Tudor Arghezi avea o imagine răvăsită a medicinii, poate de aceea medicina l-a si fascinat. Poate de aceea a si lovit, a si adulat medicii. Percepea fierbinte arta lor, iar fierbinteala nu i-a trecut niciodată. Serban Cioculescu scria undeva despre Arghezi că, oscilînd între sublim si abject, nu avea simtul realului, ceea ce este adevărat, desi dă impresia de paradox. Relatia lui cu nobila stiintă a dovedit-o din plin. Pendularea de-o viată între iatrofobie si iatrofilie l-a împiedicat să perceapă ceea ce este propriu realului vietii, măsura, echilibrul, starea stationară, păzite cu străsnicie.
    Urmărită de toate somitătile medicinii românesti pe întinderea unui an, 1939, boala lui a părut atît de enigmatică, încît voci autorizate s-au gîndit să propună în nomenclatoare o entitate morbidă nouă, ,,boala Tudor Arghezi", asa cum înainte cu un deceniu si mai bine, medici eminenti intentionaseră să dea formei clinice extrem de particularizate a febrei tifoide, cu eroziuni aortice fatale, contractate în Italia de către Take Ionescu, numele ilustrului om politic: ,,boala Take Ionescu". Arghezi a scăpat, Take Ionescu nu. Amîndouă denominatiile au căzut.
    Celui ce i s-a dat mult, spun scripturile, i se va cere mult. Lui Tudor Arghezi i s-a cerut o suferintă pe măsura harurilor, adică foarte mare... Maladia lui si unele dintre simptomele ei au iscat neliniste si zbucium în lumea medicală, s-a întîmplat însă ca figuri de mare însemnătate stiintifică să fi fost maculate de către poet, ori subiect de acuzatii dureros de nedrepte. Ploaia timpului spală însă piatra statuilor... Viitoarele exegeze argheziene vor trebui să tină seama de motivatiile ascunse si de habitudinile mai mult sau mai putin secrete ale unor personalităti ca Arghezi, ce se sustrag în mod obisnuit unei anamneze.
    Despre această cumplită boală am auzit pentru întîia oară în 1955, student în medicină fiind, cu prilejul unei demonstratii chirurgicale avînd ca subiect cromocistoscopia, tinută de profesorul Ion Juvara (,,Cuti"), pe atunci conferentiar, la Spitalul Caritas. Experienta în folosirea acelei metode adusese în discutie cistoscopia pe care profesorul Theodor Burghele o făcuse cu 20 de ani în urmă lui Tudor Arghezi, cu prilejul unei hematurii pricinuite de un polip vezical, pe care l-a si extirpat. Se pare că acest mic episod a stat la baza teribilei suferinte de mai tîrziu si chiar a paraliziei. Profesorul Juvara a amintit faptul că, printre nenumăratii medici chemati la căpătîiul bolnavului disperat de durere, s-a aflat si George Emil Palade, de care mă legau relatii de familie. As fi fost foarte bucuros să am relatări în această privintă chiar de la el, dar cum o scrisoare în Statele Unite ale Americii, unde, la Rockefeller Institute din New York, lucra savantul, era pe atunci primejdioasă, dorinta mea a rămas nesatisfăcută. Trecuseră deci cincisprezece ani, dar dosarul acelei suferinte nu fusese clasat, ceea ce încă nu stia poetul, care între timp se restabilise prin interventia doctorului, taumaturg în unele privinte, D. Grigoriu-Arges.
    Ce se întîmplase? În 1939, o sciatică extrem de dureroasă, refractară la orice tratament, l-a tintuit pe Arghezi la pat, reducîndu-l, desfigurîndu-l somatic si scufundîndu-l într-o disperare finală. Suferinta îl împutinase: ajunsese piele si os. Toti din jur erau speriati: familia, medicii, lumea scriitoricească. Suferinta de la Mărtisor devenise o cauză natională, comprimată de discretia ce se cuvenea. L-au examinat toate somitătile medicale, de la N.Gh. Lupu, N. Hortolomei, N. Ionescu-Sisesti, Dimitrie Bagdasar, C. I. Parhon, Th. Burghele etc. la tînărul George Emil Palade, recomandat bolnavului de către profesorul N. Gh. Lupu. Toti s-au gîndit la un factor compresiv pe nervul sciatic, ferindu-se cu grijă să-i numească natura, cu exceptia lui Dimitrie Bagdasar, creatorul neurochirurgiei românesti, care a pronuntat cuvîntul cancer, ceea ce mai mult l-a înrăit decît l-a speriat pe Arghezi. Dimitrie Bagdasar l-a îngrijit cu o fidelitate fără nume, cu o iubire si o răspundere vrednice de medicul ideal, dar verdictul a trezit în Arghezi reactii feroce. Nu l-a iertat nici la moarte, nici după moarte, căci ilustrul neurochirurg avea să moară cu mult înaintea poetului. Resorturile acestei reactii au scăpat analizei celor în drept si oferă încă laturi enigmatice. Ea rămîne legată si de propunerea profesorului D. Bagdasar de a-i sectiona nervul sciatic, în ideea suprimării durerilor, ce nu dispăreau nici după infiltratiile cu alcool pe care i le făcea personal, nici după radioterapie. Aceasta din urmă avea să-si arate urmările benefice mai tîrziu, cînd Bagdasar nu mai era în viată. Infiltratiile vor fi constituit poate una din cauzele vindecării miraculoase, una, deoarece îndeobste cauze unice nu există.
    Toti se asteptau să moară... Arghezi însă si-a revenit spectacular la un moment dat, nu a mai avut dureri, a iesit din marasm. Revenirea - care se va dovedi a nu fi fost vindecare - a coincis cu o injectie misterioasă făcută de doctorul D. Grigoriu-Arges, personaj extravagant si indiscutabil histrion, dar reumatolog bun. Familia apelase la el în urma sugestiei regizorului Soare Z. Zoare, el însusi artist si sot al unei poete, Alice Soare, autoarea volumului de sonete Ferestre luminate. În momentul sosirii acestui personaj funambulesc, scriitorul era părăsit de toti, afară de Dimitrie Bagdasar, în ale cărui îngrijorări si ezitări, el, tip forte, nu se putea rezema. La capătul puterilor, istovit, casectic si speriat, cu imaginea mortii în fată, speranta lui astepta o nesovăire care să si-l asume total. Atunci a apărut vraciul bizar. După ce-l inspectă/palpă/percută/ascultă, flagelîndu-l cu oxiomoronul, înviorător pentru un oltean, ,,Bă maestre", rosti providentiala sintagmă:
    - Al meu esti!
    Si a fost... Poetul si-a ridicat patul si a umblat. Ridicarea a coincis, asa cum vom vedea, cu anumite evenimente petrecute în organismul său, dar cine să se gîndească la aceste miscări ascunse de trupe cînd în afară trîmbitele Marsului Triumfal îi aruncau pe toti în al nouălea cer?! Subconstientul lui Arghezi găsea în noul doctor si o derivatie psihologică pozitivă, în sensul că încerca să compenseze prin excesul de laudă, care a si început să se reverse, excesul de ură si denigrare a unui număr impresionant de oameni mari ai medicinii românesti spre care îsi îndreptase privirea mordantă, plăcerea brutalitătilor de vorbire si incriminarea.
    După iesirea din infern, a urmat răfuiala poetului cu doctorii, în epitete pe care satira, filipica ori diatriba nu mai dovedeau să le încapă. O iatrofobie obsesivă îl năpădea progresiv cu igrasia ei otrăvită: ,,...m-au văzut si revăzut 42 de dobitoace medicale" sau, uitînd că la un moment dat s-a apelat la morfină, să scrie: ,,suferinta a mai mare n-a venit de la boală, ci de la medici" etc., pentru ca la moartea, în 1946, a profesorului Dimitrie Bagdasar să-si încheie necrologul cu urarea, imorală pe cît de impudică, dar nesurprinzătoare la Arghezi: ,,Fie-i tărîna usoară si parfumată"...
    Arghezi judeca binar, prin da ori nu. Aceasta nu înseamnă că excludea din rationamente tranzitiile infinitezimale de care se leagă subtilitatea, dar judecata binară o făcea numai după ce se fixa într-o pozitie clară de acceptare ori de respingere a subiectului. Rafinamentele lui stilistice sunt dezvoltări ale fixării la unul din acesti poli, dizertatii strălucitoare ale unui condamnat la o părere. Pe Dimitrie Bagdasar îl exclusese din start si nu mai avea cum să-l treacă prin sita judecătilor fine, să vadă că avea, într-o anumită măsură, dreptate. Durerile îi accentuaseră acest fel de a fi. Pe Bagdasar l-a congelat la polul minus, l-a fixat acolo si acolo a rămas: nici o clipă nu s-a gîndit să revină si să-i sufle cald peste refrigeratie, ca asupra albinei lui prăbusite din înalt, ucisă de sarcina chemării si nu dormind în potirul de floare al nepăsării la suferintă... Gîndul iertării nu l-a muiat... Dacă totusi nu se poate vorbi cu perfectă îndreptătire de iatrofobia lui, e pentru că aceasta era neutralizată de iatrofilie. Există si cazuri în care Arghezi îi adula pe medici, deopotrivă în tablete ori în dedicatii. Făcea lucrul acesta însă mai mult pentru a-i flata în circumstante legate de o boală sau alta a lui ori a copiilor lui, pe care îi adora cu o furoare primitivă de patriarh al minusculei sale ginti. În astfel de împrejurări spiritul critic îi era nul. Asa s-a întîmplat cu însusi George Emil Palade în dedicatia pe un exemplar din Ce-ai cu mine, vîntule?, dispărut din biblioteca familiei. Vorbea acolo în termeni exultanti despre tînărul si frumosul doctor spre care proiecta ,,credinciosia cîinelui care sărută urma stăpînului" (citez din memorie). După cum se vede, Arghezi era un generos...
    Iatrofobia poetului se explică, psihanalitic, si prin resentimentul pe care-l avea fată de lumea medicilor, în care arghirofilia lui vedea un univers arghiropet, fată de care se posta automat într-o pozitie de rivalitate, la fel ca fată de Universitate, în cazul căreia însă sentimentele ostile îi erau ordonate de constiinta frustrării.
    Răfuiala a culminat cu piesa Seringa, a cărei premieră a avut loc la 4 aprilie 1947, în Sala Studio a Teatrului National din Bucuresti. Se împlineau trei ani de la nimicitorul bombardament american... Acum bombardată se trezea întreaga elită medicală a tării, ori pusă la zid sub diferite criptonime. Piesa era însă debilă, cu stîngăcii si puerilităti, cu atît mai jalnice cu cît veneau de la cel mai mare poet al vremii. Asemeni marilor greseli ale geniilor în ordinară prăbusire omenească. La gîndul propriei executii prin ipoteticul cancer, artistul a răspuns prin salve de executii ale medicilor ce reflectaseră cu seriozitate la răul lui ascuns. Prefacerea numelui celor ce au încercat să-l vindece era, în multe cazuri, prea străvezie: e de ajuns să mentionez quolibetul Palade-Scalade, acesta din urmă transformat mult mai tîrziu, si numai la tipărirea piesei, în Scarlat. Scalade ajunsese între timp unul dintre cei mai mari citologi ai lumii, el, care nu fusese unul din cei mai mult iertati... La reprezentatia piesei, studentii medicinisti, solidari cu profesorii lor jigniti, au făcut gărzi sui generis în sală, strigîndu-se unii pe altii din colturi opuse ale sălii pentru lucruri cu totul străine de ce se petrecea pe scenă, fluierînd ori apostrofînd spiritual replicele penibile ori ingrate rostite de actori ca Emil Bota, Ana Luca ori Costache Antoniu... Era, cum scria Paul Cortez, o comedie în care satira nedreptătea umorul. Piesa a căzut după cîteva reprezentatii, nu însă fără unele presiuni prompte din partea autorului asupra familiilor Malaxa si Palade, pentru ca acestea să dorească scoaterea de pe afis a piesei.. Or, acestea n-au dorit...
    Arghezi se vindecase, diagnosticul însă rămăsese neprecizat. Lupul s-a întors la stîna în care mîncase oaia... Asa că, iată, după 16 ani, în 1955, semnele vechii suferinti apar din nou si odată cu ele vechea spaimă. Răul, care numai cît mocnea de două decenii, se împlinise. Chemat, profesorul I. Făgărăsanu descoperă în fosa iliacă dreaptă o colectie purulentă masivă, o punctionează, extrage continutul si injectează în loc o solutie de streptomicină. Simptomele suferintii dispar pe loc. Abia acum se poate stabili diagnosticul. Chirurgul I. Făgărăsanu a avut norocul de a cădea peste un moment ideal, pe care evolutia torpidă a bolii îl pregătise de multă vreme. Această favoare fatidică nu i-a fost oferită nici unuia dintre nenumăratii medici consultati, desi Dimitrie Bagdasar si-a explicat paralizia prin compresia exercitată de o formatiune tumorală, ceea ce era exact, numai că gresise natura tumorii, gîndindu-se la cancer si nu la o pungă cu puroi. Ceea ce surprinde însă e faptul că majoritatea somitătilor medicale ce l-au examinat în timp pe Arghezi au trecut cu usurintă peste stările lui subfebrile si chiar peste puseele febrile, care nu puteau să fie generate de proliferarea malignă.
    Abia acum s-a putut reconstitui drumul bolii. Suferinta începuse în 1934, urmare a electrocauterizării polipului vezical. Aceasta a deschis poarta infectiei ascendente care, transmisă prin plexurile venoase si limfatice din jur, a cuprins vertebrele IV si V lombare. Urmarea a fost un proces de liză osoasă din ale cărei produse s-a constituit un abces care, comprimînd rădăcinile rahidiene, a dus la parapareză sau paraplegie. Injectia misterioasă a doctorului D. Grigoriu-Arges a coincis cu migrarea abcesului spre părtile declive, către teaca muschiului psoas, si usurarea zonei de deasupra, îndelung comprimată. În termeni medicali, era vorba de un abces osifluent osteomielitic vertebral migrat în teaca psoasului. Oricît îl va fi persuadat I. Făgărăsanu pe Arghezi în privinta vîrstei matusalemice a itinerarului abcesului, a bunei orientări (pînă la un punct) al lui D. Bagdasar si a nevoii de a scrie o altă Seringă prin care să restituie medicinii românesti onoarea pe nedrept maculată prin piesă, Arghezi s-a întepenit în vechea si eterna lui pozitie antinomică privitoare la cei doi Dimitire: Grigoriu-Arges i-a fost mîntuitor, Bagdasar - ucigas... Intuitivul Arghezi a dat chix, părăsit de cei mai multi dintre medici. Nu-i mai putin adevărat că si el îi părăsise. Lui Dimitrie Bagdasar, care renuntase la o vară de odihnă pentru el, îi spunea:
    - Sufletul meu, doctore, s-a logodit cu al dumitale! Dar cum lui Arghezi îi plăcea să rupă logodnele, a rupt-o si pe aceasta, punîndu-i în cîrcă logodnicului plin de rîvnă metafore macabre nemeritate: ,,Cotrobăind în creierul bolnavilor sănătosi, el avea la activul celebritătii lui o sută douăzeci de morti la suta de pacienti." Si în tribunal, alături de alti colegi si de... Facultatea de Medicină, acuzîndu-i în bloc de faptul că incapacitatea lor profesională, care l-a scos din activitate 18 luni, s-a soldat cu un deficit în onorarii de 100 de milioane de lei. Tribunalul Bucuresti a respins reclamatia: acuzatii nu ceruseră nici un onorariu, iar reclamantul n-a putut aduce proba vreunui contract cu edituri sau reviste, pentru a dovedi prejudiciul material indicat cu atîta precizie...
    
    Ultimul din marii medici în viată, care l-au îngrijit pe Tudor Arghezi în 1939, este George Emil Palade, primul si pînă acum singurul român laureat al Premiului Nobel. Vineri 5 iunie 1998, am fost invitatul lui, mai întîi la Facultatea de Medicină a Universitătii California din San Diego, căreia îi era decan. Trăiam o bucurie particulară, aproape frenetică. Îl cunosc din copilărie, ne-am reîntîlnit în mai multe rînduri cu prilejul vizitelor sale în România, dar era pentru întîia oară cînd îi vizitam laboratoarele de biologie celulară. Ne-am plimbat apoi ore în sir pe aleile pure ale campusului universitar, prin umbra rară a eucaliptilor, discutînd chestiuni de familie, de istorie si de literatură. La un moment dat, am evocat episodul bolii lui Tudor Arghezi.
    - Dacă e asa, atunci să ne asezăm pe o bancă!
    - Si dacă stăm pe bancă, îngăduie-mi să notez!, am replicat eu. Asa că am trecut într-un carnet cuvintele lui, adevărată sinteză a unei minti exceptional de clare, cuvinte pe care le reproduc aici cu o strictete ce nu mai trebuie demonstrată, probă că folosesc ghilimele.
    ,,- Polipoza vezicală a lui Arghezi a fost operată de Dorel (Theodor, n. n.) Burghele. El avea un fel propriu de a se comporta fată de un bolnav: dacă vedea că nu se îndreaptă spre vindecare, se îndepărta de el. Asa s-a întîmplat si cu Arghezi. O infectie serioasă, pare-se ascendentă, i-a indus o radiculită lombară. Suferea, fără nici o îndoială, avea dureri sustinute si foarte puternice.
    Au urmat fel de fel de consultări, a fost dus la multi medici, multi medici au venit să-l vadă. Printre ei, Daniel Danielopolu si Dimitrie Bagdasar. Unii au făcut erori grosolane de diagnostic. Cele mai surprinzătoare au venit de la Bagdasar, Arghezi slăbise peste poate, îi ieseau oasele prin piele. Avea în spate o proeminentă a osului iliac. Bagdasar creda că e o tumoră... Nu era prin urmare nimic de făcut decît să i se usureze suferinta prin morfină. Lui Arghezi îi plăcea starea de elevatie pe care i-o dădea opiaceul. Am luat hotărîrea să-l întărcăm de morfină. Am găsit un aliat în cucoana Paraschiva. Arghezi protesta... S-a încercat totul, în fel si chip...
    În sfîrsit, si-a revenit.
    Asa cum am mai spus-o, nu stiu cît a apreciat Arghezi demersul, deloc usor pentru mine, al dezintoxicării de morfină, dar Mitzura părea foarte încîntată de prezenta mea la căpătîiul tatălui ei.
    Situatia mea era complicată din - să zicem - două pricini: îl îngrijisem cu concursul cucoanei Paraschiva si, apoi, eram mesagerul lui în a obtine bani de la inginerul Malaxa, care-l sustinea financiarmente. Malaxa se lăsa din ce în ce mai greu, iar Arghezi îsi pierdea răbdarea.
    După curarisirea de morfină, a venit un moment cînd n-a mai fost nevoie de mine. Vizitele mele s-au rărit, apoi au încetat.
    După ce s-a refăcut, a scris piesa Seringa, în care din diverse motive, i-a luat la rînd pe toti, fără să se gîndească o clipă la cei ce l-au îngrijit si l-au salvat..."
    Pauză enigmatică. George Emil Palade, admirator neabătut al artei lui Arghezi, asupra căreia era informat în tot acest amar de vreme cît a lipsit din tară, zîmbeste. Mie?! Lui?! Surîs amar?! Ironic?!
    Pun o întrebare esentială:
    ,, -A fost răzbunare?"
    Zîmbetul a dispărut. Deodată am simtit cum distanta dintre întelegere si acceptare se reduce vertiginos.
    ,,- Nu stiu dacă a fost o răzbunare. Era întîi de toate o dezamăgire. În fata unui doctor, Arghezi îsi spunea:
    * sau mă abandonează, ca Burghele;
    * sau mă condamnă, ca Bagdasar;
    * sau nu mă mai ajută în nici un fel.
    Deci, profesia medicală trebuia criticată sever. Pentru că unii, clar, l-au părăsit, spălîndu-si mîinile, ca Burghele...
    Cînd am fost ultima dată în tară, Mitzura, elevă de liceu pe vremea bolii în discutie, a vrut să mă vadă. N-am răspuns. Am vrut să merg însă la Mărtisor. M-a dus soferul lui Cim (dr. Constanta Palade, sora savantului, n. n.). M-am recules la mormîntul lui Arghezi si al Paraschivei..."
    Interpretarea a fost surprinzătoare.
    George Emil Palade, atît de lovit în Seringa, privea de sus zbaterea lui Arghezi, tălmăcind zbuciumul lui ca urmare a unei dezamăgiri induse de medici si nu ca pe o răzbunare. Bineînteles, dezamăgire a unui temperament puternic. Era un semn de superioritate si - de ce nu?! - de dragoste.
    
C.D. Zeletin Din volumul de eseuri Amar de vreme, sub tipar la Editura Vitruviu