În locul său vine, la conducerea Nationalului, Zaharia Stancu, "omul cu ochi răi", care nu se va arăta deloc dispus să colaboreze cu "elementele burgheziei". Simtind teroarea plutind în aer, Theodor Cazaban decide să fugă din tară, la sfîrsitul anului 1947, cu o lună si jumătate înaintea abdicării fortate a Regelui Mihai. Urmează ani grei de adaptare, sau mai degrabă, de inadaptare în Occident. Publică sistematic în paginile ziarului La Nation Roumaine, scos de Comitetul National Român. Colaborează, din 1958 până în 1987, la posturile de radio Europa Liberă si Vocea Americii. Redactează dintr-un foc romanul Parages, după o retetă inedită, sinteză între Proust si "noul roman" francez, atunci în vogă. Cartea apare în 1963 la prestigioasa editură Gallimard. Editura semnează cu autorul cinci contracte pentru viitoarele romane, care însă n-au fost "onorate" nici pînă în ziua de astăzi. Actualmente, Theodor Cazaban este vicepresedintele Centrului Român de Cercetări din Paris. Colaborează constant cu Jurnalul literar, al cărui director, Nicolae Florescu, si-a făcut o datorie din recuperarea valorilor exilului. Fragmentul de mai jos face parte dintr-o carte de convorbiri, încă inedită, intitulată Captiv în lumea liberă.


    Cînd ati hotărît deci să părăsiti România?
    
Am înteles încă din 1945 că se întîmplă ceva cu totul deosebit. Făceam armata. M-am mutat de la Scoala de Ofiteri din Inău la Câmpulung, printr-o interventie amicală, pentru că părintii mei se refugiaseră de la Fălticeni la Câmpulung. Am călătorit cu trenul vreo trei nopti si două zile, imediat după război, la începutul primăverii. La un moment dat pe linia alăturată (mă uitam pe fereastră) am văzut un tren plin cu soldati care strigau către noi: "Suntem români! Suntem Români! Erau prizonieri luati de rusi din armata maghiară. Eu n-am făcut războiul, am fost cam două săptămîni pe pozitii, din întîmplare. La 23 august scoala din Bacău, unde mă repartizaseră ca moldovean, a fost mutată la Inău, în judetul Arad, ca să fie pusă la adăpost, să fie păzită de înaintarea glorioasei armate sovietice, glorioasa armată de hoti de ceasuri. La Inău m-a prins si 23 august. Au atacat ungurii si au înaintat fără să întîmpine absolut nici o rezistentă. Pot spune deci că rusii ne-au salvat ajungînd acolo. Am mirosit ce e războiul. Am fost două săptămîni pe pozitii, din care două zile mai dificile, cînd a murit un prieten si un camarad, Saritan, un flăcău din Bucovina. Minunat om! La război mor adesea cei buni. Eu am scăpat si am ajuns să fiu mutat la Câmpulung. Pe drum asadar am întîlnit acest tren. Rusii luau prizonieri români din armata maghiară. Am întîlnit un soldat român care spunea: "Din tren mi-am văzut casa". Trenul trecea prin satul lui. Si pe el îl duceau în Rusia, în Siberia. Suprema mîrsăvie sovietică! Eu am văzut după încetarea războiului, după!, în luna august, prizonieri germani pe linia Bucuresti-Constanta. Nu stiu ce căutau acolo! Că drumul spre Rusia nu trece pe linia Bucuresti-Constanta. Am văzut un tren de prizonieri germani dusi ca prizonieri în Siberia, în august, cînd războiul se terminase în mai '45. Vreau să amintesc aceste lucruri pentru atotstiutorimea care nu stie niciodată nimic, pentru habarneavutii, pentru niciusturoinemîncatii. Pentru ca ei să afle lucruri pe care noi le-am trăit. Nu să judece totul după ureche. Am înteles atunci că rusii duc prizonieri români în loc să-i elibereze, doar deveniserăm aliatii lor în Ungaria, în Cehoslovacia, pînă în Muntii Tatra. Ba chiar în Cehoslovacia ne puneau pe noi înainte.
    Si cum ati trăit momentul de la 23 august?
    
O mîrsăvie, trebuie făcut un studiu despre minciună, infamie, mîrsăvie.
    În general, în România oamenii stiu ce s-a întîmplat. Toti vorbesc scîrbiti de invazia "eliberatoare" sovietică.
    
Poate. Dar trebuie să faci parte din generatia '43. Constiinta istorică se formează cînd evenimentul se trăieste, cînd esti contemporan cu el. Cei de astăzi nu au fost contemporanii acelui moment. Românii trăiau într-o indignare perpetuă, în drum spre Cîmpulung m-am oprit putin la Bucuresti. M-am înspăimîntat, în fiecare dimineată se găseau cîte treizeci, patruzeci de morti, bucuresteni, ucisi de soldatii sovietici după ce le furau ceasul. Cînd am spus în Franta această poveste am fost tratat de fascist. Cînd este adevărul adevărat! Acest davai ceas nu e o glumă. S-a ucis pentru un ceas, pentru un stilou, pentru un pantof. Căci veniseră barbarii de la Răsărit. Vorbeam de acei români si nemti dusi în Siberia după terminarea războiului. Majestatea Sa Regele Mihai a făcut armistitiu nu din dragoste, evident, pentru rusi, ci dorind să salveze ce se putea salva. Adică să nu treacă tăvălugul războiului peste România. As observa, în paranteză, că atacurile împotriva Regelui au apărut în exil. Primul care a atacat a fost Pamfil Seicaru, spunînd că actul de la 23 august e o trădare. A urmat o dezbatere pe chestia acestui 23 august. Care-i adevărul? Personal am recunoscut actul de la 23 august ca pe o necesitate dureroasă. Infamia începe de la Groza si Gheorghiu-Dej, cînd actul de la 23 august, care aminteste totusi o înfrîngere, devine sărbătoare natională. Românii s-au comportat totusi prea josnic.
    Actul însusi a fost confiscat de comunisti si de propaganda comunistă, cu sens complet schimbat pentru blazon.
    
Fără voia lui, Majestatea Sa Regele Mihai a fost decorat de Stalin cu Ordinul Victoriei.
    L-ar fi putut refuza? Cu ce justificare?
    
Ei, cum să refuze!? Aici vin iar cu o amintire. N-o pot data exact. Tot în drumul meu de la Bucuresti spre Câmpulung am mai făcut o descoperire: ziarul Scânteia. Eu, care am mărturisit un fel de slăbiciune, nu pentru comunism, căci stiam cine este Stalin, ci pentru marxism.
    Ca metodă.
    
...ca metodă, vorba Adei Marinescu, biata Ada Marinescu, atunci cînd am citit primul număr din Scînteia, am simtit că-mi crapă mintea, că-mi crapă res cogitans. Erau asemenea minciuni, încît mi s-a părut un ziar mai mult decît suprarealist, absolut demential. Asta era Scînteia acelor ani. Pune toate astea la un loc, pentru că vorbim despre fuga mea în străinătate, si vei întelege că nu aveam de ales. Se adunaseră prea multe. Nimeni nu mai stie astăzi nimic, atotstiutorimea de astăzi nu stie nimic despre "reforma monetară". Printr-o simplă decizie a guvernului, România a fost sărăcită în 24 de ore. A fost adusă la sapă de lemn. S-a produs o inflatie nemaipomenită. O cămasă ajunsese să coste un milion de lei, lefurile rămîneau mereu în urmă, inflatia era justificată de mizeria care se instalase după război, dar pe care n-o cunoscuserăm în timpul războiului. Reforma monetară si arestarea lui Maniu s-au produs în acelasi timp. Cine voia să priceapă comunismul trebuia să-i priceapă si metodele. Iar metoda diversiunii, a digresiunii, a acumulării de evenimente foloseste cîstigurilor permanente. Comunistul este omul făcut să cîstige. El crede că are si niste drepturi. Eu mă gîndesc că ar trebui scrisă o declaratie universală a drepturilor omului comunist. A urmat procesul Maniu. Cel mai iubit om din România era Regele Mihai. Al doilea era Maniu. După revolutia din decembrie, Regele a avut un procentaj de doar 10% în vreme ce Maniu de doar 4%. Groaznic. În România oamenii nu mai stiu nimic. Nimic!
    Au trecut totusi trei generatii, trei generatii de istorie marxistă. Dacă asta poate fi o scuză... Totusi acesti ignari si nepăsători au drept de vot. Au impresia că devii democrat prin simplul fapt că te-ai născut. Mai grav, li se dă această impresie! Românul de azi, incult, prost crescut si hot, pe baza acestor calităti, exclusiv a acestor "calităti", emite toate pretentiile din lume. Dar iarăsi, ce-i de făcut, atîta vreme cît politicienii se recrutează din aceeasi faună? Exceptiile, destul de multe, nu fac totusi decît să întărească regula.
    
În definitiv, n-am dreptul, eu, care, cum spune "omul de la Slobozia", "am huzurit la Paris", să dau lectii românilor. Citeam în ziarul Acum, publicat de Alexandru Paleologu si Stelian Tănase, textele de înjurături pe care le primeau cu vreo zece ani în urmă Doina Cornea si Corneliu Coposu. Acolo li se spunea că au "huzurit la Paris amîndoi". Coposu e un martir. Îl aduceau de fiecare dată lesinat în celulă de la interogatorii, iar "omul de la Slobozia" îi spunea, si cu ironie: să se întoarcă de unde a venit, adică la Paris.
    Asadar, s-a întîmplat procesul Maniu si exact în momentul procesului, a urmat demiterea lui Tătărăscu. Comunistii îsi fac întotdeauna lucrurile în dublu, pentru diversiune. De 15 august, Sfînta Maria, cea mai mare sărbătoare, se face reforma monetară; în aceeasi zi este arestat si Maniu. Aceste lucruri de tehnică a Fiarei de la Răsărit trebuiesc cunoscute. Pentru că sunt foarte importante, si pentru că au functionat si în Occident. Arestarea, condamnarea lui Maniu s-au făcut exact în ziua cînd a fost demis Tătărăscu, în care cîtiva fraieri, cîtiva naivi îsi puneau o sperantă. Expulzarea Regelui se produce cînd? De Anul Nou. Cînd bietii români umblau să mai găsească putină carne, sau cascaval, că e sărbătoare. Asta tot pentru diversiune. La ultimul eveniment n-am mai participat, pentru că ajunsesem deja la Paris. Ar urma să explic cum am reusit să fug. Citeam pe Patapievici, care spunea c-a putut suporta anii cei negri datorită prietenilor pe care i-a avut. Foarte important.
    Da, celor cîtorva prieteni în care mai avea încredere, pentru că era foarte greu sub Ceausescu să ai pînă si prieteni. Era foarte greu să ai o familie, să ai încredere în propria sotie sau în propriii copii. Dar cred totusi că situatia de sub Ceausescu (eu numai asta am trăit, multumesc lui Dumnezeu) nu se poate compara cu situatia din anii '50. Marea teroare, teroarea absolută a fost atunci. Într-un fel teroarea ceausistă, sustinută prin metode pasive, este si rezultatul fricii acumulate în oameni pe vremea marii terori din anii '50. Românii s-au închis într-un soi de carapace oarecum patologică, refuzînd orice act de solidaritate. Cei cîtiva disidenti, cinci sau sase (acum e inflatie) s-au trezit nu sprijiniti, ci luati în balon. În acest context era practic imposibil să mai ai si prieteni de încredere.
    
Ei bine, asta am simtit si eu. Mi-a fost greu să spun celor mai buni prieteni că fug. Tonegaru, cînd a auzit că am găsit modalitatea de a fugi, Tonegaru, care mi-era prieten, a spus: "Îl bănuiesc pe Cazaban că s-a dat cu comunistii. E o provocare." Pe urmă bietul Tonel, asa-i spuneam, a văzut că am ajuns la Paris. A intrat în închisoare, a iesit viu, dar n-a mai trăit mult. În aceste conditii a trebuit să fug. Complicii mei au fost: Liviu Bodolea si Virgil Micu. Liviu Bodolea îmi fusese coleg de clasă la liceul din Fălticeni. Mi-a dat un telefon. Venise de la Viena cu dorinta de a scoate oameni politici din România. N-a reusit. Voia să ajungă la Titel Petrescu, care era socialistul anticomunist si, evident, la dirigenti tărănisti.
N-a reusit. Cum am fost colegi de clasă mi-a spus: "Vii cu mine." Si m-am dus. Asta era a doua lui călătorie. Avea să revină si a treia oară, cînd a scos un grup de vreo sase, sapte persoane, si a patra oară, cînd a scos un alt grup important, în care se afla Romulus Boilă. Nu-i pot aminti pe toti cei salvati de Liviu Bodolea.
    Venea incognito de la Viena.
    
Sigur. Cînd a venit ultima dată a locuit acasă la Pavel Chihaia. Am tremurat la Paris pentru familia mea, căci sora mea l-a primit. Dacă Liviu Bodolea ar fi fost prins si torturat, mi-e teamă că spunea pe cine a întîlnit si unde a dormit. A dormit acasă la Pavel Chihaia, care îsi luase acest risc. Virgil Micu a venit după mine. Si el într-un anumit moment m-a salvat, căci la Paris s-a suferit de foame. Nu e nici o rusine să ti-o spun. Virgil Micu avea o slujbă si mă invita la masă. Era important.
    Pînă la Viena trebuia trecută frontiera. Sunt adesea furios împotriva celor care nu realizează ce înseamnă să treci cu piciorul peste granită. E drept că încă nu erau prea multe miradoare pe frontiera româno-ungară, nici pe cea ungaro-austriacă. Dar, spre deosebire, să zic, de iugoslavi, care n-aveau de trecut decît o singură frontieră, ca să ajungă în Italia, sau de unguri, care n-aveau, nici ei, decît o singură frontieră ca să ajungă în Austria, românii trebuiau să treacă două frontiere: Ungaria si Austria. Cum să străbati o tară din limba căreia nu cunosti o boabă? Nu stiam o boabă de maghiară, si nici Bodolea. Noroc de un prieten, Gelu Belu, care stia ungureste si vorbea în locul nostru.
     Deci ati plecat din Bucuresti?
    
Din Bucuresti. Bucuresti-Timisoara. Timisoara-Arad. Arad-Curtici. De fapt, ar fi trebuit să ne dăm jos cu o gară mai înainte, dar Bodolea era cam îndrăznet. La Curtici, cînd am coborît, a trebuit să ne lipim imediat de zidul bisericii, pentru că era un proiector urias, care mătura cu lumina lui trenul si călătorii. Proiectorul se oprea la un metru de locul unde ne aflam noi si rămîneam în umbră. După ce acest proiector s-a plimbat de cîteva ori, căci "libertatea de circulatie", cum se spune în mod abstract, nu era recunoscută de comunisti, am sărit peste linii si am intrat pe cîmp. Si am mers asa, frumusel, spre un sat unde Bodolea reusise dinainte să găsească un loc de odihnă. Si cum mergeam noi printr-un noroi înspăimîntător, care ne umplea bocancii cu kilogramele, la un moment dat, apropiindu-ne de un rambleu de linie ferată, ne pomenim prinsi de o lanternă-proiector. Eram toti trei văzuti ca ziua. Asta-i aventura! Trebuie să-ti spun că Bodolea era putin mai îndrăznet decît trebuie. El venea cu niste documente din tară. Pot să povestesc, pentru că au trecut mai mult de cincizeci de ani si aceste lucruri nu mai sunt secrete. Dar nu spun tot. Eu îl sfătuisem: "Dragă Liviu, leagă pachetul cu o sfoară, îl tîrîi pe pămînt si dacă ne opresc grănicerii lasi sfoara din mînă". Pentru că noi mergeam numai noaptea. Dar el a zis: "Nu, nu-i nimica". Si a pus în buzunarul de la haină, la piept, plicul cu aceste documente cu care, dacă am fi fost prinsi, ajungeam la NKVD. Asta se întîmpla în decembrie '47. Deci ne-am pomenit luminati ca ziua de acest far. Eu atunci - o singură dată mi s-a întîmplat în viata mea să aud o voce interioară; nu cred că e doar reactia unui instinct de pază, de sperantă - am auzit realmente spunîndu-mi-se: "Nu se va întîmpla nimic". Prins în lumina farului, Bodolea a dus mîna la buzunarul de la piept, ca să arunce documentele. Grănicerul - nu putea fi decît un grănicer ungur - a crezut că el duce mîna la o armă. Si a stins lanterna. Apoi l-am auzit fugind. Auzeam pietrisul pe rambleu. I-a fost frică...
    Să nu fie împuscat.
    
Da. A crezut că Bodolea scoate un revolver. Nu era destul de bine organizată paza, pentru că de obicei grănicerii patrulează cîte doi. Unul te prindea cu farul, si al doilea supraveghea situatia. Atunci încă nu se ajunsese la o organizare perfectă. După aceea ne-am adăpostit la gazda noastră, unde am dormit linistiti o noapte.
    Era o familie de unguri sau de români?
    
Un ungur însurat cu o româncă. După-amiază a avut loc o reuniune la care au venit niste români tărani si s-a vorbit româneste. Si noi nu le-am ascuns că suntem refugiati. Am avut încredere că nu ne vor da pe mîna politiei. Seara, după o zi de odihnă, cineva ne-a cumpărat biletele pentru Austria. De ce au fost putini refugiati români? Pentru că trebuiau să treacă două frontiere. În plus, nu stiau ungureste. Era imposibil să traversezi fără să ai o retea. Acest lucru îi reusise lui Bodolea. A urmat trecerea în Austria. Pămîntul dinspre Austria nu e bun, e un pămînt galben, nisipos. Dar era foarte plăcut, ni se părea că zburăm pe el fată de noroaiele de la Curtici si din Ungaria. Am dormit la un austriac, nu mai intru în detalii, care ne-a dus a doua zi... Hai să vin totusi cu un detaliu. Cînd am ajuns noi, austriacul era pe cîmp si-am rugat să ne dea o locuintă pentru o noapte.
    Deci nu era nimic pregătit dinainte?
    
Nu, aici eram deja în Austria si aveam încredere în austrieci. Am fost colosal de bucuros la Viena, cînd am văzut că austriecii, desi ocupati de rusi, titrau într-un ziar: "Încă doi austrieci ucisi de soldatii sovietici". În România asa ceva era imposibil. Deci, acestui austriac i-am cerut să ne lase să dormim chiar în paie si să ne dea de mîncare, niste cartofi copti. În schimb noi îi dădeam tigări. Bodolea venea cu multe tigări care peste tot erau foarte pretuite. Si neamtul, corect: Ein man, ein wort. Ne-a lăsat să ne culcăm în grajd, în paie, si ne-a dat cartofi. A fost gentil pînă la capăt. Ne-a dus de la el de acasă la prima gară cu trăsura. Stătea departe de gară. Am uitat să povestesc o aventură. Nu stiu dacă pot să revin acum...
    Reveniti, reveniti, povestiti tot si cu cît mai multe amănunte.
    
La intrare în Austria e un rîu care se cheamă Laita. Mergeam în noapte, după meandrele acestui rîu. La un moment dat, Gelu Belu zăreste o casă. Se apropie, se uită pe fereastră si-si dă seama că era un pichet de grăniceri. Din fericire dormeau. Am fugit si la un moment dat am avut impresia că ne-am rătăcit. În plus, acest rîu formează niste ape de irigatie, asa că era greu să-l traversezi, pentru că te ducea ba la dreapta, ba la stînga. Aveam ca tintă lumina pe care o face noaptea, o vezi de departe, a orasului Viena. Pentru că Viena nu e departe de frontieră, iar pe cerul negru se reflectă luminozitatea orasului. Asta era tinta, nu alta, pentru că eram deja în Austria. Dar în Austria ocupată de Fiara de la Răsărit. Mergeam asa în această noapte compactă cu mîinile întinse. La un moment dat ajunseserăm atît de osteniti, încît spre zori n-am mai rezistat si am adormit. Ne-am culcat pe jos, pe pămîntul gol. După vreo două-trei ore eu mă trezesc. Mă uit în jur, stiam directia în care mergeam. Acum se făcuse ziuă binisor, nu s-ar mai fi zărit lumina Vienei. Si văd că cerul este luminos spre locul unde noi mergeam. Atunci m-am speriat teribil, căci mi-am spus: "Uite, răsare soarele, iar noi timp de vreo trei-patru ceasuri am mers în directia asta, adică spre răsărit. Deci ne-am întors iarăsi în Ungaria." Îi trezesc pe ceilalti doi (eram albastri la fată de nesomn) si le zic: "Acolo ceru-i luminos, si-napoi este întunecos. Am mers spre Ungaria". De fapt, ce se întîmplase? Un nour gros acoperise tot răsăritul oprindu-se tocmai la apus, asa că raze-le soarelui luminau apusul. Mersesem bine. Pe urmă a urmat întîlnirea cu neamtul care ne-a găzduit. Am ajuns la Viena, la Osmanhoff, adică tot sub stăpînire rusească. Apoi, de aici, cu tramvaiul, în zona internatională, una din cele patru zone de ocupatie la Viena. În zona internatională ne-am dus direct la sectia comandamentului francez. Mi-aduc aminte de Liviu Bodolea. Cînd am ajuns a spus: "Să sărutăm pămîntul sfînt al Austriei". Si-am făcut-o. Apoi, la un hotel tinut de francezi, cînd au auzit cum si de unde am venit, ne-au adus niste pachete mari cu mîncare. Nu mai mîncasem sardine de ani de zile, socolată. Am huzurit cum ar spune cei de la Slobozia, de la Combinatul de Seminte. A urmat plecarea spre Franta, după două săptămîni.
     Si întîlnirea cu Franta cum s-a petrecut?
    
Trebuie să spun că am fost foarte bine primit de francezii de la Viena. Poate că există niste afinităti cu Franta militară, cu ofiterii. Aici as face apel si la astrologie. Eu sunt berbec si berbecul e un semn martial. În schimb, în trenul care m-a adus la Paris, noaptea, am iesit pe culoar si l-am văzut pe conductorul de tren, care căuta în registrul lui ceva. Am intrat cu dînsul în vorbă, asa, de bucurie. Eram atît de bucuros că scăpasem. Si i-am spus, aveam putin accent, nu?, i-am spus că sunt român si vin pentru prima oară la Paris, că am fugit din România, de sub teroare. În decembrie '47 trebuia să stie că se fuge din partea Europei livrată Fiarei. Dar el mi-a replicat foarte sec: "Eu stiu că România a fost eliberată de fascism". Stia el. Pe ăsta l-as situa în atotstiutorimea franceză. Dacă as fi rău as spune că am fost expulzat din Franta înainte de Pont de Quelles, podul care trece peste Rhin spre Franta.
    Ati petrecut primul Crăciun francez în 1947. Pe cine ati întîlnit, dintre compatrioti, si cum v-ati reamenajat viata?
    
Nici nu stii ce potrivită întrebare îmi pui! Dată fiind legătura mea cu Horatiu Comaniciu am locuit la Hôtel du Quai d'Orsay unde, cînd tot Parisul zăcea încă în mizerie, noi aveam baie, dus si apă caldă. Horatiu Comaniciu a făcut gresala să refuze să avem si masă. Căci se putea mînca la sediul Bisericii Unite din Paris. Asa fel încît puteam locui într-un hotel luxos - am locuit o lună de zile, nu mai mult - dar n-aveam ce mînca. Abia aveam bani să-mi cumpăr Viandox. Pe cine cunosteam la Paris? Doar pe Virgil Ierunca, pe Constantin Amăriutei, care venise cu bursă, si pe Monica Lovinescu. Prima vizită pe care am făcut-o, a doua zi după sosirea la Paris, a fost la fălticeneanca Monica Lovinescu, care locuia pe Avenue de l'Opéra, la etajul 7 fără ascensor. Era foarte obositor să urci. Ea s-a bucurat văzîndu-mă, pentru că ne cunosteam din tară.
    Ce-ati discutat? Ce-a spus? Era fericită, îngrijorată?
    
O cunoscusem în tară, dar nu pot să spun că eram foarte legati. Mersesem la Cenaclul Lovinescu în tară, bineînteles, după moartea lui Lovinescu. Am lipsit cînd Doinas a luat premiul de poezie. Monica a citit cîteva poeme: "Astăzi ne despărtim", "Mistretul cu colti de argint" si, din nefericire, povestea cu steaua cu cinci colturi, "Chinta stelară". Mai bună era "chinta regală". S-a bucurat că mai venea un român. Mi-a dat niste tichete de pîine, fiindcă pîinea era încă pe cartelă, si cîteva bilete de metrou. Monica este persoana cu care nu pot să mă cert niciodată. Mereu ne-am ciondănit, o dată chiar i-am reprosat că mă contrazice, dar de supărat nu ne-am supărat niciodată. îi păstrez o dragoste vesnică, întîi, pentru că e "fălticeneancă", am zis, între ghilimele; apoi, evident, pentru că mi-a dat niste tichete de metrou si bonuri de pîine. Ulterior am avut bonuri de pîine false si vizibil falsificate. Cînd lucram la uzina Deka, unde se fabricau discuri, aveam camarazi algerieni priceputi să facă tichete de pîine false. Brutarii le acceptau. Se obisnuiseră. Revin la Monica Lovinescu pentru a spune că are niste cusururi. Ea m-a vorbit numai de bine si, uite, eu o vorbesc de rău. Odată i-am spus că-mi contrazice cu talent si cu înversunare toate ideile pe care mi le atribuie. I-am spus asta si ea a aprobat. Cum spuneam, s-a întîmplat să ne certăm, dar fără să ne supărăm niciodată. Acum, dacă ar fi să pornesc, după cum am obiceiul, de foarte departe, surprinzător de departe, într-un fel de captatio benevolentiae, as spune că pe Monica Lovinescu am judecat-o de la început si din punct de vedere astrologic. Sotia mea, care era pianistă, avea si "un violon d'Ingres", astrologia. Si am învătat si eu ceva. E o stiintă inexactă, dar tulburătoare, mai ales în ce priveste caracteriologia. Am văzut un text absolut uluitor, unde s-a prevăzut revolutia din mai '68, sau floréal '68. A povestit-o în numărul precedent al revistei astrologice, zi de zi, cum avea să se întîmple totul. Este un fapt uluitor. Monica este Scorpion. Ierunca este Leu. Am comparat tema astrală a Monicăi Lovinescu si tema astrală a lui Ceausescu. Si am ajuns la concluzia că Ceausescu e pierdut, pentru că avea un aspect foarte slab, nu mai stiu, poate că era Balantă sau avea pe Marte prost aspectat. Am zis deci că Monica Lovinescu îl pulverizează pe Ceausescu. Si asa a fost.
    Pe domnul Virgil Ierunca îl stiati deja...
    
Pe Virgil Ierunca îl cunosteam din tară. Trebuie să povestesc aici o întîmplare de la începutul lui '48. Cu Virgil Ierunca am fost coleg de facultate si de an. L-am cunoscut la Facultatea de Litere. Era din acelasi grup cu Dinu Pillat si Geo Dumitrescu. Îl consideram un periculos anarhist (totusi nu prea periculos). Ne-am împrietenit asadar în facultate si pe urmă l-am regăsit la Paris. De el însă am dat după ce-am văzut-o pe Monica, si anume, în momentul în care un grup de exilati, din care făceam si eu parte, am luat cu asalt Casa Română de la Fontenay-aux-Roses. Acolo era un fel de vilă cu un etaj sau două...
    Vă referiti la casa pentru bursierii români construită de Iorga?
    
Da. Această Casă Română fusese dirijată la un moment dat de profesorul meu, al lui Virgil si al Monicăi, Basil Munteanu. Si apoi de Gheorghe Marinescu, un istoric român, nu prea simpatic, dar pregătit, care avea să fie pentru scurt timp si directorul Fundatiei Regale. Ei bine, studentii români n-aveau unde să doarmă, dormeau la azilul de noapte, dormeau pe stradă, sau în niste hoteluri neîncălzite, iar această Casă stătea aproape goală. Atunci ne-am zis: ce-ar fi să punem mîna pe ea, cu forta, dacă trebuie? Numai că era păzită de un portar comunist francez. Într-o zi, ne-am deplasat, un grup de vreo douăzeci, treizeci de tineri, ca să ocupăm casa. Dacă am fi avut ceea ce se cheamă în Franta o "însemnare de la concierge", nu ne-ar mai fi putut scoate nimeni de acolo. Asa este legislatia în Franta. Asa că ducîndu-ne acolo si atacînd această casă, ca să avem unde dormi, am găsit pe Ierunca si pe alti doi prieteni, Anton si Liza Cerbu. Evident, toti trei cu trecut de partea noastră. De partea cealaltă a zidului au apărut un domn Stoichitia, un altul, Arapu si un al treilea, Coteanu. A urmat o mică încăierare. Veneam din tară, unde se produsese ultima dramă cumplită, izgonirea Regelui, dintr-o tară de unde toată lumea voia să fugă, si ne-am trezit fată în fată cu acesti trei insi care apărau regimul infam, criminal, impostor de la Bucuresti. Pentru noi a fost o surpriză revoltătoare. Mă simt dator să spun aceste nume.
    Ce s-a întîmplat cu Casa pînă la urmă?
    
N-am putut să intrăm în Casă pentru că depindeam de vointa portarului francez, care era membru al partidului comunist. Eu am încercat să-i explic, să-l convertesc, dar n-am avut timp. Asa cum nu l-as fi putut converti nici pe conductorul de tren, care mi-a spus că am fost eliberati de Uniunea Sovietică.
    Si cum ati reusit să supravietuiti în primii ani ai exilului?
    
Am fost norocos, pentru că au existat niste burse. Dar înainte de a le primi, am fost obligat să lucrez într-o uzină. Pot spune că am cunoscut conditia infamă a muncitorului necalificat. Lucram în cadente rapide la o fabrică de discuri, care era proprietatea unui francez căsătorit cu o româncă. Ea ne ajuta să devenim muncitori. Lucram, pentru cine a văzut filmul Timpuri moderne, ca Charlot, ? la chaîne. Charlot învîrte acolo un surub de zece ori, aici trebuia să luăm în palme materia din care se fac discurile, s-o punem pe galvanou, să închidem. În sfîrsit, o întreagă mecanică repetitivă. A fost momentul în care m-am simtit bogat. Căci, desi conditia muncitorului mi s-a părut sinistră, plata nu era rea. Dar asta n-a durat. Pe urmă am avut o bursă si am putut chiar să ajung într-un cămin de studenti, la S?vres, un cămin instalat de o organizatie protestantă, Simad. Directorul acestui cămin era Paul Evdokimov, cu care am devenit destul de prieten. Si Michel si Paul Evdokimov sunt mari dostoievskieni. Am avut o bună relatie cu lumea ortodoxă rusească de la Paris, cu profesorul Zander, foarte interesant teolog, cu Schmemann, cu Meyendorf, care s-a ocupat de Grigore Palamas. Am stat doi ani si ceva la S?vres. Am fost coleg cu Ion Cusa, Paul Miron. Aici locuiau multi români, dar erau si polonezi, si unguri, ucraineni, sîrbi, în sfîrsit, un cămin multinational.
    Si frecventati comunitatea rusă?
    
Nu pot spune că o frecventam. Mi-am amintit însă de o întîmplare cu Léon Zander, un evreu mititel...
    Autorul unei cărti splendide despre "binele la Dostoievski", în general se scriu cărti numai despre "răul la Dostoievski"...
    
Cînd am făcut cunostintă cu Zander, prima întrebare pe care mi-a pus-o a fost ce stiu despre Mircea Vulcănescu? Si eu i-am răspuns: "Am aflat că a murit în închisoare". Si atunci l-am văzut pe acest evreu ortodox, foarte bun ortodox, cum îsi face o cruce, asa, din frunte pînă jos, o cruce rusească. Pentru că auzise c-a murit Mircea Vulcănescu.