Era o tirzie si neasteptată acceptare a unei invitatii la dialog pe care i-am adresat-o in 1995, pentru pagina din "Convorbiri literare" ce-o păstoream la acea vreme. Mă refuzase cu o delicatete sub invelisul căreia se simtea fermitatea unui om ce fugea ca dracul de tămiie de orice fel de publicitate. Nu-i găsea rostul, o respingea organic. Vorbirea operei era esentială după dinsul. "Prietenia tăcută", ce ne lega mai adinc decit credeam si care se născuse in acea de neuitat călătorie din 1984 din Uniunea Sovietică, il făcuse, pesemne, să se gindească la mine cind venise ceasul mărturisirilor. Eram acasă la mine, undei-i invitasem să tragă pe el si pe fiica lui, Sultana. În după-amiaza acelei zile il filmasem in casa Sadoveanu, in parcul Copou si in lăuntrul casei mele. Seara ne retrăsesem intr- o odaie mai linistită să stăm de vorbă, cu un casetofon alături. A durat putin peste două ceasuri. Sultana a coborit la un moment dat, nelinistită, să vadă ce se intimplă. N-a fost un interviu clasic, ci o lungă spovedanie a lui Stefan Bănulescu. Fermecat de ceea ce auzeam, am intervenit rar, mai mult să dau o fărimă de respirare povestitorului, sau să-i stirnesc alte aduceri aminte. La capătul celor două ore de destăinuiri, Stefan Bănulescu mi-a făgăduit alte astfel de intilniri de taină. Din păcate, ca si in cazul filmului pe care l-am pornit la Iasi, intregul nu s-a putut rotunji. Dar sint multumit si pentru ceea ce mi si ni s-a dăruit.

Grigore Ilisei

Tatăl dv. a fost plugar, 11 copii acasă. O familie numeroasă, caracteristică lumii satului in vremea respectivă. Părintii au dorit să vă dea la scoli, cu toate că aveau conditii materiale modeste. V-a stimulat, de bună seamă, prezenta acestor spirite tutelare, Stefan Dinulescu, Aurel Bentoiu... Spiritul tutelar era chiar in sufletul tatălui meu. El insusi fusese sortit să fie un om de carte. Stefan Dinulescu era unchiul tatei. Mi-e si mie. Eu eram un fel de strănepot. Tatălui meu ii era unchi. Diferenta intre virstele lor era mare. Acest Stefan Dinulescu a avut prima pasiune pentru copiii din neamul lui in tatăl meu, pe care a vrut să-l facă teolog. L-a dus la Seminarul Nifon. Spaima tatălui meu, in mintea lui nu avea decit imaginea preotului, era că-l face popă, ceea ce nu putea suporta. El era un om al cimpului, al cailor. El mergea călare in picioare incă de copil, asa cum am mers si eu.
Aveam in singe lutul, paiele. Eram crescuti cu caii, chiar cu sălbăticiunile. Nu putea să fie inchis. Pentru el, seminarul, chit că era o scoală, era ca o inchisoare. Se stie rigoarea seminariilor. N-a putut suporta si, după o lună, două, a evadat de acolo. Dar inainte de a evada, s-a urcat in podul Seminarului si a iesit pe acoperis si-a ridicat un zmeu cu coade de cirpe. Pe urmă a plecat. Unchiul Stefan a suferit foarte mult. A socotit că era o ofensă mare. El era director. Si tata s-a intors pe jos de la Bucuresti, s-a intors pe jos in sat. S-a intors de fapt la tatăl lui, Vasile Bănulescu, Vasile Banu. Cind au venit primăriile statului le-au schimbat numele. Le-a adăugat escu. Este perioada lui escu. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, intre 1880-1890, a fost o ploaie de escu. Te chema Ion erai Ionescu, chit că erai la sat. Rar pe aici, pe undeva, pe la oras, să fii Ion. Acolo, in satele alea, a fost ca o molimă. Notarul intreba cum te cheamă: "Ion a lui Enache". "Cum vrei, Ionescu sau Enăchescu?". Cind i-a inscris pe fiii bunicului meu, lui Vasile, el insusi si-a pus de la Banu, Bănulescu. A existat, totusi, o părere de rău a tatălui dv. că n-a invătat si s-a apucat să pună zmeul pe Seminar Nu. Omul de carte a revenit, totusi, in el. Plugăria lui, ca să vă spun eu un lucru, nu-i un secret, pe lingă cele cinci hectare, el făcuse un fel de asociatie. Nu avea nimic de a face cu socialismul. Erau chiar foarte civilizate, europene. Lucrau in antrepriză. Munceau cu bratele. El fiind intreprinzător, era "capul răutătilor" acolo in sat. Avind si banca populară si legătura cu rudele lui de la Bucuresti, lua in antrepriză, de pildă, riurile din insulă cu pesti. Sau defrisările de stuf si papură al insulei. Sau erau niste păduri si le luau in exploatare. Încă erau suprafete mari, dacă nu nedefrisate, necultivate, lăsate in paragină. Încă nu era lămurit contenciosul cu ceea ce rămăsese de la armată si trebuia dat oamenilor. Si mai erau mosii in decadentă. Să stiti că nu-i o minciună, că in perioada interbelică proprietatea majoritară era proprietatea individuală tărănească, 85%. Numai 15% din totalul suprafetei arabile era detinut de mosieri. Marea lovitură s-a dat mosierilor in perioada imediat următoare primului război mondial. Repercusiunile reformei lui Ferdinand n-a fost numai aparitia micii proprietăti individuale, ci faptul că a dezorganizat posibilitatea marilor latifundii de a mai capta bratele de muncă. Oamenii erau ocupati la ei.
Dimpotrivă, atacul a venit de jos spre ei, musca, musca din malul mosiilor. Si ele au devenit niste paragini. De pildă, la marginea satului meu era o mosie Lahovari, a vechilor mari latifundiari conservatori. Or, aceasta era in decadentă. Nu mai trăia decit prin niste interpusi, care numai de averea mosierilor nu se ocupau.
Si sub presiunea asta, cind era vorba de un litigiu intre mosie si tărani, cistigau acestia din urmă. Nu cistigau pentru că era o solidaritate, ci pentru că ei erau, dacă vreti, mari producători de bunuri. Fără ei nu putea nici o mosie lucra. Cu ce să lucreze? Mai lucrau cu un fel de militari. Era o foarte ciudată militărie, formată din cei din secte. Nu erau primiti, mi se pare, găgăuzi. Erau delincventii juvenili, care in loc să facă armată erau trimisi la muncă. Li se dădea un fel de treantă militară si eau plătiti ieftin.
Dar nu se putea face munca cimpului cu acesti oameni de la marginea societătii. Ei, si printre cei care incă au trăit acest contencios intre lumea care nu mai era, intre domeniile armatelor si domeniile civile, a fost generalul Marosin, eroul romanului meu "Cartea de la Metopolis". Generalul Marosin a existat si avea o parte de tabără si, militar fiind, el a cumpărat-o, cind s-au privatizat, ca să folosim limbajul actual, aceste proprietăti militare. A cumpărat, ca general in retragere, o parte a taberei.
S-a indatorat. Fiind ipotecat acest teren, a avut proces. L-a apărat in proces Bentoiu, căruia i-a dat un cuantum de 10% din proprietate, că i-a cistigat procesul. Pe acest general Marosin, acest superb general, un domn, il vedeam, cind eram copil, plimbindu-se printre salcimii taberei părăsite. Nu mai avea corp de armată, nu mai avea nimic, nu mai avea pusti si nu mai avea nici memoria gloriei. El fusese un om bogat si mare proprietar al locului. Ca să revin.
Această proprietate era o lume. De ce cred eu asta. Pe mine nu m-a tentat să mă ocup in scrierile mele de problema tărănească. De asta nu trebuie, după părerea mea, să se ocupe literatura. Trebuie să se ocupe administratia de stat. Nici măcar asta. Societatea civilă trebuie să aibă o preocupare pentru problema tărănească. Societatea in intregimea ei.
Literatura n-are de ce să se placheze in segmente sociale.
Literatura e un univers, domnule! Nu, nu poate să se specializeze. Literatura mestesugului, literatura tărănească, literatura citadină. Asta-i fals.
Numai socialismul a inventat lucrurile astea, despărtiturile, impărtiturile de acest fel. Cind am inceput să mă luminez si am spus ce m-ar interesa pe mine, că incă de copil scriam caiete cu poezii, cu incercări de proză si deschideam cărtile, nu-mi plăcea că erau scriitori, scriitori care se ocupau de asa-zisa lume tărănească. Fals cu totul. Lumea tărănească, in care eu am trăit, domnule Ilisei, nu era o lume a islicelor si arniciului. Acolo nu exista costum national. Ei isi cumpărau stofa de la magazin in oras, de la Brăila, Constanta, de la Fetesti, Călărasi, sau isi făceau aba in casă, dar eu n-am văzut cămasa peste pantaloni. Era o lume modernă. Desi gara era la 30 de kilometri, nu era om ca să nu circule. Măcar pentru procese. Oamenii aveau o idee modernă despre dreptate, despre justitie. Apela la instante, nu se ducea să pună mina pe par. Elementul ăsta civilizatoriu pătrunsese si prin lumea de inceput, care venise cu civilizatia muntelui. Acesti vrinceni au adus o civilizatie, o etică a muncii. De aceea mă mira. Si cind am inceput să deschid ochii, poate incercările mele fuseseră cu dorobanti, cu Mărăsesti, avind lectura lui Bolintineanu, Alecsandri, dar simetam că nu e asta. Eu trăiam o altă viată. Era un fals. Eu trăiam intr-o lume in plină miscare. Absolut. Era izolată, era o lume cu mituri, că ăsta-i farmecul ei, era o lume cu vechi mituri păgine, vărsate in crestinism, dar care avea secretele ei de mit vechi. Era in acelasi timp deschisă modernitătii. Era, dacă vreti, o dublă miscare, interesantă, aproape misterioasă, cum a putut să facă conexiunea asta intre disponibilitatea spre lumea civilizată deschisă si aceste vieti secrete, interioare. Erau incă din copilărie. Fetele mai puneau in noaptea Anului nou, sau Bobotezei, orz pe vatră, să vadă, cind aruncau bobul, unde sare, de unde vin petitorii. Întelegeti dumneavoastră? Sau, cind se mergea la Bobotează, să le boteze caii, erau alergări călare. Dar era nu numai obiceiul păgin al alergărilor de cai, era si cu răpiri de fete. Fetele erau gătite si se uitau cum acesti tineri se intreceau cu caii aproape sălbatici, adusi toamna din insulă, hrăniti cu ovăz. Aici era o competitie si o expozitie pe viu a crescătorilor de vite. Cine are calul mai frumos, mai iute si mai puternic. Si ăla era si cu stea in frunte, pentru că si dragostea si-o atrăgea. Si acolo se arătau. Dar era o intelegere. Erau premeditări. Nu că a furat-o, a pus mina pe aia. Erau intelesi intre ei. Era farmecul ăsta. Sau, nu, dacă ei erau urmasii scitilor, care au mers cu oase sub picioare si treceau fluviul, păi oamenii acestia au continuat. Cind mergeau să ia lemnele din pădure isi puneau oasele. Si noi copiii, cum ingheta fluviul, aveam oase de vite puse sub bocanc si plecam peste gheturi. Noi n-am purtat opinci, cind am fost copii. Cind mergeam in clasa primară nu ne primea altfel. Cel mai sărac om din sat avea cinci hectare de pămint de la Ferdinand. Dar cu ce mai făcea el putea să cumpere un bocanc si o pălărie. Fără pălărie nu te primea invătătorul. Era si un semn de maturitate. Domnule Bănulescu, intr-un fel, nerezonind si respingind felul in care se scria adesea despre sat. Eu am făcut aici o speculatie. De acord, dar imi place să cred că incepeati incă de la virsta aceea să constientizati drumul dv.
Ce m-a interesat? Mic copil fiind, si poate mai putin dotat la priceperea muncii cimpului, mă lua la munci, la minarea oilor, la turmă, cind erau mulsorile, sau despărtirea minzărilor de sterpe, a berbecilor, sau să le pasc in insulă, sau la cai să-i pasc, să merg cu caii in insulă, să cresc odată cu ei, să mă sălbăticesc, sau la plivit, eram luat la plivit. Eram cel mai mic. Aveam avantajul ăsta. Fratii mai mari mergeau la plug, la coasă.
La muncile mai grele.
Da. Fiind ocrotit, fiind al optulea in familie, eram ocrotit si de surorile mai mari, mă atrăsese lumea asta a femeilor, care erau detinătoarele acestor secrete păgine. Ele erau tezaurul vechilor mituri in sate. Bărbatii nu că ar fi luat-o in deridere, dar erau mai prinsi de miscarea vie, cotidiană, intre cimp si fluviu, intre fluviu si oras, intre oras si orasul tirg, intre comertul pe apă si pe uscat. Dar femeile erau populatia stabilă, care stătea fix, aveau si mentalitătile astea fixe. Erau păstrătoare. Acolo am aflat de miturile acestea. Mitul dropiei era insă al bărbatilor. Bărbatul mergea in cimp. El avea misterele acestea de pe orizontală, care sint marile mistere ale cimpiei. Acolo singura ridicătură, ceva mai importantă, este doar cerul. N-ai. La stinga soare, la dreapta soare, in fată lună si in spate lupii. Adică aveai concentrat un univers foarte bogat dintr-odată, in care deveneai un cetătean al unei lumi mai largi, dar erai, simteai, poate nu stiai s-o exprimi, erai un individ cosmic. Aveai acest simtămint. Adică, dacă eu mă orientam, cind intirziam cu caii, mă uitam la carul mare. Eu citeam. Nu eram cititor in stele, dar cunosteam constelatiile, cu numirile lor populare sau nepopulare, dar le cunosteam in genere lucrurile astea.
Era o legătură mai puternică intre cer si pămint. Albsolut. Si simteam in nări cind vine viscolul. Simteam cind vine ploaia. Nu că mă minca ceafa sau urechea. Asta-i prostie. Dar aveam simtul ăsta al pămintului. Sau cind venea vara lepădam incăltămintea. Era, nu? o plăcere. Plecam, eram liberi. Niste copii liberi. Adică, după ce pătrundeam la scoala primară, in timpul vacantelor, nu se ingrijeau de noi. Unde e?
Puteam să lipsim si citeva zile. Si uneori făceam aceste plecări de unul singur. Prima mare plecare am făcut-o să văd ce este cimpia aia de dincolo. Sau stiam, auzisem că este o gară, Hagieni, departe. Porneam singur.
Am pornit intr-o dimineată si atunci am simtit. Era griul si orzul spre copt. Întelegi? Si eram singur, singur. Doar ciocirliile erau pe sus. Si am mers, am mers pină am ajuns la o movilă. Si acolo, se spunea că ar fi niste hoti, sau niste vrăjitori care s-ar putea să-ti ia glasul. Da am asteptat si nu mi l-a luat. Si atunci de ce să merg mai departe! Eram obosit si m-am intors. Descopeream singur fluviul. Rămineam uimit de o ambarcatiune. Un vapor pe aburi, sau un pod umblător, care mergea. Erau zbaturi manuale.