Din porunca I.P.S. Arhiepiscopului Teofil Herineanu si dupa indemnul Parintelui Arhimandrit Serafim Man, duhovnicul meu, schitez aceasta scurta autobiografie spre a fi pastrata in arhiva Manastirii Rohia. Sunt nascut in anul 1912 intr-o margine de Bucuresti, unde tatal meu, inginer, conducea o fabrica de mobile si cherestea (comuna suburbana Pantelimon). Din copilarie m-au atras clopotele si obiceiurile crestinesti. Parintii mei erau in bune relatii cu preotul Marculescu de la biserica locala, Capra, unde am mers si eu. Clasele primare le-am urmat parte acasa, parte la scoala Clementa (in rastimp ne mutaseram in centrul orasului). La liceul Spiru Haret am fost singurul dintre patru elevi israeliti care nu am venit cu certificat de la rabin ci am invatat religia crestina, avindu-l drept dascal pe preotul Gheorghe Georgescu de la biserica Sf. Silvestru, om de isprava, care ma simpatiza si-mi da note mari. Bacalaureatul l-am luat in 1929, urmind, apoi, cursurile facultatilor de Drept si Litere. Mi-am terminat studiile in 1934, insa doctoratul in drept l-am luat abia in 1936. Dupa aceea, pina la izbucnirea razboiului mi-am continuat studiile la Paris si in Anglia. Reintors in tara, nu am avut de suferit ca evreu, tatal meu - incetatenit prin lege individuala votata de parlament si ofiter de rezerva - fiind recunoscut "evreu de categoria a doua", care ne punea la adapost de masuri vexatorii. Am executat totusi - desi puteam fi scutit - munca obligatorie si munca la zapada, insa in conditii de opereta. Ar fi cu toate acestea fatarnicie din partea mea daca nu as recunoaste ca masurile luate cu privire la evrei nu m-au intristat, dindu-mi totodata prea bine seama ca guvernul tarii - date fiind imprejurarile - nu putea proceda altfel si admirind curajul si marinimia sa in refuzul de a da ascultare ordinelor venite din exterior, care cereau imperios executarea populatiei evreiesti. Afectiunea mea pentru neamul romanesc s-a intarit.
Greu m-am impacat cu regimul introdus in toamna anului 1947. Multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat destula vointa si destula luciditate pentru a nu ma lasa prins in capcana de ademenirile acestui nou regim. Purtarea majoritatii coreligionarilor mei m-a surprins si m-a suparat, faceau jocul unui partid care de altfel avea sa se descotoroseasca repede de ei. Am suferit alaturi de atitia altii, am fost dat afara din casa si barou si am dus-o foarte greu din punct de vedere material si sufletesc. Am fost si foarte bolnav, vreme indelungata.
Din punct de vedere spiritual lucrurile au evoluat in cu totul alt mod. Ma simteam din ce in ce mai atras de crestinism. Cu o buna si binevoitoare prietena, viorica Constantinide, mergeam des pe la diferite biserici, ea fiind o credincioasa fierbinte. Datorita unor oameni de mare cultura si intensa traire crestina - Virgil Cindea si Paul Simionescu - m-am putut apropia de literatura patristica si de filosofia crestina. Progresam asadar pe amindoua planurile: teoretic si practic.
Eram in realitate apt pentru botez, imi lipseau numai curajul si hotarirea de a face pasul final. Sovaiam, mi-era rusine, diavolul ma ispitea cu frica, smerenia, slabiciunea; ma pastram in starea aceea confuza dintre dorinta si panica, prielnica lenei si tergiversarii. Mi- era si teama, ma stiam foarte necurat.
Domnul insa lucreaza in chip tainic si umbla pe cai misterioase. In 1959, grupul de prieteni caruia apartineam de citiva ani a inceput sa fie arestat, primul dintre noi fiind filosoful Constantin Noica. Am fost chemat la Securitate ultimul dintre toti, cerindu-mi-se sa fiu martor al acuzarii si punindu-mi-se in vedere ca daca refuz voi fi arestat si implicat in "lotul intelectualilor mistico- legionar".
Indemnat cu putere de tatal meu (caci mi se acordasera trei zile de ragaz), ba si bestelit pentru a fi primit sa reflectez trei zile si invrednicindu-ma de harul Domnului, am refuzat sa fiu martor al acuzarii; am fost arestat, judecat in cadrul "lotului mistico-legionar Constantin Noica-Constantin Pillat" si osindit la doisprezece ani munca silnica pentru crima de uneltire impotriva orinduirii Sociale a Statului.
Atunci n-am mai sovait si toate aprehensiunile si subtilitatile mele mintale au disparut ca prin farmec. Eram sigur ca nu voi rezista doisprezece ani si ca voi muri in puscarie. Nu voiam sa mor neobtezat.
Domnul din nou mi-a venit in ajutor. In prima celula in care am intrat la Jilava, primul om care mi-a vorbit a fost un ieromonah basarabean, Mina Dobzeu; de indata ce i-am destainuit dorinta mea nu a stat mult pe ginduri. Acolo, la Jilava, in camera 18 de pe sectia doua (unde in doua rinduri cursese singe) am primit Sfintul Botez (15 martie 1960). Parintele Mina a tinut sa dea botezului acestuia care s-a asemuit mult unui "hold-up" un caracter ecumenic si i-a poftit la mica ceremonie clandestina pe cei doi preoti greco-catolici, aflati in celula. Am fost botezat - valabil - in mare graba cu apa dintr-un ibric cu smaltul sarit. Nas l-am avut pe un coleg de lot, fost director de cabinet al maresalului Antonescu, Emanuel Vidrascu.
La iesirea din inchisoare, in urma gratierii generale a detinutilor politici (august 1964) am desavirsit botezul prin mirungere la biserica Schitul Darvari (preot Gheorghe Teodorescu), primind si Sf. Impartasanie.
De atunci am dus o viata crestina conform datinei si regulelor bisericesti. Jinduiam acum dupa calugarie. O doream inca din inchisoare. Dupa moartea tatalui meu (in virsta de nouazeci de ani - 1967) am inceput sa-mi caut o manastire, am intimpinat insa greutati si refuzuri, staretii se fereau de un fost detinut politic. Parintele Mina vroia sa ma cheme la Husi, la Manastirea din dependentele fostei episcopii; s-a opus episcopul Ciopran. La Cozia, staretul Camaliel Vaida mi s-a dovedit plin de bunavointa, locasul mi s-a parut insa mie mult prea bintuit de turisti si vizitatori.
Abia in 1973 Constantin Noica m-a instiintat ca a fost la Cluj unde l-a cunoscut pe proaspatul episcop Justinian Chira si ca a vizitat manastirea Rohia unde episcopul fusese staret vreme de treizeci de ani "Ti-am gasit locul potrivit", mi-a spus Noica. De indata am plecat la Rohia, insotit de scriitorul Iordan Chimet, un prieten al lui Noica. In noiembrie ?73 ne-a intimpinat la Rohia noul staret Serafim Man. Rohia m-a cucerit din prima zi si deplin, odata mai mult Noica implinind sarcina de inger calauzitor al meu. Timp de sapte ani am mers regulat la Rohia, de cel putin trei ori pe an, pe citeva zile, apoi pe citeva saptamini. Am fost, banuiesc, supus unui examen, unei cercetari negrabite. In 1979, Parintele Serafim mi-a fagaduit ca ma va calugari. S-a imbolnavit, apoi, foarte grav si a fost internat in stare aproape disperata la un spital din Cluj. De acolo, din ce in ce mai bolnav, a venit in august 1980 la Rohia numai ca sa ma calugareasca, potrivit fagaduintei ce-mi facuse. Am fost calugarit in ziua de 16 august in paraclisul noii cladiri de Parintii Serafim Man, Antonie Perta, Nicolae Lese si Emanuel Rus. Binecuvintarea Arhiepiscopiei s-a cerut si obtinut ulterior.
Cunoscindu-mi firea mai bine decit o cunosc eu, Parintele Serafim mi-a dobindit de la bunii si ingaduitorii nostri ierarhi de la Cluj incuviintarea de a pastra o camera in Bucuresti unde sa ma pot duce din cind in cind spre a-mi continua intr-o oarecare masura activitatea literara, considerata a fi, indirect, in folosul Bisericii.
Sunt acum monah de sapte ani. Am izbutit sa organizez de bine de rau biblioteca manastirii, m-am deprins sa nu lipsesc de la Sfinta Liturghie si de la miezonoptica - principalele momente ale disciplinei calugaresti - si am fost, cred, de oarecare folos mai multor candidati la examenul de intrare in Seminarul Teologic. Dau din tot sufletul slava lui Dumnezeu ca m-a invrednicit de Sfintul Botez si de calugarie, mult mai mult decit putea nadajdui un ins ca mine. Port din tinerete o cruce grea si urita: o ticaloasa boala de intestine. Ar fi trebuit sa deznadajduiesc, sa ma intunec. Credinta imi ajuta sa o rabd cu destul stoicism si sa nu-mi ingaduie sa-mi zdruncine bucuria de a fi crestin si monah - pe masura darului, foarte putin adica, avind totusi dreptul de a rosti: Et in Arcadia ego. Fie numele Domnului binecuvintat.
(Cele de mai sus le-am relatat pe larg si intr-o forma literara intr-o naratiune intitulata "Jurnalul Fericirii", care merge pina in 1971. Manuscrisul dactilografiat mi-a fost confiscat de Securitate in 1972 si restituit in 1975, dupa interventia Uniunii Scriitorilor. Apoi din nou confiscat in 1984 si depus la Arhivele Statului, sectia secreta).

Nicolae Steinhardt
1987 Scriitorul in haine monahaleIn anul 1976 terminindu-se de edificat casa cu paraclis din incinta manastirii, in interiorul careia se afla o incapere mare pentru biblioteca, la una dintre vizitele sale, l-am rugat pe N. Steinhardt sa caute un bibliotecar la Bucuresti pentru a inregistra si aranja cartile manastirii, care insumau circa 23.000 de exemplare, in localul bibliotecii. La scurt timp a revenit de la Bucuresti, spunind ca a aflat bibliotecarul. Am inteles ca era chiar el, eseistul si filosoful crestin, plin de daruire si competenta, caruia ii puteam incredinta aceasta misiune. A refuzat orice compensatie baneasca, solicitindu-mi doar sa-i dau in ajutor doi studenti teologi, cu care sa inventarieze si sa puna la punct inregistrarea pe fise a fondului de carte al manastirii.
Plin de modestie si cuviincioasa purtare m-a rugat sa-i ingadui a ramine ca vietuitor al manastirii, spunind ca trei lucruri il determina sa ia aceasta hotarire. Mai intii, dorinta si dragostea pentru viata monahala pe care vrea sa o urmeze. Apoi, spunea, pentru linistea si pacea duhovniceasca pe care a aflat-o, ca nicaieri in alta parte, la Rohia. Iar un al treilea motiv il constituie ascultarea pe care o va avea de a se afla in lumea cartilor atit de dragi.
Intre timp si-a manifestat dorinta de a primi haina monahala, luind ingerescul chip. In calitate de staret si duhovnic, mi-am luat ingaduinta, dupa ce am reflectat mult la aceasta, sa-l calugaresc.
In anul 1980 m-am imbolnavit grav fiind internat la Cluj in tot cursul verii. Am venit la Rohia numai pentru festivitatile ocazionate de hramul manastirii din 15 august. A doua zi, in 16 august, inainte de a ma reintoarce la spital, mi-am facut datoria de constiinta, calugarindu-l. Inalt Prea Sfintitul Teofil Herineanu Arhiepiscopul Clujului a binevoit a consfinti oficial actul savirsit.
Credincios fagaduintelor sale, monahul Nicolae impleteste munca si rugaciunea intr-o desavirsita austeritate si smerenie, fiind atent ascultator la toate problemele si intrebarile celor mai tineri, facindu-se frate bun al tuturor, sprijinind pe cei dornici sa urmeze studiile teologice, initiindu-i in cunoasterea limbilor straine, scriind si publicind, dind sfaturi intelepte intregii obsti a manastirii, tilcuind pericopele evanghelice duminicale in biserica. Darul oratoric si profunzimea ideilor crestine de care era insuflat faceau ca multi credinciosi sa se adune la manastire spre a se invrednici de bogatele sale cunostinte si invataturi, ingemanate cu o inalta traire spirituala.
Era nelipsit de la slujbele religioase si mai ales de la sfinta liturghie si miezonoptica, pe care le definea ca "esenta slujbelor divine" sau "centrul cultului crestin". Adeseori spunea: "Nu stiti voi, crestinii, ce comoara aveti in biserica, bucurindu-va de prezenta lui Hristos, Care ne-a izbavit de moarte si de iad, si este atit de bun cu noi".
Ca filosof si om de cultura a publicat mai multe carti, altele a tradus, a imbogatit prin capacitatea sa debordanta de intuitie si fin analist al fenomenului literar, cultura romaneasca. Se afla sub tipar o carte de predici pe care le-a tinut la manastire in decursul anilor. Tot in curs de editare se afla si Jurnalul fericirii cuprinzind eseuri, reflectii si memorii din inchisoare. In timpul dictaturii mansucrisul a fost confiscat, apoi restituit, din nou confiscat in anul 1984 si depus la Sectia secreta a Arhivelor Statului. Un exemplar a ajuns in lumea libera, de unde abia dupa Revolutia din Decembrie 1989, a inceput sa fie difuzat pentru ascultatorii din tara.
In ziua de 30 martie 1989 sufletul Parintelui Nicolae s-a eliberat din trupul chinuit de asceza, suferinte si boli. La data de 2 aprilie, dupa rinduiala calugareasca, in prezenta a numerosi credinciosi, cunoscuti si admiratori ai sai, purtat pe umeri de preoti si monahi, fiind de fata din partea Arhiepiscopiei Clujului P.S. Iustinian, Parintele Nicolae Steinhardt a fost condus spre locul de vesnica odihna, in cimitirul Manastirii Rohia, pe care a iubit-o atit de mult. Arhim. Serafim Man 1990

______________

Nota: 
"Monahul Nicolae - cum scrie pe piatra funerara a mormantului sau din micul dar foarte ingrijitul cimitir al Manastirii - a locuit la Rohia intre 1980 si 1989". (T.S.-C.)