invat limba, sa-mi fac un rost. Interesul celor de virsta mea pentru mine m-a facut sa devin (in joc) supra-roman, meta-roman, roman inasimilabil. (Ar fi fost mult mai usor pentru mine sa fiu evreu in America! De ce nu, i-o alta incilcire.) Ciudat, cum de s-a transformat America din 1966 pina astazi, cum de s-au raspindit acolo "suspiciunea, xenofobia si nationalismul"? Ce forme iau ele? Transformarea poate sa para de neinteles cuiva care traieste intr-o tara intrata de curind in familia tarilor libere (libere cel putin la prima vedere...). Toleranta, respectul fata de celalalt, iata, nu sint cuceriri "definitive" nici macar intr-unul din cele mai tolerante state... Cum s-a schimbat America in ultimele decenii a fost misterul pe care l-am urmarit in eseurile mele in ziare (din 1979) si la radio (din 1983). Simplificat, in mijlocul anilor ?70 a fost o mare reactie impotriva a ceea ce reprezenta generatia noastra. Oamenii de rand erau satui de neliniste si dezordine, amenintati de nuditate, "free- love", "free-thinking" si alte aspecte magnificate enorm de media. Demagogii partidului republican au chemat pe tineri "comunisti", "nepatrioti", "tradatori" si alte nume din arsenalul familiar si bine- folosit al dreptei. Ce-i drept e ca anii hippy pur au fost numai doi, 1965-1967. Din 1967, tineretul era politizat si gata sa se bata cu "establishmentul" pe tema razboiului, inegalitatii rasiale, de sex, ecologia etc. Aproape toate ideile despre schimbarea societatii, bune, rele, de dreapta sau de stinga, au tisnit din anii 1965-1973. De atunci, societatea americana lucreaza in sectoare diferite si pe culori diferite la elaborarea acestor idei. Un singur exemplu: chemarea la "less government", (micsorarea birocratiei) in numele libertatii individuale a fost adoptata si de dreapta (de la Ronald Reagan la "patriotic militias" ale lui Timothy McVeigh) si de stinga (de la Bill Clinton la eco-anarhismul lui Ted Kascinski uni-bomberul). Si Internetul cu care ne chinuim noi a venit din viziunile psihedelice din LSD si "global village"-ului lui Marshall MacLuhan. Anii ?60 au eliberat forte enorme (si creatoare si distructive) din psyche-ul american. In acelasi timp, frica de "schimbari", tradusa bine de demagogia dreptei, a dus la patriotism demagogic, atacuri impotriva imigrantilor (care "ne fura slujbele"), rasism (negrii "fac toata crima"), ofensiva impotriva artei de avangarda (ne "batjocoresc valorile morale"), cenzura (cartilor la biblioteci, picturile din expozitii), s.a.m.d. Religiosismul fundamentalist a cistigat multa putere si s-a manifestat din nou puritanismul originar (si endemic) al Americii. Exista in America un subteran riu pre-iluminist care vede lumina din cind in cind. Din fericire, aceste excese se corecteaza prin sistemul legal, si se auto-corecteaza prin existenta simultana a unei originalitati individuale si pasiunea pentru stiinta (utopica si tot originara in esenta). Valorile la care te referi, "toleranta", "respectul fata de celalalt" etc. sint principiile constitutionale la care se redreseaza oamenii cind societatea devine excesiv dezechilibrata. Ele sint necesare echilibrului social si se arunca pe girla de cite ori conditiile-s propice: intr-o economie proasta, in business, in dogmatism. Numai o foaie de hirtie (Constitutia) ne tine de la ferocitate, salbaticie si tribalism. (Si, desigur, puterea miilor de factiuni care compun diversitatea sociala, etnica si ideologica). Cuvintul des folosit pentru drepturile minoritatilor este "empowerment", sa te faci tare, auzit, reprezentativ, destept (sau viclean). Xenofobia si nationalismul despre care vorbeam au fost si sint reactia majoritatilor impotriva cererilor la putere ale minoritatilor. Un cuvint despre economie: miracolul anilor ?60 a fost daruit unei parti a generatiei mele (partea care n-a luptat in Vietnam) de o economie buna. Inflatia din anii ?70, dupa sfirsitul razboiului, a curmat brusc marele party - necesitatea de a supravietui a devenit urgenta. In 1965 un cuplu putea cumpara alimente pentru o saptamina din 5 dolari. In 1976 acelasi lucru costa 20 de dolari. In 1979, 30. In 1983, 40. Chiriile in paradisurile boeme ale New Yorkului si Californiei erau si ele ieftine. In 1973 m-am mutat in nordul Californiei cu sotia si copilul, intr-un sat mic pe Russian River, Monte Rio, unde am trait pe vreo 200 dolari pe luna, ceea ce era exact cit ma platea editorul George Braziller pentru romanul The Life & Times of an Involuntary Genius. ($200 pe luna 12 luni = 2400 dolari "avans"). In 1997 nivelul vietii in aceleasi circumstante ar costa $1000 pe luna, si-un "avans" al unui scriitor tinar pentru primul sau roman ar trebui sa fie de 12.000 de dolari. Din pacate, "avansurile" s-au stabilizat la vreo $3000. In anii ?60 multi tineri au fost respinsi de familiile lor din cauza opiniilor lor despre razboi (in multe familii un fiu era in Vietnam, altul un hippy) - si traiau in comune la tara sau in Lower East Side la New York, North Beach la San Francisco si-n alte citeva "ghetouri" urbane. Unii aveau o "heiress-in- residence", altii cerseau sau mincau din ceea ce pravaliile aruncau afara seara. Altii se sprijineau pe sistemul "Welfare", de unde luau "food stamps" (timbre cu care nevoiasii inca-si cumpara mincarea) sau pretindeau ca-s nebuni (asa au scapat multi de armata) si erau platiti de sistemul ATD (Aid to the Totally Dependent). Altii au devenit radicali si au format grupuri revolutionare ca SDS, Weather Underground si Black Panthers. In 1968 au fost asasinati Martin Luther King si Robert Kennedy. America a explodat: in Detroit unde locuiam intr-un ghetou boem unde traiau albi si negri (a mixed neighborhood) armata a venit cu tancuri pe strada din fata si a mitraliat cladirile daca se vedea un cap pe fereastra. Un razboi civil de rasa aparea ca iminent. Reactia conservatoare care a dus la "revolutia republicana" a fost inevitabila. Noi care traiam la marginea societatii din aer, pacifism, protest, idei despre natura si ecologie, sex, muzica si droguri, am fost surprinsi numai vreo zece minute. Obiectivismul e o miscare poetica americana (unii spun ca prima in intregime americana) de prin anii treizeci, care revine in actualitate in anii saizeci. Aveati, in momentul sosirii acolo, o imagine clara asupra literaturii americane? Sau ati intilnit printr-un concurs fericit de imprejurari miscarea/miscarile literara care convenea(u) temperamentului dv. poetic? In general, contactele dv. cu poezia americana (contacte cit se poate de fructuoase, cum s-a dovedit) au fost intimplari fericite, sau v-ati indreptat deliberat spre ceea ce ati considerat, in urma unei reflectii serioase, catre autorii si miscarile literare care vi se pareau cele mai potrivite? Am avut mai mult noroc decit plan - cind am intilnit poetii din miscarea "New York School" in 1967. La Detroit, unde am stat un an, am participat la discutii despre poezia americana si am fost bine educat de John Sinclair, Allen van Newkirk si altii, despre poezia contemporana. Am auzit numele lui Ezra Pound, Gertrude Stein, William Carlos Williams, Louis Zukofski, Charles Reznikoff, George Oppen, s.a.m.d. Nu stiam engleza suficient sa-i citesc. Numai dupa ce m-am mutat la New York in 1967 am inceput sa studiez "traditia" modernista. Am frecventat cenaclurile lui Ted Berrigan si Joel Oppenheimer si am lucrat la libraria "Eighth Street Bookstore", unde eram toti poeti. (Acolo veneau toti scriitorii newyorkezi sa-si cumpere cartile). Intimplarile fericite, cum spuneti d-voastra, m-au indreptat direct catre "familie", care consista atunci, si mai consista, din obiectivisti (cu George Oppen am avut o lunga corespondenta), poetii "Black Mountain", (Robert Creeley, Joel Oppenheimer, Paul Blackburn, care mi-au fost prieteni mai virstnici), poetii beat (Allen Ginsberg, Diane diPrima, Gregory Corso, Lawrence Ferlinghetti - ditto prieteni) si New York School (generatia si camarazii mei). Antologiile pe care le-am redactat, American Poets Since 1970: Up Late (1987) si American Poets Say Goodbye to the 20th Century (1996) contin peste doua sute de poeti din aceste grupari, majoritatea lor fiind parte din "familie". Cum i-ati cunoscut, practic, pe poetii americani care v-au intovarasit debutul? Cum era "viata literara" in care ati intrat? Semana ea prin ceva cu viata literara pe care o cunoscuserati, cum se vede, destul de bine din Romania? Ce ar particulariza, de fapt, existenta mediilor literare cu care ati venit in contact pe Noul continent? Ce fel de relatii exista acolo intre scriitori, intre scriitori si editori, intre scriitori si cititori? Care sint lucrurile tinind de aceasta existenta literara pe care noi le-am putea intelege, aici, cu mai multa dificultate? Aveam 19 ani si mi se parea ca Ameriva avea 19 ani in 1966. Generatia mea a luat ce a vrut din poezia anterioara si a respins aproape totul din poezia ultimelor decenii. Cartierul "Lower East Side" la New York a fost (si mai este) gazda poetilor si artistilor. Chiriile erau ieftine, cafenelele pline, prieteniile spontane. Mi se parea atunci ca toti cei de virsta mea erau poeti: aveau parul lung, hainele rupte, erau impotriva razboiului din Vietnam, cereau "paradis acum!" (era numele unei celebre piese de teatru facute de "Living Theatre") si, gratie drogului LSD, aveam si viziuni concrete asupra materiei si spiritului. Atmosfera de circ, cimp de lupta si libidou dezlantuit am descris-o in romanul autobiografic In America?s Shoes. (In papucii Americii). In 1970 m-am mutat la San Francisco unde revolutia psihedelica, oceanul Pacific si meditatia zen au impus un cast mai mistic experientelor timpului. Era ?60 s-a terminat in 1973 cind, cum spuneam altundeva, "ultimul tren catre Dumnezeu a parasit America". Despre mediile literare, pot sa spun ca am apartinut la vreo patru: cel de la "New York School", care a devenit bi-coastal cind multi prieteni s-au mutat in satul Bolinas linga San Francisco; miscarea Zen-ecologista reprezentata de Gary Snyder, Pat Nolan, Philip Whalen, Keith Abbott; miscarea radical- leftista-feminista condusa de poetii Kay Boyle si Lawrence Ferlinghetti; si suprarealistii, cu Philip Lamantia, Harold Norse, Nanos Valaoritis, Gloria Frym si Edouard Roditi. Desigur, aceste miscari erau prietenoase, sub aceeasi "umbrela". Dusmanii nostri poetici erau plictisitorii poeti academici, versificatorii revistelor "oficiale" etc. La San Francisco am infiintat o serie de serate de poezie la biserica "Intersection" si am condus o editura, "kingdom kum press", si o revista, "Planet News". Noi eram poetii si editorii nostri, nu depindeam de editurile mari tehnologia "mimeo" era ieftina. Aveam toti cititorii de care aveam nevoie si, prin seratele literare, vindeam mai multe carti decit poetii solemni publicati de editurile mari. Din perioada 1967-1978 dateaza un enorm corpus literar facut "underground", complet in afara structurilor osoase ale "establishment"-ului. Acum, desigur, este colectat si se platesc bani grei pentru editiile noastre efemere. Libertatea cuvintului a inflorit in anii acestia, cind poezia era viata noastra (nu un "stil de viata", dar viata adevarata) si noi aveam in vedere o revolutie sociala, nu numai poetica. In acest timp am devenit si eu, pentru un scurt timp, comunard - ceea ce e destul de ironic cind ma gindesc la lupta pe care mama si eu am condus-o impotriva vecinilor din strada Unu Mai la Sibiu care ne-au colectivizat bucataria si baia. E aproape de nedescris acest timp extatic - literatura anilor acestia isi mai asteapta scriitorii. Tot ce pot spune e ca un val mare de dragoste si cosmica si particulara ne-a prins pe toti si nu ne-a lasat pina-n 1975-77, cind ne-a trintit pe plaja bolovanoasa a Pacificului cu un mare BOOM! care ne-a trezit din vis si transferat in cosmar. Vorbeati despre revistele, despre cartile pe care le scoteati "underground", mimeografiate, in afara circuitului obisnuit al publicatiilor. Aveau publicatiile litografiate o circulatie larga, sau doar printre cei care scriau in ele sau care ambitionau sa publice la rindul lor? Ar mai putea fi posibila astazi (cind gratie calculatorului si imprimantelor poti "publica" relativ usor carti si reviste personale) o astfel de maniera de comunicare a operelor literare? Revistele noastre litografiate, pamfletele, manifestele si colaborarile "de noapte" aveau circulatie mica dar influenta enorma. Azi, computerul ne da posibilitatea sa facem exact acelasi lucru - publicatia fara cenzura pe Internet are acelasi potential. Pentru d- voastra acolo, Internetul este oportunitatea mare de-a va disemina ideile si stilul.