21 noiembrie 1997

Draga Gabriel Dimisianu,   Invitatia pe care mi-o faci de a colabora la numarul aniversar Tudor Vianu al Romaniei literare mi-a parvenit prea tirziu ca sa pot scrie, cum as dori, o evocare mai ampla a personalitatii marelui profesor si carturar pentru aceasta ocazie festiva. De-a lungul anilor am scris de mai multe ori despre el, despre opera lui si despre omul pe care am avut norocul sa-l cunosc indeaproape. Nu de mult am schitat un portret al lui Tudor Vianu in volumul de memorii paralele, sau mai degraba intretesute, intitulat Amintiri in dialog (Bucuresti, Editura Litera, 1994), si conceput sub forma unei corespondente cu fiul sau, doctorul Ion Vianu, vechiul meu prieten din anii liceului. Ai putea oare reproduce un fragment din aceasta carte - si anume pasajul, despre Tudor Vianu de la paginile 76-77 - la care as adauga citeva comentarii lamuritoare?
Pasajul respectiv, ca si portretul din Amintiri in dialog in ansamblul sau, incerca printre altele sa raspunda acuzatiilor de conformism politic sau de "colaborationism" cu regimul comunist care i s-au facut lui Tudor Vianu de catre exilul romanesc si, dupa 1989, in presa din tara. Pozitia mea in aceasta privinta e urmatoarea: cazul lui Tudor Vianu trebuie privit ca un caz individual in contextul istoric al tragediei umane si intelectuale pe care a constituit-o instaurarea comunismului in Romania dupa cel de-al doilea Razboi Mondial. Fiind vorba de un caz individual, dichotomiile maniheiste trebuie inlocuite cu nuante, fie ele cit de severe sau de ascutite, iar gindirea acuzatoare cu o incercare de a intelege drama unei mari personalitati, o drama care a avut, in epoca, importante consecinte pozitive: caci influenta formativa umanist-europeana pe care a avut- o Tudor Vianu asupra citorva generatii de tineri scriitori si cercetatori literari in atmosfera de brutal provincialism cultural comunist-stalinist nu trebuie ignorata. In privinta acestor consecinte, pe care nu vreau sa le discut in termeni generali, eu nu voi face altceva decit sa aduc marturia mea personala. Daca, dupa 1973, cind am parasit Romania, m-am putut simti intelectual "acasa" in departamentul de literatura comparata al unei mari universitati americane, aceasta am datorat-o in mare masura lui Tudor Vianu. In multe privinte, departamentul de literatura universala si comparata al Universitatii Bucuresti, pe care Vianu l-a condus pina la moartea sa in 1964, era "sincron" cu departamentele similare de la institutiile de invatamint superior din Europa Occidentala si din Statele Unite. Stabilirea in America si inceputurile carierei mele didactice la Indiana University n-au constituit un "soc cultural" ci s-au inscris intr-o continuitate. Faptul ca Tudor Vianu a izbutit sa creeze o astfel de "nisa" (au mai fost si altele) intr-o tara in plin inghet ideologic comunist e, in el insusi, o realizare remarcabila: cu atit mai remarcabila cu cit in spatele ei, invizibila, dar nu imposibil de reconstituit, e o drama - drama despre care am scris mai pe larg in Amintiri in dialog.

Cu salutari cordiale,
Matei Calinescu