Este foarte greu să vorbesti despre Iosif Sava la trecut. Cînd scriu aceste rînduri, s-au scurs foarte putine ore de la disparitia sa. Desi cunosteam foarte bine starea sănătătii post-operatorii si am fost permanent în contact cu cei foarte apropiati, o secundă nu am crezut că un învingător poate fi un învins, nu am realizat că această luptă poate fi mai grea si mai decisivă decît altele pe care le-a dat Iosif Sava. De aceea, sentimente contradictorii dau năvală peste mine. "Imi place foarte mult Bach" a fost într-un fel parola cu care am intrat pe viu în lumea domnului Sava în 1988, pe culoarele Radioului. De cîteva zile mă aflam în practică, după sesiunea de examene din vară. Eram fascinată că pot să "văd" atîtea voci cunoscute, fiind o frenetică ascultătoare a emisiunilor culturale, muzicale si teatrale realizate pe acest teritoriu. Ne-am salutat politicos o vreme, după care, rostindu-se magicul "Sesam, deschide-te!" s-a născut o relatie cu totul specială. Vorbeam, uneori si ore, cu omul care zi de zi, la prînz, îmi dădea întîlnire cu marea muzică. Ani, emisiunea lui Iosif Sava a fost un curs deschis, de initiere si slefuire a unei culturi muzicale ce aducea o nouă dimensiune formării mele. Discutam pe îndelete despre diferentele de abordare ale tenorilor, despre nuantele interpretărilor unui concert sub mai multe baghete si cu alti solisti instrumentisti. M-a invitat la Sala Radio la acele lectii pe care le tinea, după modelul lui Bernstein, tinerilor, liceeni sau studenti. M-a prezentat unui domn extraordinar care avea grijă de fonoteca Radioului si unde ascultam minunătiile pămîntului. Iar sîmbătă seara aveam senzatia că Serata muzicală îmi era dăruită numai mie. Cînd i-am mărturisit asta, a zîmbit, si m-a invadat cu o imensă căldură. Incet-încet, am devenit, într-un fel, prieteni. Discutam despre cărti, despre viată si despre boală, despre cenzură si lupta cu sistemul acesta aberant, despre forta de a-ti asuma vocatia si, în fond, destinul, motorul care te ajută să le duci la capăt pe toate. Muncea enorm dar nu făcea caz niciodată de asta. Cu masina Lada, un fidel colaborator, fugea dintr-un loc într-altul cu asemenea rapiditate încît trăiai cu sentimentul ubicuitătii sale. Anii au trecut si trecerea lor a produs modificări în fiecare dintre noi, puncte de vedere diferite, nuante, idei. Serata muzicală si-a deschis portile spre o arie cît mai complexă a spiritului dar si a politicului. Nu cred că o personalitate a tării să nu fi călcat la emisiunea domnului Sava. Stilul său provocator îi storcea invitatului orice gînd, îl făcea să-si descopere eul creator si uman, să expună un sistem de valori, de ierarhii, un mod de a întelege lumea, de a se raporta la cultura si civilizatia universală. Devenea, de multe ori, agasant, iritant si greu am înteles că îsi construise acest stil pentru o dinamică a ideii, a "spovedaniei" culturale. Nu am acceptat întotdeauna această formulă si de două ori i-am si explicat de ce. După cîteva emisiuni, cu oameni politici si de teatru, am intrat într-o polemică, într-o confruntare deschisă de principii si idei. Pozitia mea s-a născut, de fapt, si tîrziu am fost constientă de asta, dintr-o suferintă: suferinta cînd o emisiune nu mi se părea pe măsura valorii realizatorului. Comentariile împărteau auditoriul în pro si contra: unii îl idolatrizau, altii îl urau, unii îl admirau, altii, dimpotrivă. Toti, însă, se învîrteau în jurul institutiei Iosif Sava, adulînd-o sau amendînd-o, dar neputînd vreodată să o ignore. Ne întîlneam des la teatru si-l mai întrebam "Cum se poate, domnule Sava, cutare sau cutare lucru?". Zîmbea. După emisiunea cu Ion Iliescu, am refuzat orice invitatie în studio. Si între noi s-a asternut tăcerea. O tăcere dureroasă pentru că părea să pună în pericol o relatie, cum am mai spus, specială. In fine, în primăvară am acceptat propunerea de a discuta despre spectacolul lui Alexandru Darie de la Bulandra, 1794. Ne-am comportat ca si cînd atunci ne-am fi cunoscut. La sfîrsit am dat mîna si m-a întrebat: "Vă mai place Bach?" Si multe dintre obstacolele crescute în comunicarea noastră s-au topit. Nu de tot. Era un fel de armistitiu.
A urmat dureroasa despărtire de Serată si de Televiziune. Si un nou început pe postul Acasă. Si un telefon prin care, cu căldura de odinioară, mă ruga să fiu alături de domnia sa la acest "debut". M-am frămîntat si am refuzat. M-a căutat la redactie. Am asteptat să tragă masina pe dreapta si mi-a fost dat să ascult una dintre cele mai tusante declaratii. Nu era nimic din stilul său bombastic în reverente. Mi-am dat seama că ne putem plimba din nou, împreună, în lumea lui Bach, fantastică si tulburătoare ca rătăcirea noastră prin viată. La sfîrsitul emisiunii, am sprijinit cîteva minute o superbă coloană de la Palatul Cotroceni. Era marcat de oboseală, de trudă, de tristete si bucurie. Mi-a propus să lucrăm împreună. "Să înteleg că ne-am împăcat?" - "Da, domnule Sava!" M-a îmbrătisat si ne-am luat rămas bun cu pace.
"Pe curînd!" înseamnă astăzi ce, domnule Sava? Un gol de autoritate, de vervă, de patimă, de inepuizabil, de dăruire fără frontiere... Concertul din muzică de Bach a luat sfîrsit. Adio, dragă domnule Sava, oriunde ati fi în această nouă aventură a sufletului despovărat de trup! Ati plecat în "Mare Fugă", ne-ati privat de un reper, ne-ati sărăcit cultural, ne-ati îndurerat spiritul.