Prin anii de după 1930 numele de Ion Marin Sadoveanu întrupa imaginea unui conferentiar de mare clasă, pretuit si răsfătat nu numai de mediul intelectual al Capitalei. În acel timp el putea fi ascultat în fiecare duminică, în marea sală a Teatrului National din Calea Victoriei, vorbind despre istoria dramaturgiei românesti si universale. La orele 10 dimineata sala arăta plină la refuz. Era prezentă acolo lumea amatorilor de teatru si foarte multi studenti si elevi. Când apărea la fată de cortină, postându-se în picioare, în dreptul unei măsute, ropotele de aplauze îl salutau cu entuziasm pe elegantul bărbat, abia trecut din tinerete la maturitate. Silueta lui sveltă, de om frumos cu profil de medalie, într-o tinută vestimentară impecabilă, cu guler alb si plastron, avea ca notă distinctă un monoclu. Vorbea liber, expunerea si dezvoltarea temelor dovedind o neasemuită măiestrie de retor, iar demonstratia operată în fata auditorilor strălucea prin înlăntuirea de date si argumente extrase dintr-o savantă documentare. Arta rostirii cuvântului îmbrăca la el, în modul cel mai fericit, o mare bogătie de idei si conferentiarul se vedea urmărit de o întreagă sală cu răsuflarea oprită.
    Au făcut epocă acele conferinte duminicale, care de obicei preludau o apropiată premieră a Teatrului National. Iar cele mai gustate si mai pline de interes pentru toată lumea au fost temele din istoria teatrului universal. După conferintă publicul nu părăsea sala pentru că totdeauna urma reprezentarea unor scene din spectacolul pe care-l pregătea teatrul. Iar când subiectul conferintei nu era legat de o premieră în pregătire, se puneau în scenă special fragmente din lucrările dramatice despre care se vorbise.
    Renumitului conferentiar i-am făcut cunostintă mai târziu, când eram redactor la cotidianul de teatru, muzică si arte Rampa, condus de Scarlat Froda, om de teatru si sot al artistei Leni Caler. Ion Marin Sadoveanu functiona atunci în capul Directiei Generale a Teatrelor si Operelor din tară, de unde a trecut apoi la directia Teatrului National. Concomitent cu directoratul de la National el a ocupat un scurt timp, spre finele deceniului patru, postul de ministru al Cultelor si Artelor.
    Dacă am încercat să schităm cât de cât imaginea strălucitului conferentiar si a functionarului public să ne întoarcem acum la datele de început ale biografiei si operei valorosului scriitor si om de cultură. Desi născut în Bucuresti (1893) si înregistrat cu numele Iancu-Leonte Marinescu, cel care se va numi Ion Marin Sadoveanu si-a făcut anii de scoală si copilăria la Constanta, unde tatăl său, medic chirurg, se mutase între timp. Studiile superioare le-a urmat la Universitatea din Bucuresti luându-si licenta în drept si litere. În acelas timp si-a început activitatea literară debutând în revista Flacăra si colaborând apoi si la alte prestigioase publicatii. Tot în acea perioadă va fi inaugurată si cariera lui de cronicar dramatic, desfăsurată pe trei decenii înainte.
    După momentul fast al Marei Uniri din 1918, România Mare de atunci a trimis la Universitătile din apus un număr de tineri valorosi, între care a figurat si Ion Marin Sadoveanu. El a ales Sorbona, universitatea pariziană înfiintată pe timpul lui Ludovic cel Sfânt unde si-a luat un doctorat în drept, urmând concomitent cu studiile juridice si o seamă de cursuri avansate de germanistică.
    Revenit în tară cu această pregătire, omul si-a continuat vechile preocupări, scriind poezie, teatru, eseu si memorialistică. Figura lui îl recomanda pe intelectualul de rasă si a fost trimis de multe ori să ne reprezinte tara la conferinte si congrese în străinătate. Scria acum la cele mai de seamă reviste ca Viata Românească si Gândirea, în al cărei cerc select s-a văzut cooptat alături de Cezar Petrescu, Mateiu Caragiale, Adrian Maniu, Tudor Vianu si altii. De Tudor Vianu, în mod special, l-a legat o statornică prietenie si buni amici i-au fost V. Voiculescu, Emanoil Ciomac si Petru Comarnescu.
    Ca autor de teatru Ion Marin Sadoveanu a semnat drama în versuri Metamorfoze si piesele Anno Domini si Molima, aceasta din urmă jucându-se cu succes în 1930 pe scena Teatrului National din Capitală. În acelasi an i-a apărut si volumul de versuri Cântec de rob, o poezie de fractură traditionalistă, unica editare în acest gen.
    În lumea intelectuală a micului Paris, Franta si cultura franceză erau modelele propuse si cultivate în mod curent. Cultura germană, introdusă în tară de junimisti, avusese o mai modestă deschidere, alimentată apoi pe parcurs de cercurile de gimnastică, cu restaurante si săli de spectacol, înfiintate pe timpul regelui Carol I. Dar pozitia României de mai târziu, cu intrarea ei în primul război mondial alături de aliati, apoi bombardarea si ocuparea Bucurestilor de trupele nemtesti din acelasi război, au produs în public o vădită ostilitate fată de tot ce era german. Astfel că, după întregirea tării, în 1918, putea fi usor observat aici un gol al culturii germane, care direct sau indirect, ne alimentase înainte decenii întregi. Ion Marin Sadoveanu a sesizat, după toate semnele, acest gol, si a fost ideea lui să se aplice la punerea în lumină si răspândirea valorilor literaturii si artei germane, clasice si moderne, în cadrul unei tări ca România Mare de atunci. A scris si a tinut conferinte în acest sens, făcând apoi călătorii în tările germanice pe a căror limbă si cultură se simtea stăpân. Pus la curent cu tot ce era nou în acele zone, ca realizare artistică sau ca miscare de idei, i-a informat si pe cei de acasă, stimulându-le interesul în această directie. Să nu uităm că pe acel timp Bucurestii erau vizitati regulat de mari personalităti ale culturii, care se produceau aici, cum au fost celebrul actor Alexander Moissi, cântăretul Saliapin, scriitorul indian Rabindranath Tagore sau germanul Hermann von Keyserling, filozoful de la Darmstadt.
    Personalitate marcantă a vietii culturale bucurestene, într-o perioadă când teatrul si opera au cunoscut o dezvoltare fără precedent, Ion Marin Sadoveanu si-a întemeiat si o familie căsătorindu-se cu artista Marieta Sadova, de la Teatrul National, pretuită în egală măsură ca interpretă si ca regizoare. S-a spus că mariajul lor n-a fost un simplu act de stare civilă ci un mariaj intelectual, spiritual, de afinităti elective. Artista s-a si mărturisit unor colegi care se miraseră că nu vedeau niciodată acest cuplu în cercul lor de boemi impenitenti prin bodegi si baruri. Ea le-a arătat că viata ei si a cunoscutului om de teatru era profund casnică, pentru că atunci când nu se află în teatru putea fi găsită ori în bucătărie, ori în biroul de acasă studiind împreună cu sotul ei cărti si autori. Mai târziu exemplara pereche s-a despărtit, Marieta Sadova făcând o pasiune pentru mai tânărul regizor Haig Acterian, afirmat si el ca poet si eseist, un alt mare studios.
    L-am cunoscut mai bine pe Ion Marin Sadoveanu si i-am devenit apropiat pe când era director la Teatrul National si mai târziu, în timpul războiului, aflând abia atunci că îsi petrecuse copilăria si adolescenta la Constanta si era chiar prieten cu familia sotiei mele. Despre orasul si portul de la Marea Neagră, fundat în antichitate a scris si o carte.
    Cu doi ani înainte de începerea războiului din urmă, când eram redactor la ziarul România unde îl aveam coleg pe Ion Sava, valorosul regizor si grafician, atunci venit de la Iasi si stabilit în Bucuresti, în repertoriul primei noastre scene fusese programată celebra piesă a lui Paul Claudel: L-annonce fait ? Marie. A fost si prima punere în scenă operată de Ion Sava la National. Invitat de regizor să iau parte la ultimele repetitii ale acelui spectacol, am avut surpriza de a-l întâlni acolo, de fiecare dată si pe I.M.S. El nu era atunci numai directorul Nationalului ci si sotul de curând anuntat al interpretei rolului principal feminin din piesa lui Claudel, artista cu mare personalitate Marieta Anca.

    
    Alte activităti care completează opera scriitorului sunt cele de memorialist, eseist si traducător. Cităm din prima categorie volumul Pe urme de pietre si amintiri de oameni, apoi eseurile Teatrul medieval si De la mimus la baroc precum si tălmăcirile din Shakespeare (Richard III), Stendhal (Rosu si Negru), H. von Kleist (Ulciorul sfărâmat), Goethe, Schiller, Lenau, Heine etc. Nu durase mult nici mariajul al doilea cu Marieta Anca si de la această despărtire pasionatul cititor si iubitor de carte a rămas singur între aceste nesfârsite teritorii de gând si simtire pe care poporul le-a imaginat ca pe niste câmpuri albe cu oile negre... Cărtile! Pe ele îsi cheltuise, o viată întreagă, tot venitul de functionar superior de stat. În odăile pe care le ocupa în blocul Wilson, cărtile care nu mai aveau loc în rafturi erau masate în grămezi geometrice arătând ca niste enorme picioare de pod. Pe coperta fiecărui volum gazda îsi gravase eleganta semnătură cu cele trei nume, asta si din ratiuni lesne de explicat.
    Anul 1940 adusese peste tară vântul pustiitor care ne surpase graniti si ne răpise teritorii în directia celor patru puncte cardinale, măturându-l si pe Carol al II-lea de pe tron si statornicind mai apăsat dictatura sub noii stăpâni: Antonescu-Sima. A urmat cârdăsia cu hitlerismul, apoi războiul din răsărit care după trei ani de pierderi de vieti omenesti si sacrificii dădea câstig de cauză dusmanilor nostri din veac, cotropindu-ne tara. Fusese sortit ca una din biruintele lui Ion Marin Sadoveanu să aibă loc în atmosfera tensionată a ultimului an de război, această reusită fiind romanul la care demult se stia că lucrează. El se numeste Sfârsit de veac în Bucuresti si a fost clasat de la început între creatiile memorabile în care fictiunea reconstituie o perioadă din trecutul marelui oras de pe Dâmbovita. Păstrate în tiparele aducerii aminte vor fi figurile unora din personajele care mobilează acest cadru de viată. Eroul principal al cărtii este Iancu Urmatecu, personaj impunător si complex care marchează chipul omului modern ce va ocupa locul de prim plan în lumina de amurg a unei boierimi scăpătate. Profilul original al cărtii se caracterizează printr-o naratiune care evocă personagii, fapte si descrieri într-o factură traditională de mare rafinament. Înregistrarea acestei capodopere a coincis astfel cu revărsarea peste tară a trupelor rusesti.
    În noua ordine impusă de ocupatia comunistă si pentru lumea literară, ca pentru toti, timpul dădea semne de îngrijorare. Se auzea că la Societatea Scriitorilor, unde presedinte fusese ales Victor Eftimiu, birourile erau pustii, ca si când aceasta nici n-ar mai fi existat. Că în mod conspirativ cei câtiva scriitori membri de partid, mai putin de zece ca număr, îsi tineau săptămânal sedinta în altă parte, iar acolo luaseră în studiu lista de membri a confratilor din S.S.R., hotărând cine va fi păstrat si cine dat afară. De altfel se si înfiintase o nouă grupare sindicală purtând numele de U.S.A.S.Z. care îi îngloba într-o singură uniune pe artisti, pe scriitori si pe ziaristi, ca elemente de bază pentru propaganda de partid. În anii războiului păstrasem legătura cu el si îi făceama des vizite la domiciliu. Mi-a si colaborat de multe ori la o revistă de teatru pe care o scoteam atunci. Ne-am văzut si după Noembrie 1947 când fusesem concediat de la Ministerul de Externe iar după un an de somaj angajat de Al. Rosetti la casa de editură E.P.L.A. El mă felicitase atunci zicând că e o plăcere să mai auzi si o veste bună între atâtea rele si sinistre care abundau. Una din acestea, cea mai recentă, fusese articolul lui Sorin Toma din Scânteia despre Arghezi.
    La editură răspundeam si de o colectie intitulată Cartea Poporului si nu era din întâmplare ca unul din numerele acelei colectii să-l aibă de autor, chiar pe marele predicator al realismului socialist, Mihai Novicov. Era un fel de povestire scrisă rudimentar si amatoristic intitulată Legenda unui pustiu. Pentru a netezi asperitătile acestui text trebuia intervenit serios si eu personal ca redactor urma să rezolv problema, dar mi-a venit o idee. Trecusem cu câteva zile înainte pe la I.M.S. si îl găsisem slăbit, nedormit si destul de îngrijorat. Ocupase un post de ministru sub dictatura lui Carol al II-lea si se putea astepta la orice. Mă gândeam atunci că se ivise momentul să-l scot pe autorul Molimei din starea în care se afla, propunându-i o modestă colaborare cu o stilizare a respectivului text. Am pus mâna pe telefon si m-am auzit spunându-i:
    - Nene Ioane, vă telefonez de la editură să vă spun că avem o mare rugăminte la dumneata.
    - Ei, nu mai spune, a venit replica lui, pe un ton de ironică persiflare, care-l caracteriza. Apoi, cu vocea schimbată, ca o mustrare: Lasă gluma si spune-mi ce vrei?
    - Nu-i nici o glumă, vă rugăm să ne faceti o usoară stilizare a unui material, operatie bine plătită... am apăsat eu pe ultimele cuvinte.
    Răspunsul a întârziat câteva clipe, apoi cu glas molcom, pocăit, l-am auzit rostind:
    - Bine mă, dacă zici tu!....
    În aceeasi seară am trecut pe la el si i-am dus lucrarea. L-am găsit în cu totul altă stare de spirit si a tinut să-mi spună că nu plata îl interesa. O stiam prea bine si mă bucuram să-l văd iesit din angoasa care-l muncea. Nu i s-a întâmplat nimic, nici atunci nici mai târziu, din fericire. A dus-o greu însă, multi ani, până la votarea legii pensiilor pentru scriitori. Din locuinta pe care o ocupa în blocul Wilson fusese evacuat la un moment dat si mutat într-o jumătate de apartament din alt bloc de pe strada Aurel Vlaicu. Acolo i-a fost transportat si uriasul depozit de carte din care a trăit, când anticarul Radu Sterescu i-a devenit client permanent. Peste câtiva ani, când s-a reclădit blocul Carlton de pe strada Regală, un mic apartament de două camere i-a fost repartizat si Uniunii Scriitorilor. Prin grija presedintelui Zaharia Stancu, în acel apartament a fost mutat Ion Marin Sadoveanu, ca o reparatie pentru evacuarea fortată din Wilson.
    Încă din 1944 scriitorul îsi pusese în gând să continue firul tors în Sfârsit de veac ducând mai departe destinele unor eroi ca Matei si Ion Sântu. Lucrul n-a fost usor în atmosfera bântuită de îndrumările si propunerile pentru o proză realist-socialistă cu exemplificări din scrisul autorilor sovietici si cu recomandările scoase din culegerea Lenin despre literatură. Au trecut 13 ani, până când cel de al doilea roman, intitulat Ion Sântu a văzut lumina tiparului în 1957, bine înteles după o foarte atentă cernere a lui prin toate sitele ideologice. Scris în maniera unui bildungsroman, cartea este interesantă mai ales prin datele care se leagă de biografia autorului dar si prin cuprinderea unor evenimente din epocă, răscoala de la 1907 si începutul primului război mondial. Acest roman pare mai laborios construit dar nu atinge nivelul Sfârsitului de veac. În proiect autorul avea o trilogie epică ce s-ar fi încheiat cu Desăvârsirea lui Ion Sântu, din care n-au rămas decât titlul si niste pagini răzlete.

    
    În ultimii lui ani de viată ne întâlneam zilnic la restaurantul Academiei (C.O.S.) unde luam atunci prânzul. El nelipsit de la masa bunului său prieten Tudor Vianu si a sotiei sale Lilica, subsemnatul de la altă masă de vis ? vis, în compania profesorului Al. Rosetti si a doamnei Maria Rosetti. Acolo am văzut într-o zi că locul lui de la masa Vienilor e liber si mi s-a spus că Ion Marin Sadoveanu plecase fără veste din această lume. Menajera care se dusese, ca de obicei, dimineata, să-i ducă pâinea si să-i servească ceaiul, îl găsise teapăn, cu capul căzut pe masa la care lucrase până târziu în noapte... Pe atunci îl însotisem de multe ori de la restaurant până acasă, schimbând păreri ca de obicei si uneori oprindu-ne la standurile si vitrinele librăriei de sub Hotel Ambasador, care purta numele celuilalt Sadoveanu. Parcă-l văd si acum, cu capul pe spate, păsind maiestos pe trotuarul întesat de lume...
    La putin timp după discreta lui plecare, în acelas an, 1964, s-a înbolnăvit si Tudor Vianu. Încă înainte de a se îmbolnăvi, chipul apolinicului mare profesor de la catedra de estetică suferise o schimbare. Se pare că ceva îl roade în secret si de multe ori îl surprindeai cu ochii în lacrimi. Internat la Spitalul Elias, medicii de acolo si-au dat toată silinta să-i fie de ajutor dar vestile bune nu se arătau. Într-o zi, când unul din mai tinerii săi prieteni si fosti asistenti de la catedră, Valentin Lipatti, l-a vizitat la patul de suferintă, bolnavul era în stare de inconstientă si aiura. Vizitatorul a fost socat de inconfundabila voce a profesorului care repeta mereu: Mă cheamă Ion Marin, mă cheamă Ion Marin. Si n-a mai fost cale de întoarcere pentru marele profesor!