Fruntea plesuva a vorbitorului, pletele agatate de crestetul capului, ochii negri vioi usor infundati in orbite, figura prelunga accentuata de gura supta prin edentatie, vorba domoala a acestuia, de-altminteri povestitor inascut din Campia Baraganului mi-au atras atentia. Traia aievea pe ecran si nu stiam in acel moment, ca omul, Stefan (Fanica) Banulescu, cu sufletul lui bantuit de fantasme se retrasese cu discretie in bratele lui Hades. I-a fost dat sa vina in orasul Calarasi intr-o zi de toamna, cand diminetile erau scaldate in lumina galbuie a soarelui. Micut, cu incaltarile pe care noroiul uscat al Baraganului inca-i adasta pe tocuri, cu o valiza de lemn legata cu o curea intr-o mana, in cealalta cu o cosnita, cu parul valvoi marginindu-i fruntea lata si ochi iscoditori, deschidea poarta casutei de pe str. Grivitei de 89. Primit a fost dintai de cei trei tei din fata casei, ce tremurau in adierea vantului iscat din balta Calarasului, cu miros de peste si matasea broastei. Cu cati ani in urma?! Banuiesc ca are mai putina valoare acest amanunt. Fanica plecat din Facaienii Ialomitei, venea in gazda la unchiul meu si al lui, invatatorul Emanoil Dinulescu, sa urmeze cursurile Liceului "Stirbei Voda" in orasul situat pe dambul spalat de apele Borcei, mai de mult, stie Dumnezeu de ce, cu numele de Lichiresti, in vremea noastra Calarasi. Se pare ca noul nume al orasului se trage de la calarasii cu schimbul, un soi de angajati cu solda dintre localnici, aducand cu ei si calul si harnasamentul in serviciul de paza al granitei. Oras ascuns intre salcami si castani, plin de licee, regimente de tot soiul, cavalerie, infanterie si obuziere si, foarte multi cautatori de aur, bancherii, pentru ca era atunci acest oras poarta de incarcare cu cereale pe vasele turcului Aziz care, fie ca se lasau in voia curgerii Dunarii spre mare, fie ca urcau spre portile belgradene, budapestane, vieneze si de acolo, luau drumul Germaniei si al Tarilor de Jos. Asa intra Fanica in curtea noastra, si spun a noastra pentru ca alaturi de casa batraneasca in care locuia familia invatatorului, ridicase tatal meu o casa noua. Purtau strazile acestui oras si le poarta si azi, denumiri legate de trecutul istoric, str. Grivita, Plevna, Rahova, Razboieni etc. etc. Dupa obiceiul tuturor oraselor de pe Dunare, strada care le strabatea de la un capat la altul, cea principala, era strada Bucurestilor.
Pentru ca toate drumurile duceau in acea vreme spre inima Bucurestilor. Era strada pe care se insirau bancile, magazinele cu manufactura, cu binale, lumanari, frizerii, cizmarii si nenumarate brutarii pe tarabele carora se lafaiau painele albe impletite, cornurile si covrigii cu susan, lipiile pufoase si calde, toate cu miros proaspat de grau. Alaturi, bragagii si multa vreme inca, salepgii. L-o fi impresionat aceasta lume pe Fanica venit din batatura Baraganului?, ca si barocul tarziu al prefecturii, stilul "clasic" - impletitura ad-hoc al atator gusturi si minti ale localnicilor - al Liceului "Stirbei Voda"? Traia atunci lumea oraselor o viata mai libera, cu oameni dotati cu mai multa toleranta in contrast cu obiceiurile inca medievale ale satului. Fanica recepteaza aceasta lume intr-un mod cu totul personal, este impresionat de forfota localnicilor, de strazile acoperite cu macadam sau piatra de rau, priveste indelung vitrinele magazinelor elegante de incaltari, palarii, stofe, carti, se strecoara pe langa cafenelele cu mese de biliard invelite in plus verde, intra in cofetariile din "centru" unde, la mesele acoperite cu marmura neagra, lucitoare, se retrageau la caderea soarelui localnicii la o baclava, sarailie sau cataif ca, vobra aceea, era oras cu turci sadea, linistiti si harnici ca furnicile. Intr-adevar, orasul ialomitenilor, evreilor, grecilor, macedonenilor si turcilor traia retras de lume, cu viata tihnita, fara sporovaieli sonore. Din cand in cand strazile orasului erau scoase din aceasta liniste de birjele si cupeele, pe capra carora, imbracati cu pelerine plusate, struneau caii, lipovenii scopiti. Anii petrecuti in acest oras l-au fermecat pe copilul Facaienilor. I-a fost sadita aici, fervoarea pentru studiul literaturii de catre profesorul Dinulescu - elev al lui Garabet Ibraileanu - a cunoscut tainele naturii si biologiei cu profesorul evreu Hopfmayer, a invatat franceza cu Rigobert Pauly - mare mutilat de razboi in 1918 la Marasesti si a ramas in acest colt de tara - deoarece oamenii Calarasului nu-i vedeau ochiul lipsa, piciorul pierdut, mana anchilozata cu degetele raschirate, toti, croindu-i copilului un sistem de valori bine incopciate in scara axiologica. Rigoarea scrierii a invatat-o de la profesorul german Schiwitz care preda fizica. De cate ori n-a ras si a visat Fanica alaturi de profesorul Lita, macedonean, venit din partile Epirului si ajuns dupa multe peregrinari, printre altele fost deputat in primul parlament turc, care scormonea imaginatia copilului cu drumurile parcurse pe solul calcaros al Greciei si podisul ars al Anatoliei. Copilul sorbea cu aviditate flamanda, odata scapat din bariera de salcami si campurile, cand intunecate de ploile toamnei si zapezile rapezite pe meleagurile Facaienilor, cand scapat de ordinea patriarhala, incorsetata a satului. Cufundat in cartile bibliotecii liceului, a aflat cu surprindere ca meleagurile Calarasului au calcat, se poate sa nu calce?, si Potemkin, si Bagration si fara sa fi citit, dar simtit si vazut si hoardele rosii, lacuste oprite in granarul nostru.

Probabil ca inca de atunci Fanica se juca cu creionul pe colile albe, cu scrisul lui cand agitat, cand domolit de aburul dulce-amar al celor vazute si amintite. Ce scria, cum scria, nimeni atunci n-a aflat. Retras, contemplativ, alteori prezent si vehement, agitat, cu mersul aplecat in fata precipitat, alteori nedumerit balansandu-se cand pe un picior cand pe altul, admira si scormonea toata aceasta lume. Nu odata se oprea in fata clopotnitei Bisericii Volna unde, cauta sa ghiceasca gandurile lui Ahmed care, turceste stand, pregatea cu talent si dichis cafeaua in tava cu nisip. Vindea el atunci cafeaua fierbinte in filigeane cu unul sau cinci bani. Cand copiii pofticiosi care il inconjurau ii furau candelul indulcitor, Ahmed ii indeparta cu un gest plin de blandete "Aman bre, fugi si lasa sa gandesc?". Acest "gandesc" il facea pe Fanica sa incerce sa vada dincolo de reactia primara a acestuia, imaginile Istanbulului in ochii lui. Asa se face ca Fanica nu va renunta la Costica-pierdutul.Venise acest Costica- pierdutul de unde nu stia nimeni, iarna-vara imbracat cu o camasa groasa de in, trasa pe deasupra unor pantaloni carpiti, tarsaindu-si picioarele cu greutate in bocancii cazoni, primiti pare-se de la regimentele din oras. In diminetile de scoala inconjura sulitele grilajului liceului, ne aduna pe langa el si spre hazul si nedumerirea noastra infantila, facea calcule matematice cu o usurinta care ar fi pus pe ganduri pe creatorii de calculatoare din zilele noastre. N-ar fi exclus ca acum, cunoscandu-i curiozitatea descifrarii atator enigme, Fanica si Costica-pierdutul, stand cu picioarele spanzurate pe marginea unui nor sa taifasuiasca amical despre performantele acestuia din urma. Nu-i putea scapa lui Fanica nici chipul primarului Belcin, cu sange turcesc in vine, om chipes cu obraz bucalat si roz ca popoul unui nou nascut, vesnic parfumat, elegant, renumit pentru cravatele si lavalierele spumoase care-i intregeau trupul masiv cu calcatura apasata si atent sa raspunda afabil la binetile tuturor.
I-a scapat lui Fanica pictorul-nebun, fost profesor de desen, venit si el de unde nu se stia prea bine, care taia fasii de lumina si culoare pe sevaletul imaginar si senin al zilelor de vara. Mintea tulburata a profesorului, nu-l impiedeca sa realizeze in cateva ore decorurile pieselor montate si jucate de catre elevi in fastuoasa sala a Liceului. In tot, lumea mirifica, fabulosului Fanica sunt inscrise intr-un cifru propriu, nu lipsit de simpatii si antipatii, evident percepute intr-o nota personala, atat pentru personajele sale cat si pentru lumea care-l inconjura. Imaginarul ramane doar un pretext in literatura lui chiar daca Cetatea de Floci - pudicul Banulescu prefera Cetatea de Lana - si balta cuprinsa de bratul Borcea si Dunare, pare a fi pentru el salasul eroilor cu iz mitic.

Stefan BAnulescu nu a fost un Panait Istrati, nu putea ca acesta sa-si sfasie plastronul sternal afisandu-si simtamintele sale "iubesc si urasc cu aceeasi pasiune". Nuantele literaturii sale permit, la o atenta citire, ingrijorarea lui Banulescu de a nu i se descifra codul, permitandu-i in vremurile tulburi pe care le-a trait evitarea cenzorilor-casapi. Registrul lui este nuantat, nu face concesii si nu-si dezice puritatea sufletului. Poate ca ar trebui sa mergi in Baragan, sa asculti pocnetul infundat al dropiilor greoaie in zborul lor leganat de corabii, daca mai sunt si astazi?, sa descifrezi semnul fantanilor singuratice, sa intelegi izolarea isihastica a salcamilor, sa calci cu talpile goale arsita prafului si intepatura miristii, sa incerci sa citesti in sufletul bancherului si taranului de altadata, ambii dornici sa stranga si sa cladeasca o lume mai buna si mai impacata.
De cate ori poate, nu a inoptat Fanica cu mainile sub cap pe claia proaspata a paielor de grau dupa seceris, citind si silabisind semnele stelelor. Imi dau seama cat de greu este sa suplinesti prin fantezie imaginea unor oameni pe care i-ai cunsocut, in imprejurari in care singura grija era sa-si ascunda fata.
Stefan Banulescu, tasnit si plamadit din pamantul Baraganului de ploi si zapezi, intocmai ca unul din eroii lui Faulkner s-a reintors sa se culce linistit in straiele curate ale acestei campii.