Cînd a fost să vă desprindeti de lumea asta, de lumea satului, ruperea s-a dovedit dureroasă? Nu. Nu. Ruperea n-a fost deloc dureroasă, pentru că desprinderea asta eu o făceam mereu. Devenind elev, după ce-am terminat scoala primară, am urmat la acest liceu, care era una din scolile cele mai serioase. Liceul Stirbei Vodă. Era patronat de familia Stirbei. Printul, domnitorul Stirbei, a fost cel care a dat actul de eliberare orasului Călărasi. Acest oras era serb în întregime. Ei erau proprietari numai pe lemnul casei si pe zidul casei. Ce era dedesubt apartinea Mănăstirii Coltea , care avea Eforia Spitalului Coltea. Si din ce luau de la aceste orase si sate serbite, cum a fost pînă în 1850 si ceva, finantau aceste spitale. Binefacerile publice. Or, acest print Stirbei a eliberat orasul, a dat posibilitatea să se răscumpere, mai cu sume locale, mai cu ce-a mai dat el, si a trasat urbanistica orasului, cu străzi paralele. Este perfect. A trimis inginerii lui. Acest liceu a fost patronat de familia Stirbei. Noi aveam ziua patronului de 4 decembrie. Era ziua Domnitorului Stirbei, pe care încă o sărbătoream. Ieseam cu totii. Erau mari serbări. Era amintirea vie. Principala stradă, Corsoul orasului, se numea Stirbei Vodă. Si vă spun că era o scoală serioasă, care era foarte atentă să dea elevilor o cultură clasică. Avea două sectii, latină si matematică. Destul. Eu am urmat latina. Profesori foarte buni, foarte severi, Să ne întoarcem însă putin înainte de plecarea asta spre învătătură. Si vreau să vă spun, ca să revin putin, să nu credeti că as elogia nostalgic o lume euforică, care trăia bine. Nu. Era o lume aspră, care-si cîstiga greu pîinea, muncind din greu, de la copil pînă la bătrîn. Si de aceea nu vreau să se înteleagă că era o lume euforică. Nu a existat si nu va exista niciodată o euforie socială si materială. Ai ceea ce muncesti. Iar cei care au fără să muncească, aia e o lume marginală, ce mai curînd sau mai tîrziu este aruncată de forta centrifugă sănătoasă a societătii. De aceea cînd am pornit spre învătătură, stiam, aveam această religie a muncii înculcată, fie si pe planul vietii obisnuite de tară, dacă as fi rămas la tară. De fapt nici un frate al meu n-a rămas tăran. Poate pe un plan mai evoluat, să se ocupe cu uneltele si masinile agricole. Dar plecînd spre învătătură, întelegeam că urmează o răspundere directă si personală. Fără ea nu ajungeam nici măcar un om obisnuit. Iar dacă mă întorceam de la scoală fără să fi muncit, umilit si cu capul în jos, eram de fapt expulzat si din lumea în care mă întorceam. Nu mai aveam loc acolo. Eu eram trimis undeva. Nu mai aveam ce căuta. Noi eram multi. Nu puteam trage la nesfîrsit, în eternitate. 11 copii. Să continuăm, nu în eternitate, dar mă rog, pe o perioadă, o nouă generatie, pe zece pogoane unsprezece copii. N-aveam cum. Tatăl meu a gîndit în perspectiva destinului fiecăruia. Si solutia lui primă a fost să ne dea la scoli militare pe băieti. Incă fratele meu cel mai mare a fost trimis întîi la Chisinău, pe urmă la Tîrgu Mures, la Odorhei, la liceul militar. A încercat cu el. Nu putea chiar la acel liceu. Era departe. Pe urmă l-a retras si a urmat mai mult din practică, din experientă, o pregătire tehnică a masinilor si motoarelor si a fost priceput în motoare de masini agricole. Dar următorii copii, cum am fost noi, trei băieti, a zis să ne dea la aviatie. El avea mitul acestei aviatii. El fusese infanterist. Dar stiind că începuse să se poarte în România atît de mult aviatia, aflînd de această scoală de la Medias, Scoala tehnică aeronautică, ne-a sortit pe următorii trei fii ai lui să mergem să devenim ofiteri de aviatie la această scoală militară. Primul gînd al lui a fost că erau gratuite aceste scoli. Dar un regim foarte sever. Si ne-a spus: "Vă duceti ca să munciti mai mult decît dacă ati munci acasă. De la zece ani deveniti militari. Vă roade bocancul si obiala. Vă sculati cu foamea, vă culcati cu foamea. Mîncati cu portia." Ceea ce nu era acasă, că fie mama, fie o soră mai mare, ne dădeau o bucată în plus, sau ne luam singuri. Si ne-a dus pe rînd. Pe fratele mai mare. Pe următorul frate, Constantin, l-a dus primul. A reusit. Următorii doi, fratele meu Eugen si cu mine. Am mers împreună cu un personal. De la gara Fetesti am schimbat la Bucuresti, spre Transilvania. Am trecut prin Sighisoara-Dumbrăveni si am ajuns la Medias, la o scoală care avea încorporat în curtea ei un aerodrom. Si am dat acest examen. In mintea mea nu stiu ce s-a întîmplat atunci. In orice caz se petrecuse un lucru. Fratele meu mai mare, Constantin, deja reusise la această scoală, cînd a venit acasă era total schimbat. El nu era un om să fie militar. Avea un cap de matematician. Suferea. Era om străin, închis ca într-o carapace. Se vedea că are o suferintă mare în el. Nu-mi spusese nimic. Dar eu însumi eram un om liber. Fratele meu, Eugen, mai putin. Poate a zis, ce să facă acasă? N-avea ce. Era sătul si de plivit, era sătul si de coasă si asa mai departe. Dar mie, nu. Asa o revoltă a fost în mine. Tata înainte de examen ne-a spus: "Domnule, cea mai grea probă este vizita medicală. Aveti grijă că vă chinuie ca pe niste draci, să vadă dacă sînteti în stare, dacă sînteti rezistenti să răbdati, la ce vă pune să răbdati". Asta pentru mine a fost mana cerului. Mi-a spus: "Să răbdati". Căutam un subterfugiu. Si la vizita medicală, de pildă, la una dintre probe venea cu o lampă foarte fierbinte si ti-o punea la călcîi. De fapt să-ti încerce sensibilitatea. Ca pilot, ca să simti. Am priceput imediat că-ti încearcă sensibilitatea. Fratele meu, cum i-a pus la picior, cum a sărit ca ars si a tipat. "Bun si dă-i drumul". A trecut proba. Si cînd am priceput această sansă, cînd mi-a apropiat lampa, am suferit pînă mi-a ars piciorul. Si ăla mi-a spus: "L-ai învins pe Achile". Adică nu mai eram aviator. Nu eram vulnerabil la călcîi. Asta e sensul nebuniei, să fii vulnerabil la călcîi. Partea omenească. Intelegi? Nu eram vulnerabil la călcîi. "Ce naiba, domnule, ce esti asa. Ti-am copt călcîiul, domnule". Si într-adevăr era călcîiul ars. Stiu, cît s-a vindecat rana aia, curătam ca pe o cenusă. Si m-a respins la vizita medicală. A fost o veselie. Era asa trist tata, că nu reusisem, de umilinta mea. Mă credea un om umilit, un om care n-a fost în stare să treacă o probă. El, care fusese ostas si vroia să le sortească copiilor, totusi, printr-o viată dură, un destin de ofiter de aviatie. Era ceva. Aviatia era sub patronaj regal. Marele voievod de Alba Iulia, viitorul Rege Mihai I, era elev onorific al acestei scoli. El venea anual si vizita scoala. Mergea prin atelierele de tîmplărie, de vopsitorie, de tinichigerie. Din clasa a II-a treceai prin toate aceste ateliere. Fără să fii vopsitor, tinichigiu, tîmplar si asa mai departe, să înveti stiinta metalelor, electricitatea si matematica, nu puteai absolvi. Era o scoală foarte complexă, pe care eu nu o puteam duce. Nici nu aveam înclinatie. Adică stăteam bine cu tabla înmultirii, dar fratii mei erau buni matematicieni. Ei au continuat si au terminat această scoală militară. Si pe mine m-a adus din nou acasă. Eram socotit de tatăl meu poate un nevolnic. Tin minte că nu stia cum să mă mai împace la Medias. M-a dus chiar la niste filme cu Charlie Chaplin, cu amărîtul de Chaplin, cînd îsi roade gheata si-si scoate ca pe oase tintele de la ghete. Era, ca să mă consoleze. Odată reusit, fratele meu Eugen a rămas cu fratele mare acolo să continue si pe mine m-a adus acasă. Eu eram scos din control. Tata mă privea ca pe un om străin, un om care nu mai are nici un rost. Bineînteles, că eu am făcut o recapitulare atunci. Am evadat din nou pe insulă, în cîmp. Eram liber. Nimeni nu mai putea să-mi ceară ceva. Nu mai aveam locul meu. Fratii mai mici se mai ocupau la oi, la cai. Surorile aveau locul lor la războiul de tesut, la melitat. Eu nu mai aveam. Si atunci m-a pus să repet clasa a patra si aveam un unchi la Călărasi, care a spus: "Dă-l domnule la scoală, dacă-i bun la scoală" (aflase că eram bun la cărti), dă-l la liceu. L-oi tine eu în gazdă". Si asa am devenit elev la Liceul Stirbei Vodă si am trăit, am mers la o scoală civilă, care a fost marea mea sansă. Nu stiu ce-as fi făcut ca aviator. Poate era frumos, asa, desprins de pămînt. Dar te poti desprinde de pămînt si altfel. Există si o altă posibilitate, o altă sansă, poate tot atît de îmbietoare si poate mai captivantă decît însăsi aviatia. Si sansa asta, pe care o adulmecati, cînd ati stiut că e drumul acesta pe cîmpia scrisului? Drumul nu l-am avut constient si ar fi fals să spun. Constientă a fost pasiunea mea pentru lectură, pentru cărti si chiar si pentru matematică, care mi-a plăcut. A fost pasiunea pentru cărti si avînd un respect, încă din familie, pentru vîrstă, pentru profesori, eram foarte atent. Si am avut marea sansă a unui profesor de română, pe care l-am evocat în "Scrisori din provincia de Sud-Est", un discipol al criticului Mihail Dragomirescu, care ne-a dat, ne-a îndemnat să mergem spre valorile stabile ale culturii si literaturii, spre valorile clasice. Astea sînt baza unei bune pregătiri. Si observînd la mine, adică a rămas poate putin mirat de felul în care articulam propozitiile în scris si m-a întrebat de unde sînt: "Dintr-un sat". "Păi cum esti dintr-un sat, de vorbesti limba asta atît de corectă si atît de bogată?" Dar veneam dintr-o familie care avea cărti. Insusi universul în care trăisem era si bogat. Avea notiuni, elemente, detalii, nuante. Pentru mine vîntul avea fel de fel de nuante. Il puteam citi. Vîntul, ploaia. Nu era pentru mine ploaie-ploaie. Erau fel de fel de ploi, nu numai ploaia de primăvară, sau aia de toamnă, mocănească. Ploaia pentru mine avea fel de fel de sunete, chiar de arome. Incă din clasa a IV-a, a V-a, m-a făcut bibliotecarul liceului si m-a îndemnat spre anume lecturi. Am avut si un profesor de latină foarte serios, care m-a ocrotit. Am fost de fapt liber să aleg. Am mers spre partea asta a lui Stefan Dinulescu si a celorlalte rude de carte, care cam cochetaseră cu literatura, mai cu traducerile, mai cu "Convorbirile literare". Mi-a dat chiar pe mînă revista liceului. Avea un nume cam pompos, "Avîntul". Strîngeam textele, fără să fac eu selectia. O făcea profesorul. Am avut legătură cu tipografia, am văzut ce înseamnă o zetărie, o roată de tipograf, cum e o hîrtie înainte de imprimat si după, lucrurile care mi-au dat primele notiuni ale unui om legat de cărti, încă de la nasterea cărtii, de la formarea ei. Si ăsta a fost un mare avantaj, să-l ai încă din copilărie. Cum ai face o scoală de arte si meserii. Si de aici încolo deveneam tot mai săraci. A venit războiul. Pe mine m-a prins în liceu. Nu mai era de întors acasă. Nici o întoarcere nu mai exista. Nu mai exista, nici altfel, chiar de era o bunăstare. Deveneam un paria în sat. Nici notar. Era locul ocupat. Nu mai erau nici călimări. Da. Si am plecat singur spre capitală. Nici nu m-a întrebat acasă ce vreau să urmez. Stiu că era un autobuz particular, cu vreo zece locuri, spre capitală. Terminaseti liceul? Terminasem. Am dat două clase într-un an. Stiu că nu mai puteam fi tinut în gazdă de nimeni. Nici de rude. Era sărăcie mare. Venise războiul. Trecuse cu sărăcie si cu foamete. Cineva m-a sfătuit să fac o cerere si să dau două clase într-un an. Odată cu a saptea să fac si a opta si să plec. Să închei si să termin povestea, că nu mai aveam nici cu ce să urmez liceul. Si atunci, cu această cerere în buzunar, m-am dus în convoiul acela de solicitanti de la Ministerul Invătămîntului. In 1945. Am asteptat să capăt o audientă la ministrul Voitec. El a fost institutor, devenit cu noua putere care se infiltrase deja. Am ajuns la Voitec, care m-a întrebat, era un tată asa, binevoitor: "Ce-i cu tine, mă?" Eram cam sărăcăcios îmbrăcat. Si i-am explicat că sînt dintr-o familie numeroasă si că vreau să scap. Zice: "Vrei să scapi. De ce? De carte". "Nu că nu pot, nu am cu ce bani să mai apelez la părinti. E o familie grea si fiecare trebuie să-si vadă de capul lui. Si vreau să termin, să merg altundeva". "Bun. Asta-i altceva. De asta vrei să scapi. Să mergi mai departe. Păi asa spune". Si mi-a aprobat imediat. Cînd am plecat de la liceu, profesorul mi-a spus: "Bănulescule, să stii că n-ai sanse. Au mai fost si altii si n-au reusit". Am avut noroc. Si am venit cu cererea. Mi-a înregistrat-o la liceu si mi-am dat repede clasa a opta, am dat bacalaureatul în toamna aceluiasi an si am plecat la Bucuresti, tot asa singur, fără să stiu unde merg, cu un grup de alti elevi, cu o clasă mai înainte, cum erau ceilalti care absolviseră si am mers, am găsit un fel de magazioară din lemn, era toamnă, si am intrat cu totii acolo. Eu am mers si m-am înscris la Drept. Nu v-ati îndreptat spre Litere? Nu, însă odată ajuns în Bucuresti, dar si cu pregătirea pe care o aveam în liceu si cunoscător al legendelor culturale si literare, aflasem de Călinescu, Vianu, aflasem că-s mari profesori si, desi eram la Drept, audiam. L-am audiat pe Călinescu, care era în formă plină de profesor. In plină fortă a prelegerilor. Apoi pe Vianu. Mergeam pe urmă si făceam si putină pedagogie, luînd contactul ăsta cu Literele. Mergeam la cursurile lui G.G. Antonescu. Mergeam la cursurile de sociologie ale lui Dimitrie Gusti, care încă mai functiona. Erau ultimii ani ai marilor profesori. La Istorie alergam pentru că îl mai prindeam pe Gheorghe Brătianu. Era o lume liberă. Chiar dacă erai la Drept, te duceai unde pofteai să audiezi un profesor. Era o mare plăcere. Gratuit. Nu plăteai averi ca să-l audiezi pe Călinescu, pe Brătianu, Antonescu sau Dimitrie Gusti. Mai pe scurt, Facultatea de Drept a devenit ce-a devenit în timpul comunismului. Era total lipsit de perspectivă. Ei bine, visul meu secret era de a ajunge un avocat mai la fel decît unchiul meu si poate si atunci în, ^48, m- am îndreptat, unde aveam să mă mai îndrept?, spre Litere. Erau unele tentatii să reiau de la capăt viata de student, pentru ca prin noua reformă a învătămîntului, care n-a fost dintre cele mai bune, dimpotrivă, a fost reforma hiatusului cultural, totusi avea capcanele burselor în cămin si cantină. Atunci am avut primul pat. In Bucuresti? Poate chiar nici în liceu nu mai aveam. Chiar si în liceu începusem să mă întretin singur. Mai dădeam meditatii. Eram săraci. Eram un grup mare de studenti chiar de la Filologie. La Filologie nu erau oamenii chiar cei mai pricopsiti. Nu mergeau fiii politicienilor la Filologie, tot oamenii săraci. De fapt nici nu prea mai erau politicieni. Se sfîrsise. Erau pe la închisori. Noaptea, fiind obisnuiti cu munca, mergeam în gara Obor, descărcam lăzi si cîstigam. Bineînteles, că era si pericolul sănătătii. Chiar am fost pe rînd internati în spitalele de boli contagioase. Dar ne cîstigam, totusi, asa cum puteam, existenta. A fost viată de studentie cruntă, grea. Avînd pasiunea asta pentru Litere am fost văzut de cîteva persoane, încă de atunci, treptat pătrunzînd într-o asa-zisă lume literară, pe care am cunoscut-o în chiar zilele ei de mari prăbusiri. Venise invazia proletcultistă, prosovietică, cu schimbarea profesorilor universitari, cu captarea revistelor. Păstrau numai numele. Erau cu totul de orientări vicioase, ca să spun asa, totusi gîndul mi- a fost la literatură. Am rămas cu această pasiune, desi nu era clar, nu era nimic limpede în ceea ce priveste posibilitatea de a face, de a urma, sau de a avea un model. Marii scriitori dispăruseră de pe scena culturală. Erau îndepărtati. Chiar dacă nu erau trimisi în închisori, nu mai erau. Singurul care era ocrotit era Sadoveanu. In rest nu. Camil Petrescu se zbătea si el să prindă un tren. Arghezi era izolat. Blaga era foarte izolat. De fapt se căuta capitularea acestor oameni, asa-numiti ai vechii culturi, discutînd după teoria leninistă a celor două culturi. Dar ambitia a fost si mai mare, pasiunea fiind mare pentru literatură si pentru literatura mare si atunci a fost calea bibliotecilor, unde era iarna cald, era liber, nu-ti cereau atîtea permise (azi sînt prea încărcati de permise). Atunci te duceai cu carnetul de student, îti dădea imediat, la Biblioteca Academiei. Puteai merge, citi în liniste, chiar flămînd. Dacă aveai un covrig aveai si la cantină un bon de masă, era destul. Si anii ăstia au fost ani de studiu intens, de studiu foarte atent, mai ales al literaturii române, pentru că am urmat Limba si literatura română si atunci am prins pasiunea de a întelege scoala prozei românesti. Nu de a o citi. Aia o încercasem. O citisem încă din prima tinerete. E vorba, desigur, de pătrunderea artei prozei românesti. Miscarea acestei proze. Sensul ei. Cum să spun eu? Ce înseamnă sub cerul ăsta cultural această proză. Pentru că avea foarte, foarte multe pericole si capcane. Pericolul lirismului prozei, pericolul eseismului, pericolul trivialitătii, pericolul politic. Erau foarte multe. Domnule Ilisei, cuvîntul, dintre arte, este sau a fost cea mai nenorocită, mai expusă parte în fata totalitarismelor. Si a nazismului si a comunismului. Cea mai tentantă materie primă. Primul lucru pe care trebuia pus mîna în ce priveste intelectualitatea era acest nerv al spiritualitătii unei natii. Pe cuvînt, pe intelectualitate, si, în special, pe această parte. Pictura mai scăpa. Chiar pe timpul comunismului se mai dădea drumul la peisaj, că si peisajul era interzis. Dacă făceai peisaje erai un evazionist. Mata stii, că ai mai prins vremurile astea. Muzica scăpa, pentru că acolo limbajul este al initiatilor. E incifrat. N-am găsit termenul cel mai potrivit. Dar în cuvînt, vorba lui Caragiale, orice om cu ceva carte e specialist. S-a terminat. Erai expus tuturor. Toti erau specialisti în literatură: pentru că stiau să citească. Minimum, dacă aveau acest alfabet, aveau si pretentia de a se amesteca si de a decide. Pentru că era o poftă. Să stiti că pofta dictatorială nu a venit numai de sus. Se cultiva si la oameni, cum să spun eu, din etajele de mai jos. Odată cu ura si cu dusmănia de clasă, se sădea în fiecare un arivism în sens totalitar. Pentru că a ajunge, a pătrunde, a fi Dinu Păturică, trebuia să dărîmi. Sub masca vechii culturi, sau sub o altă mască, trebuia să fii un totalitar, un agent vicios. Să demasti. Nu. Să distrugi. Să distrugi, ca să-ti faci loc să devii tu însuti un mic Hitler, sau un mic Stalin. Aceasta era, mai secret, mai constant, mai inconstient, mai subconstient, pornirea multora, care s-au înselat asupra propriilor fiinte. Tentatiile erau mari. In primul rînd erau tentatiile unei supravietuiri. Si un contract cu un diavol, mai rău decît diavolul. Că nu-ti vindeai numai sufletul, ci si oasele, celula. Asta-i o dulce poezie, pactul cu diavolul, să-ti vinzi sufletul. Iti distrugeai celula biologică. Intelegi, mata? Tot ceea ce strînsesei genetic. Ti-a dat o zestre. Ti-o distrugea, capitulînd în fata totalitarismului cu toată fiinta si materialitatea ta. Domnule Bănulescu, cum ati reusit să rezistati? Nici n-am avut sentimentul că plec să rezist. Eu trebuia să trăiesc. Eu eram obisnuit să trăiesc. Adică mă prindea ploaia, eram copil, eram cu caii, trebuia să-i aduc acasă, sau să-i duc undeva sub un copac. Sau pe mine însumi. Sau dacă mă ataca, mă urmărea cineva, eu stiu, niste dusmani ai copilăriei mele, niste adversari, mă aruncam în fluviu si nu mă prindeau. Sau mă suiam într-un copac, sau fugeam si mă ascundeam în iarbă. Adică, aveam toate mijloacele de a mă ocroti. Nu de a mă sustrage, dar a mă ocroti chiar si cu demnitate. Eu am fost omul care am spus că nu trebuie să mă arunc cu pieptul în cutitul altuia. Eu nu am dus războaie cu un sistem, care e stupid si care te nimicea cu o scăpare de unghie. Eu am spus că-mi pot urma drumul meu, văzîndu-mi onest, foarte limitat de învătătura mea, care putea deveni secretă în ceea ce priveste pasiunile mele. Eu n-am binevoit să mi le manifest, ca să mă distrug, să mi le expun. Eu trebuia să mi le ocrotesc, ca să mi le pot continua. Si asta a fost. Adică, poate au existat si la mine tentatii, chiar mi-a prins uneori si mie mîna: "Să încerc si eu, domnule, se cîstigă usor bani cu fraza aia". Nu. Imi îngheta mîna. Or fi existînd si lucruri de astea, pe care le-am scris, sau le-au completat altii si au pus numele meu. Că se întîmpla. Devenind redactor undeva, te pomeneai că Paul Georgescu si Vicu Mîndra te semnau. Eram plecat în concediu si mă semna cu fel de fel de orori. Si de acee am si plecat de la "Gazeta literară". Si asta era politică de stat, de a se distruge individualitatea. Erai, ei ziceau, un bun al tuturor, al poporului. Inexact. Erai un bun al lor. Nici măcar un aluat. Nu existai. Făcea abstractie si te folosea ca pe o abstractie. Adică, cînd apăreai material: "Cum, domnule, existi?". "Bine, domnule, dar nu m-ai semnat dumneata acolo?". "Ce cauti domnule, cine esti dumneata? Cum vrei, la cine vrei să cauti dreptate?", cum mi s-a spus mie de Paul Georgescu. "Să cauti dreptate la Uniunea Scriitorilor. La Uniunea Scriitorilor sîntem noi. Cauti dreptate la partid. Dar la partid sîntem noi, domnule Bănulescu. Vezi-ti de treabă, domnule. Pleacă de aici, nu căuta dreptate". "Dar nici nu caut dreptatea la dumneavoastră, răspundeam, dar mi se pare odios ce faceti. Faceti cu persoana dumneavoastră, dar nu compromiteti totul". Eu cred că ati rezistat în această mare înclestare si datorită regăsirii, identificării cu un anumit univers. Cel al copilăriei poate? Da si nu. Care a devenit si universul prozei dumneavoastră. Acel univers, dacă vreti, se transformase într-un imperiu dispărut. Eu eram un urmas al acestui univers. Eu trebuia să-l port cu mine. El dacă sfîrsise prin altii, eu nu aveam dreptul prin sfîrsitul meu să-l sfîrsesc. Eram prea legat, strînsesem prea mult în mine din această lume, care nu era o lume ireală. Ireală a apărut criticilor, care erau crescuti în plin comunism. Ei nu mai aveau nici o punte de legătură. Criticii fals au socotit că eu sînt un scriitor al lumilor fantastice. Inexact. Lumea asta este foarte realistă. Ceea ce am pus eu pe masă era o lume care a trăit si trăieste încă în foarte multi oameni. E o memorie istorică a societătii românesti, a vietii spirituale românesti. Nu este o evaziune în ireal, cum eram tratati chiar de cenzura comunistă. Inexact. Si ce vroiam eu să spun. Cînd am pornit si începusem să scriu, să se prefigureze nuvelele, chiar romanul, care s-a prefigurat înaintea nuvelelor, "Cîntecelor de cîmpie", eu n-am pornit cu ideea, chiar dacă eram gata să le public, eu eram un om al cîmpiei si stiam c-am pus sămînta si astept să ies a doua zi cu secera. De aceea nu am regretat si nu am suferit că nu s-a publicat. Am zis că asa cum grîul, sau o anume plantă a lui Dumnezeu, are timpul lui de înflorire. Are ceasul lui. Nu se poate, dacă eu am muncit la ea. E o muncă înmagazinată acolo, o fărîmă de minte, nu se poate ca ea, dacă mai are si o sămîntă si o putere, putină putere de a trece peste timp, să nu-i vină ceasul. Mă bucuram chiar să văd dacă ea rezistă. Deci n-am suferit, că n-am publicat. Adică nu s-a publicat, nu s-a publicat. Erau motivatiile lor, nu ale mele. Adică, eu nu puteam să fiu anexat prin motivatia lor, cu munca mea. Si nici n-am avut sentimentul că opun o rezistentă. Dar reînvierea acestui univers a fost o chestiune programatică? Nu. Eu n-am fost niciodată un om care să-mi explicitez scrisul. Si nici acum n-as putea să încep să-l desfac, să desfac din cozi si să explic altora. Să-i scolarizez pe unii, să-i fac să înteleagă ce-i literatura mea, care este sau nu este. Adică, în sfîrsit, se va vedea. Dar, eu am vorbit de acest proces asupra căruia m-ati întrebat. Un proces al scrisului, al literei scrise. Si în momentul cînd au început să se întocmească aceste cărti, sau să se preifugreze, am avut constiinta unui univers unic, pe care să-l atingă toate aceste segmente ale cărtilor prezente si viitoare. Am stiut că trebuie să fac acest edificiu si constient si să nu-mi fac eu singur obstacole, ca să nu mai poată comunica o carte, sau o scriere cu alta. Din acest punct de vedere se poate spune că am avut răgazul singular, din timp, al retragerii din lume, să- mi construiesc încet si minutios universul, pe care vroiam să-l redau. Pentru că, chiar dacă m-as fi socotit purtătorul unui univers, asta nu însemna în acelasi timp că am si capacitatea de a-l repune în fata lumii. Fără putin har de creatie nu puteai să-l redai. Miracolul scriitoricesc stă, cum să spun, nu în ceea ce-ai adunat, ci în felul cum ai gîndit. Este harul redării, care tine de harul creatiei. Poti să gîndesti foarte bine si să iasă un lucru mort. Si am fost, dacă vreti, producătorul a foarte multor lucruri moarte în scris. Am lucrat în foarte multe variante. Adică, am lucrări abandonate, care zac în dosare. Si m-am mirat, să stiti, că am pierdut mai putin timp în lucrurile izbutite. Marele timp irosit a fost în lucrurile gresite, ratate, dar care au stat la baza celor izbutite. Fără alea n-ajungeam. La momentul fast. Nu la momentul fast, că nu le socotisem faste. Nu ajungeam la această decantare. Eu Dropia, de pildă, am scris-o într-o noapte, dar am chinuit foarte mult la Mistretii erau blînzi, care era făcută ca o factură de roman. Intelegeti? Acele două pagini din Casa cu ecouri tîrzii erau un fel de roman, Satul de lut era de mari proportii. De asemenea, mărturisiti că scrisul e un lucru greu, chinuitor. Nu e un lucru nou. Nu numai pentru mine. In general. Există naturi fericite ale oamenilor care elaborează mai usor. Sînt oameni care scriu direct la masină. Nu am putut. Pînă nu mi-a trecut, cum să spun eu, cuvîntul prin degete si prin cerneală, ca să-l astern pe hîrtie, n-am izubtit. Si pe urmă trebuia să-l citesc si să-l recitesc. Adică, recitîndu-l fără să vorbesc, adică fără să o fac cu glas tare, simteam dacă... Dacă sună. Da. E o muzică interioară a cuvîntului. Nu se poate. Cuvîntul în limba română, în general cuvîntul, cred că, în orice limbă cum spunea Filip Teologul, Umilitul, domnule, trebuie să găsesti să dai omului odată cu cuvîntul oul de sub cuvînt, pe care-l dai altora să-l clocească. Pentru că această asa-zisă creatie literară nu are valoare dacă nu incită mai departe, dacă nu iese o lume de creatori-cititori, cărora le fertilizează imaginatia si puterea de a întelege. Acesta-i miracolul literaturii. Nu e faptul că te-ai dus să lansezi cărti. Nu socotesc. Autorul si-a terminat misia. A pus condeiul jos, a socotit că a terminat acea lucrare, nu mai are să însotească ca pe un cîine de dus, sau pe un infirm cartea. El nu trebuie să mai apară. Cînd a pus condeiul jos totul s-a sfîrsit, e credinta dv.? Nu mai ai ce. Ea are sau n-are destinul ei. Dacă n-are destinul ei înseamnă că n-ai izbutit-o si trebuie să o duci de mînă toată viata ca pe un copil debil, lipsit de maturitate. Domnule Stefan Bănulescu, dumneavoastră spuneti în Scrisori provinciale că sînteti un admirator al lui Liviu Rebreanu, un scriitor fără stil, cum a fost definit într-o sintagmă bine găsită. E un paradox, ce vine din partea unui desăvîrsit stilist. Nu e. De ce să vă explic eu. Aceasta venea si ca o replică. Eu v-am spus că unul din marile pericole ale prozei românesti a fost lirismul, care a îndepărtat foarte multe talente si a minat chiar continuitatea unei proze românesti solide. Proza românească a pornit foarte bine. Scriitori mari. Mare marcă. M-a interesat tocmai pentru a mă feri. Era un scut. Dar si cuvîntul lui Rebreanu are niste sensuri interioare. Eu pe acelea le-am căutat. Si mai multe chiar. Dar ajungînd la stilul simplu, la lipsa asta de tropi, de bube de stil. Trebuie să le folosesti. Pînă ajungi cînd cuvîntul merge uns, lin. Nu e fortat, e simplu. Intr- adevăr, poate să pară stil si muzică, dar aia nu-i mestesugărie, nu vine din mestesugărie. E din principiile limbii române. Ai căutat sensurile si ai izbutit să ajungi la cuvîntul potrivit. Eu, de pildă, la nuvele, n-as mai schimba un cuvînt. Acolo e lucru muncit cuvînt de cuvînt. E pus. Nu poti să-l disloci. De aceea, după ce am avut acest mare examen al nuvelei, eu am trecut la roman, unde am fost foarte degajat. Nici nu mai aveam nevoie să fiu atît de atent. Dar acolo în nuvelă, la fiecare compozitie, la fiecare segment, la fiecare personaj, ai un timp limită. Ai sărit peste el, ai gresit. Ai gîtuit personajul. Esti un criminal. Sau, cum să spun, ai lungit ceva, pasiunea asta pentru un pasaj natural, sau să mai cînti o pasăre. N-are rost. Dacă nu e împlinită acolo nu văd ce rost are. De aceea m-a pasionat Rebreanu, pentru că ajunsese la cuvîntul simplu. Ajungi asa, sau altfel. Dar prin Rebreanu întelesesem ceva, că proza românească nu trebuie să fie poetică. Poate să aibă valori simbolice, sau orice vrei, dar trebuie să ajungă la cuvîntul simplu în primul rînd. Vă spun, dintre prozatori l-am citat pe Negruzzi, l- am citat pe Filimon, l-am citat pe Caragiale, acolo e marea scoală a sensurilor, acolo e, să stiti, bulgărele de aur al cuvîntului de proză. Si pe urmă am ajuns la acest Rebreanu, care mi s-a părut foarte singular si foarte ciudat. Mi s-a părut mai ciudat decît Urmuz, credeti- mă. De unde acest monument, cu cuvîntul ăsta atît de arid? Cum a putut acest om să construiască, ce rigoare a avut el, ce examene mari de constiintă si de scris si- a pus? Nu? Si citindu-l si răscolind asa, poate că n-am aflat ce-a făcut el, dar am aflat cam cum trebuie să eviti pericolele. Si un mare prozator pe care-l socotesc, un mare prozator pe care l-am citit cu mare plăcere si care dă o lectie de mare proză este Călinescu. Chiar în biografia lui Eminescu, a lui Creangă. Dar în romanele lui. De pildă, Enigma Otiliei, Cartea nuntii si în Bietul Ioanide. Mai putin, nu mai discut celelalte. Aici era si intelectualul si omul cultivat. Si v-am spus, printre profesorii, dascălii de proză, pe care nu-i poti ocoli ca prozator, unul dintre marii prozatori e un om, n-as zice ratat, dar care a fost o mare sansă pierdută a prozei românesti, acest Ion Ghica. Foarte pregătit. Un intelectual fin, foarte rafinat. Un european. Un om priceput în foarte multe domenii, economic, bancar, social. Toată stiinta administratiei. In acele Scrisori e un mare prozatori. Cine le citeste cu atentie rămîne uimit de această scoală de proză. Si acolo unde domină, totusi, cuvîntul simplu. El nu înfloreste. Eugen Ionescu face niste referiri superlative la adresa dv. Vă consideră cel mai mare prozator român postbelic. Spune că a citit si recitit cu mare plăcere cărtile dv. V-as ruga, poate evocati întîlnirea cu Eugen Ionescu. N-as face o referire neapărat. E un mare scriitor. Total diferit de dumneavoastră. Eu vreau să vă spun altceva. Unul dintre marile examene ale literaturii, care a fost scrisă în ultimii cincizeci de ani, credeti-mă ceea ce vă spun, unul dintre marile examene pe care le-au dat cărtile de literatură românească, a fost în fata diasporei. Să nu uităm diaspora nu e numai elementul de fugă si de salvare din această societate. Această lume, în ceea ce avea ea mai bun, era un tezaur de intelectualitate elevată. Niste purtători ai valorilor stabile ale societătii si culturii românesti. Si cine a scris în acesti cincizeci de ani, ca să folosesc o expresie ce nu-mi place, cine a trăit în exilul intern si a scris literatură, a putut pricepe, dacă a scris ceva, dacă literatura lui are ceva valoare, numai în fata acestor oameni, care, chiar dacă erau de nivel mediu, totusi aveau senzorial puterea de a recepta mult mai mult decît ceilalti, care erau înghititi de prejudecăti, de temeri. Cînd am scris această carte si ea a ajuns în Occident, au fost oameni care au transcris-o de mînă. Iarna bărbatilor. Pentru că era un univers al unei lumi pierdute, al unei tări care a fost într- un context, al acestei tări europene cu traditii, cu asprimile, cu toate lucrurile acestea. Si acest examen l-a dat cartea, ca si alte cărti ale altora. Ei opreau cîteva, selectau si nu o făceau că ăla-i comunist si că ăla nu-i comunist. "Cine-i ăsta, domnule, ăsta-i comunist?". Nu se interesau. Dacă au citit. Aproape că nu l-a interesat autorul. "Ia uite, domnule, ce limbă are ăsta, Doamne Dumnezeule ce cuvînt e ăsta! De cînd nu l-am mai auzit. De cînd am fugit din tară nu l-am mai auzit". Deci veneam si le readuceam o lume a lor, cuvîntul lor. Pentru că, domnule Ilisei, să fim seriosi, nu numai cultura în sensurile ei fundamentale a fost alterată, da a fost litera stricată. Intelegeti? A fost un jaf al literelor românesti. Al consoanelor, al vocalelor puse anapoda. Al punctuatiei, al virgulei, al punctului, al celor două puncte, ale apostrofului si asa mai departe. A fost si un jaf al limbii române, domnule! De aceea sîntem si asa de suferinzi si ne putem greu pune pe picioare. Si am rămas uimit de acest examen. Nu am fost fericit că l-am trecut, dar mi-am pus întrebarea de ce asta? De ce, cum să spun eu tremurul sensibilitătii acestei lumi în fata micilor mele povestiri? Bineînteles, printre primii oameni care au receptat a fost Mircea Eliade, care a citit si a rămas cu o mare plăcere să citească Iarna bărbatilor si a atras atentia si celorlalti. Dintre cei care mi- au receptat romanul si l-au numit cel mai bun roman românesc din toate timpurile, a fost Vintilă Horia. A avut o oră întreagă o emisiune la "Europa liberă", mi se pare. Eu nici nu l-am cunoscut. I-am si scris. I-am multumit. Pe Eugen Ionescu l-am cunoscut într-adevăr în ^67. Si i-am lăsat cartea de nuvele, asa cum i-am lăsat-o si lui Cioran. El i-a dat-o lui Eliade. Pe Eliade l-am cunoscut într-adevăr în ^66. Citise cartea mea. O luase în ^65 de la Cioran. Cineva i-a aruncat-o lui Cioran. "Domnule, vezi că-i ceva cu cartea asta". Dar pe Cioran nu-l mai intersa limba română. El cînd a spus că dacă poate să facă ceva în Franta, a distrus toate manuscrisele românesti. A spus: "Nu vorbesc decît franceza". Si nu l-a mai interesat cartea românească si litera românească. Si cred că nu numai din ceea ce a citit Eugen Ionescu din cartea mea, dar si din atmosfera în jurul cărtilor mele, dacă vreti, în cota care o căpătase în această diasporă a spiritualitătii românesti, în expresia ei cea mai bună de acolo, asta l-a făcut să spună ceea ce-a spus. Si să stiti că acesti oameni, socotiti izolati de tară, erau foarte legati de ea si nu-ti refuzau o mînă să-ti întindă. Nu era vorba să te ajute, să ti-o bage în buzunar. Asta-i ofensator pentru un scriitor român, chiar sărac, să vîre un scriitor român aflat peste granită, chiar bogat, mîna în buzunar si să-ti plătească hotelul. Nu asta contează. Dar cînd zice: "Ăsta-i scriitor. Stai domnule; Ăsta trebuie să meargă la o Academie, undeva". Circulam în tara aia. Si ei mi-au facilitat. Am aflat mai tîrziu că bursa din Statele Unite de la Iowa City, se datorează în mare parte lui Mircea Eliade. Bursa de la Academia de arte din Berlinul de Vest, încă era zidul Berlinului, se datorează lui Eliade, lui Eugen Ionescu. Adică aflam că numele meu circula pe undeva, prin lumea asta. Pierre Emanuel stia de numele meu. Eu nu m-am dus de-am tocit pragurile acestor edituri, sau ale acestor poeti si editori francezi. Dar numele meu era notat. Adică era comunicat de spiritualitatea aceasta românească de dincolo, dar chiar si de presa din interior. Si ea selecta. Mai greu, cu mai multe pericole, dar critica românească mai selecta si ea. Intelegi? Nu trebuie să aruncăm peste bord, să zicem că a gresit critica românească. Un autor poate imputa că nu a fost înteles, sau că a fost o lectură gresită, dar de aici pînă la a nega. Să nu uităm că tot atît de expusi pe cît au fost poetii si prozatorii au fost expusi si criticii. Si ei erau oameni ai cuvîntului. Nu? Si pe ei îi pîndeau aceleasi pericole. Poate si mai mari. In sfîrsit, să ne oprim aici. Dar v-am explicat într-un fel fenomenul, ca să zic asa, care a dus la afirmatia pe care a făcut-o Ionescu. O făcuseră si altii. Eliade, de pildă, ca să zîmbesc putin, spunea că: "Dacă ar mai fi tînăr ar vrea să scrie ca mine". Dar, în sfîrsit, asta e altă poveste, e butada unui om mare, unui om luminat, căruia îi plăcea patern să spună asta. Fiti sigur că ar fi scris mereu ca el. Dar el, într-un fel, se simtea legat, biografiile noastre le-a simtit legate, pentru că în ^66 mi-a încredintat nuvela La tigănci si mi-a spus: "Domnule, dumneata esti un prozator mare, domnule Bănulescu, ia citeste si mie încercarea asta pe care am făcut-o si eu" si pe care o publicase în niste caiete, "Destine", ale lui Uscătescu. Si cînd mi-a căzut în mînă, mi-a plăcut atît de mult că m-am dus la Hăulică. "Hai să o publicăm". Mă rog, Hăulică: "Să vedem cum facem, numele lui e cam interzis, dar facem noi, o publicăm." Prin ajutorul lui Zaharia Stancu am izbutit să o vîrîm. Era prima dată. Era un nou debut al lui Eliade în literatura română. O bresă. In anii ^60. Si el cînd m-a întîlnit după ani de zile, cînd m-am dus în Statele Unite si i-am făcut o vizită la Chicago, mi-a spus: "Domnul Bănulescu, domnule, dumneata m-ai debutat, dumneata esti om tînăr, dar stii c-ai debutat un scriitor bătrîn". Era fericit. Bineînteles că diaspora românească, în ceea ce avea ea mai activist, i-a reprosat că se lasă tipărit de publicatiile comuniste, că a luat legătura cu comunismul, că a capitulat. Să stiti că a avut foarte multe de tras. Si chiar la "Europa liberă" a dat o dezmintire în care a spus că "Lui Bănulescu nu i-am dat-o s-o publice". El mi-a dat-o în mod secret. El a fost fericit că i-am publicat-o, dar nu putea să se apere, pentru că aveau lumea lor de activisti. Aveau activismul lor. Foarte feroce era. Si atunci s-a disculpat si mi-a aruncat mie, ca să spun eu asa, lucrul ăsta. Si mă chemase Stancu: "Ai văzut domnule, a spus că nu ti-a dat-o s-o publici". "Ei, zic, domnule Stancu. Lasă să fie asa, că-i bine. Domnule, marele cîstig e c-a apărut. Restul e o literatură de alt ordin". Cam asta este pe scurt. Vom mai avea timp să vorbim, să-i fac un portret lui Eugen Ionescu, cum vreau eu să-l fac. Un portret literar, pe care vi-l promit si am foarte multe de vorbit si despre Ionescu si despre Eliade si în înregistrările viitoare sperăm să ne întîlnim, să facem cel putin o casetă de fiecare. Bun. Multumesc.
Multumesc si eu.