Au ramas dupa Maestrul nostru mii de pagini de jurnal, sute de lucrari plastice ca si necunoscute, poeme si proze inedite. O retrospectiva a operei sale de sculptor si pictor ar fi datoria de onoare a breslei plasticienilor; a noastra, a scriitorilor si editorilor ramine publicarea romanului, jurnalelor, poemelor si a altor pagini risipite. Intre acestea din urma, Ion Vlasiu a mai dat unele file revistelor Vatra, Steaua si Tribuna, dupa 1990. Multe fac parte dintr-o carte alcatuita din fragmente disparate: suprimate de cenzura fostului regim, redescoperite in vechi dosare de creatie, ebose ale unor opere ce nu s-au mai implinit s.a. Volumul astfel gindit (mozaic de "fragmente", joc de "puzzle" cu surprinzatoare efecte, amestec de fictiune si memorialistica) trebuie sa se intituleze Corabia cu fluturi. Am ales pentru Romania literara din aceasta carte compozita o evocare a "filosofului tacut", Lucian Blaga, a carui prezenta fascinanta si coplesitoare pentru o intreaga generatie l-a atras si pe Ion Vlasiu. Artistul a fost adesea tentat sa faca portretul marelui sau contemporan. In 1945-46 a si reusit sa-l schiteze in carbune, intr-o vara cind cei doi s-au intilnit pe domeniul unui prieten comun, in societatea boema si nelinistita a unui prag de catastrofa istorica. Episodul e evocat de Blaga insusi in romanul sau postum, impropriu intitulat de editori Luntrea lui Charon (adevaratul titlu fiind Robie cereasca, robie paminteasca). In acest mai '98, luna a ambilor creatori, cei doi se regasesc in eternitate, prin pomenirea pioasa ce le inchinam. Mircea Zaciu

In casa lui Ion Chinezu aveam sa-l cunosc, in vremea aceea, si pe Lucian Blaga. Se afla la Cluj, fiindca la Teatrul National i se juca piesa Avram Iancu. Poetul venise de la Lisabona sa-si vada piesa jucata. Il admiram fara rezerve. Citisem cartile scrise de el, nu multe, insa Lucian Blaga a pasit de la inceput cu opere in care se simtea mai ales ginditorul. Inca nu implinisem 18 ani cind citisem Pasii Profetului. Intre timp citisem si aforismele din Pietre pentru templul meu. In timpul de care vorbesc Blaga era recunoscut ca poet, filosof si dramaturg. L-am gasit la Ion Chinezu, care m-a prezentat, intrebindu-l daca nu auzise de mine. Fiindca eu scosesem la Cluj o revista "cu un profil literar suprarealist", sHeraldt, ca de fapt eram mai cunoscut ca sculptor, ca facusem si la Bucuresti o expozitie, ca atacam problemele foarte indraznet. Blaga suridea aprobativ, insa nu spunea nimic.
Ion Chinezu ma prezenta, sustinut si de doamna Petronela, sotia criticului, cu laude exagerate, pe care Blaga le asculta cu un fel de seninatate si bunavointa protocolare. M-am gindit o clipa ca vizita mea la ora aceea putea fi nedorita, chiar daca vizitele mele la Ion Chinezu devenisera obicei. Il gaseam in biblioteca, mai ales inspre seara si dupa ce doamna Petronela imi oferea un coniac (spunind ca "Ionica nu bea"), discutam ore intregi, discutam mult si nu totdeauna eram de acord. Nu eram, pentru ca intre noi erau multe cauze care ne deosebeau. E drept ca el era ingaduitor si astfel prietenia noastra nu era stinjenita. Inteleg acum ca de fapt Ion Chinezu se purta ca un sef de cenaclu; atit ca marea lui modestie nu-i ingaduia sa se declare ca atare. Primea oricind, fara un calendar rigid, totdeauna binevoitor, desi veneau si scriitori din alte orase, din toata tara, astfel ca intr-un fel intilnirea cu Lucian Blaga era fireasca. Ma contraria putin masca surizinda a poetului, si mai ales tacerea lui prelungita, oricum, nefireasca. Era tacut din fire, insa eu nu stiam asta si-i puneam intrebari la care raspundea scurt ca la un examen pentru care el era destul de pregatit. L-am intrebat daca era multumit de felul cum a fost jucata piesa Avram Iancu la Teatrul National? Era multumit: zicea ca "actorii si-au inteles bine rolurile".
Nu era in firea mea sa ma multumesc cu raspunsuri in doi peri, as fi vrut sa-l fac sa vorbeasca mai pe larg si ca sa-l intarit am spus:
- Cred ca jumatate din succes tine de momentul politic; studentii sint nationalisti si destul de exaltati.
Filosoful, simtind ca-i dramuiesc succesul, s-a aparat spunind:
- In piesa mea, nationalismul este numai un cadru, de care ideea estetica se atinge uneori - ceea ce mi s-a parut mie o fraza prea diplomatica, si multa vreme m-am intrebat ce intelegea el prin "idee estetica"? Atunci n-am inteles, dar dindu-mi seama ca poetul era si filosof, am continuat sa vorbesc cu mai multa prudenta. Blaga era cu zece ani mai in virsta ca mine (cel putin). Era recunoscut ca o personalitate polivalenta si eu il respectam. E drept si aceea ca mi-l inchipuisem mai comunicativ. Nu era deloc, parea chiar protocolar, ceea ce era usor de inteles, data fiind conditia lui profesionala. Eu as fi vrut sa vorbeasca, sa ne spuna cum e prin tarile straine, in sfirsit, cum reusea sa impace creatia estetica cu politica. Si el tacea mereu, astfel ca nu se putea inchega o conversatie, cit de cit. Doamna Petronela voia (si reusea) sa ma aduca mereu pe mine in centrul discutiei.
- Draga Lucian, stii, Vlasiu are idei cam de stinga, el a fost muncitor, a facut Scoala de meserii, are o mare experienta de viata si povesteste cu mult haz unele intimplari. Vine la noi neanuntat ca si cum, avem si lucrari...
Ti-am aratat desenele colorate si ti-au placut. La toti ne-au placut fiindca sint in spiritul icoanelor pe sticla, nu-i asa ca sint foarte originale? Eu si cu Ionica l-am incurajat si nu numai noi, Papilian are mai multe lucrari, are si lemne cioplite, ma rog. Zau, domnule Vlasiu, povesteste ceva.

- Bine, am spus, ceva care sa-l intereseze si pe domnul Blaga. Da! Stiti?

"Am fost timplar la C.F.R. Au trecut de atunci 7-8 ani. Imi vine in minte ceva ce va poate interesa. Citeam Pasii Profetului, volumul dumneavoastra de poezii... Stam pe o banca la dispensar, asteptind sa intru la medic... Asteptam acolo, cu alti muncitori si eu citeam Pasii Profetului. Linga mine sta pe aceeasi banca un strungar tinar ca si mine, 17-18 ani, care m-a intrebat:
- Il citesti pe Lucian Blaga? Iti place?
- Imi place, zic eu, asa intr-o doara, vadit indispus.
- Mie nu-mi place, zice el, e "modernist". Se inspira cu morfina!?
Opinia asta m-a impresionat, in sensul ca nu mi-am explicat cum anume te poti inspira cu morfina? Poate fiindca si eu scriam poezii (ca tot romanul), as fi vrut sa stiu, sa-mi spuna el cum anume se produce inspiratia. Citisem in vara aceea pe Titu Maiorescu si pe Gherea, din doasca in doasca, dar treaba cu morfina nu era amintita. N-am zis nimic, ce sa zic? El vorbea cu aplomb, oarecum atotstiutor.
- Scriu si eu poezii, a zis el, tu nu scrii? Sa vii odata la mine sa-ti citesc!
- De cind scrii? am intrebat eu. De mult?
- Nu scriu de mult, dar am un caiet plin, intitulat: Marsuri pentru muncitori, proletari.
- Cam lung, am incercat eu o obiectie.
- Ca un tren! a zis el, fiecare cuvint reprezinta un vagon!
- Da! am spus eu cu oarecare sovaiala, esti simbolist?!
- Nu, protesta el, sint socialist.
Era socialist! Nimic mai natural.
- Da, zic eu, te inspiri cu morfina?
- Nu! Eu beau cafea. Toti poetii mari au baut. Tu cu ce te inspiri?
Nu-mi pusese nimeni o astfel de intrebare, aproape imi era rusine ca nu ma inspiram cu nimic.
Blaga suridea mereu in timp ce doamna Petronela se amuza copios.
Mai aveam o poveste care credeam ca putea sa-l scoata pe filosof din taciturnul sau. Se crease o atmosfera si-am continuat povestind alta imprejurare poetica, adica poezie. Desi trecusera vreo 6-7 ani de cind plecasem de la C.F.R. memoria mea era intacta. Puteam sa povestesc ore intregi intimplari traite sau numai auzite.
- Eu lucram in sectia a V-a la atelierul de reparat vagoane. Munca grea mai ales ca lucram 11 ore pe zi. Eram o suta douazeci de muncitori in sectie, intre care eu eram cel mai tinar. Abia apucam sa- i cunosc pe toti. Erau fel de fel de oameni care se miscau in toate partile, se amestecau unul cu altul incit aproape nu-i mai puteai deosebi. Era insa unul, inconfundabil. Nu vorbea cu nimeni, nu lua parte la glumele pe care le facea unul si altul, ma rog, era un om sobru. Mereu posomorit, isi vedea de lucrul lui fie la tejghea, fie la una din masini. Inalt, slab, palid, cu cearcane mari in jurul ochilor si putin aplecat de spinare. Nu vorbisem cu el niciodata, insa dimineata il salutam cind il intilneam. Stiti, atelierul nostru era imprastiat pe o suprafata imensa, plina de vagoane de tot felul, unele demontate, cum se intimpla sa fie. Erau si locomotive in reparatie. Ne intilneam mai ales la ora 11 cind aveam o pauza pentru prinz. Frigeam slanina si printre bucaturi se spuneau fel de fel de povesti. Provian, asa-l chema, se tragea mai la o parte si minca si el, de obicei avea o sticla de cafea cu lapte si o felie de piine sau un corn, rar doua... Nu mai insist cu maruntisuri. Intr-o zi se apropie de mine si zice:
- Domnule Vlasiu, de mult tot vreau sa te intreb ceva, nu te superi? E un secret al meu, nu vreau sa stie toti, dumneata imi inspiri incredere.
Vorbea aproape in soapta si privea mereu imprejur. Era clar ca voia sa vorbeasca numai cu mine. Avea incredere in mine fiindca zicea el ca m-a vazut mereu citind. E drept ca aveam totdeauna in buzunar o carte oarecare din care citeam pe furis un sfert de pagina. Aveam deci si eu secretul meu.
- Cu "iei" nu poti vorbi (intoarse capul spre muncitori). Domnule Vlasiu, eu sint bolnav... sufar de insomnii. Nopti intregi nu pot inchide ochii. Ma crezi? Plec din atelier dupa 11 ore de lucru si nu ajung acasa, calc strazile Clujului pina nu mai ma tin picioarele. Am luat toate somniferele din lume, am baut toate ceaiurile care mi s-au recomandat de unul si altul, fara efect! Dar nu asta voiam sa-ti spun... De fapt nici nu stiu ce voiam sa-ti spun... Da! Voiam sa te intreb ceva... Dumneata ai auzit de Lucian Blaga?
- Am auzit. Un poet tinar!
- Nu-i doctor?
- Din cite stiu eu e poet si filosof, am citit si niste cugetari, insa nu-i cunosc in amanunt biografia. Da^ de ce ma intrebi?
- Ti-am spus ca ma plimb in sus si in jos si ma opresc in fata vitrinelor, ma repeauzez putin privind... Intr-o zi m-am oprit in fata unei vitrine cu carti si-am vazut o carte alba cu titlul rosu intitulata: Lauda somnului.
- Da! O stiu si eu, este ultimul volum de poezii scrise de Lucian Blaga.

Mi-a multumit si m-a lasat in pace, intarindu-mi si mai mult banuiala ca mesterului asta ii lipsea o doaga. Totusi ma inselam. Peste o saptamina, in timp ce ne oprisem din lucru sa prinzim, s-a apropiat de mine si stind alaturi m-a intrebat iar:
- Zici ca Lucian Blaga e filosof? Ziceai ca ai citit niste cugetari... Ce fel de cugetari?
- Fel de fel, nu mi le aduc aminte, am raspuns privindu-l banuitor.
- Incearca, ma ruga el, incearca sa-ti aduci aminte: despre somn nu avea nici o cugetare? Intereseaza-te daca e doctor, as vrea sa-l cunosc. Am intrebat si la librarie si mi-au spus ca e "doctor in poezie"! Sa vezi. Iti spun dumitale ca am incredere. Lor nu le spun (arata spre ceilalti muncitori, is prosti si rid de mine). Am cumparat cartea si am inceput s-o citesc in pat. Citesc doua-trei poezii, uneori mai multe si auzi dumneata... Adorm ca un copil in leagan....
Poate ca n-am dozat bine efectele, ma temeam chiar ca finalul acestei intimplari sa nu para jignitor.
Din fericire nimeni n-a ris. Dupa o tacere scurta Lucian Blaga a vorbit si vorbele lui parca prindeau relief in spatiu.
- Cine stie?! Poate in viitor poetii vor trebui sa scrie descintece...

Asta a fost tot. N-am mai continuat. Doamna Petronela a vorbit ea in continuare prezentindu-ma pe mine in toate culorile, nu fara aluzii la viata mea de boem, care sigur nu-l interesa pe poetul surizator.
- Lasa Petronela, a intrerupt-o domnul Chinezu, Vlasiu e un artist framintat de viziuni originale. Am fost de curind in atelierul lui si-am avut discutii foarte interesante. Lucreaza la mai multe teme deodata. Se simte in ele ceva asemanator, le uneste acelasi ritm chinuit. Are un atelier neincapator, poate vrei sa-i faci o vizita, s-a adresat lui Blaga.
Blaga zicea ca va veni cu placere chiar a doua zi. As fi vrut sa- i arat ce lucrasem, fiindca il respectam si l-am asteptat cu emotie. A doua zi mi-a trimis un bilet in care ma ruga sa-l iert ca nu se putea tine de cuvint... Si l-am iertat...

Nota:
Acest capitol facea parte din cuprinsul volumul trei al romanului meu autobiografic (Editia E.P.L. 1965), cartea VI-a, O singura iubire, dupa capitolul cu Ion Chinezu. L-am scos fiindca aparuse de curind un text semnat de M. Beniuc, care a facut vilva si Blaga a protestat la C.C. (N-am citit articolul lui Beniuc. Am aflat indirect dintr-un articol foarte dur al lui Mircea Zaciu.) M-am temut ca in atmosfera aceea paginile mele puteau fi rau intelese.