Colivia iubirii

Maestre Viorel Cosma, vă propun să purtăm dialogul nostru pe firul vieții marelui compozitor. Unde s-a născut George Enescu?

S-a născut în Liveni-Vârnav, un cătun pierdut între dealurile Dorohoiului, care nici nu figura pe harta României. În actul de naștere, făcut pe 9 august, scrie că “s-a născut alaltăeri”, adică pe 7 august pe stil vechi. Căsuța în care a deschis ochii era foarte modestă, lipită cu lut pe jos, cu o vatră enormă într-un ungher și acoperită cu șindrilă, așezată pe o coastă împădurită de deal, prin fața căreia curgea pârâiașul Tricova.

Ce ne puteți spune despre rădăcinile lui, despre familie? A moștenit măcar un strop din talentul lui uriaș de la înaintași?

Despre străbunicul lui, Enea Galin, se vorbea că a fost unul din cei mai vestiți cântăreți de strană din județ. Enea și-a românizat numele în Enescu, după moda timpului. Iar despre bunicul lui Enescu, Gheorghe Enescu, care era preot, mărturiile epocii spun că ar fi avut o “voce îngerească”. Cât despre părinți, în tinerețe formau un cuplu aproape romantic. Vi-i puteți imagina pe Costache și Maria așezați vara în iarba înaltă și coaptă, printre merii din grădină, el cântând la vioară, ea acompaniind la chitară romanțe și cântece populare.

Un cuplu boem de artiști…

Nu chiar. Costache avea, e adevărat, talent muzical înnăscut, care i-a fost remarcat din copilărie. Fiindcă nu știau ce altceva ar putea face mai bun cu vocea lui de tenor, părinții l-au trimis la Seminarul de la Socola, faimosul seminar pe unde, nu cu mult înainte, trecuse scriitorul Ion Creangă. Lui Costache nu i-a plăcut însă preoția, cum nici lui Creangă nu i se lipise de suflet, și s-a făcut învățător. Mai târziu, a renunțat și la viața de învățător în favoarea vieții de administrator de moșie. Costache era un om instruit. Știa bine latina, istoria muzicii și a românilor, vorbea corect limba franceză, avea în casă Larousse-ul și putea recita versuri din Eminescu. La toate talentele acestea se mai adaugă și o memorie prodigioasă, pe care Enescu o va moșteni. Cât despre mamă, Maria Cozmovici, născută la Mihăileni, era o persoană firavă, fără o frumusețe deosebită. Foarte bună povestitoare de basme, verișorul lui Enescu, Alex Cozmovici, și-o amintește îmbrăcată mai mult în negru, purtând pe cap un bariz (năframă). Urmase pensionul de fete din Cernăuți, unde învățase să cânte la pian și chitară. A avut o structură sufletească foarte vulnerabilă și un destin răvășit de amărăciuni. După o serie de 4 copii născuți morți, alți 7 s-au stins în primii ani ai vieții, răpuși de meningită și de anghină difterică. Imaginea crucilor înfipte în cimitirul Vornicenilor a marcat-o atât de puternic, încât s-a lăsat pradă misticismului. La 30 de ani, când îl naște pe George, bucuria enormă de a avea un  copil e știrbită de spaima îngrozitoare de a nu-l pierde și pe acesta.

Micul Enescu  a avut, prin urmare, o copilărie răsfățată și fericită?

Eroare! “Dacă aș îndrăzni să mă plâng – îi mărturisea George Enescu lui Bernard Gavoty – aș face-o pentru a spune că nu am fost un copil răsfățat, ci un copil adorat până la exces, până la sufocare. (..) Când mă gândesc la copilărie, simt încă în jurul meu vigilența înspăimântată în care am crescut. Eram ferit de cele mai mici pericole, la cea dintâi alarmă tremurau pentru mine. În această căldură de seră, sufocantă și tensionată, m-am maturizat prea repede. Și, dacă astăzi sunt un bărbat hipersensibil, un fel de jupuit de viu, explicația cred că trebuie căutată în copilăria mea.” Cu nervii încordați la maximum, Maria Enescu a luat drumul bisericilor și a îndeplinit toate ritualurile, dar și toate obiceiurile băbești, ca noul copil să supraviețuiască. Unii povestesc că, înainte să-l nască pe Enescu, Maria a visat că el va trăi și va deveni faimos, dacă va fi născut pe cuptorul din odăiță și va fi botezat de doi veri. A făcut întocmai. Toate hăinuțele cu care l-a îmbrăcat fuseseră mai înainte trecute pe sub altarul bisericii. Nu a dat voie nimănui să se atingă de leagănul copilului. Rudele îl admirau de afară, privindu-l prin ferestruică. La sfatul doctorului, a refuzat chiar să-l alăpteze, încredințându-l unei doici tinere și sănătoase, Anița lui Toader Ilcu. În primii ani a fost lipsit de orice tovarăș de joacă și nu a cunoscut pe niciunul din verișorii lui. A avut o copilărie “de seră”, chinuită, dramatică. “Mama m-a îngrijit cu idolatrie – spune tot Enescu. Cea mai mică indispoziție a mea o prăbușea de durere și spaimă.” Ba mai mult, tot mama s-a opus vehement înscrierii copilului la școală, având ideea fixă că George trebuie să urmeze cursuri la domiciliu.

Între timp, mărturiile despre viața lui ne-o arată pe familia Enescu mutată la Cracalia, în satul vecin. De ce a părăsit Livenii?

Atât de mult și-au dorit părinții ca acestui copil să-i poată oferi o educație de excepție, încât Costache s-a dedicat cu totul agriculturii, luând în arendă o moșie mai mare ca cea de la Liveni, adică cele 600 de fălci din Cracalia aparținând Institutului “N. Sofian” din Botoșani. Când George a împlinit trei ani, s-au mutat cu toții în satul acesta, într-o casă de zid, cu încăperi spațioase, pivnițe de vin și hambare solide. Costache nu s-a implicat doar în agricultură, ci și în bunul mers al obștei, ajungând chiar primar. Sătenii îl iubeau foarte mult. Era generos din fire. De Sfintele Sărbători dădea mese gratuite pentru văduve și săraci și trimitea ajutoare spitalelor și temnițelor din Dorohoi. Iar la strânsul grâului, după măcinatul făinei, oferea tuturor o masă îndestulată pe aleea salcâmilor bătrâni. Dovadă pentru cât de prețuit era stă faptul că, mai târziu, în timpul răscoalei de la 1907, când țăranii au pus stăpânire pe toate moșiile arendate dându-le foc, singura de care nu s-au atins a fost a conului Costache.

Broaștele de pe vioară

Aș vrea să mai elucidăm un mister. A fost George Enescu un copil minune sau doar un copil foarte talentat care și-a dovedit geniul la maturitate?

A fost, fără îndoială, un copil genial. Și nu-mi stă în fire să acord asemenea calificative cu ușurință! Moștenise un auz absolut. Ăsta e un dar din naștere, nu se poate câștiga în timp. Țânc fiind, se amuza “prinzând broaște și păsări pe vioară”, le imita perfect, prin simplul joc al corzilor. Așa cum știa să imite și “gazul când esă pă țeavă”. Îndeletnicirea asta jucăușă și-a păstrat-o și la maturitate, când, invitat fiind la Curtea Regală din Sinaia, dacă rămâneau în cerc restrâns, o distra pe Regină imitând tot felul de viețuitoare. Avea o memorie de magnetofon, grație căreia la maturitate putea dirija toată opera lui Wagner din memorie și putea cânta pe dinafară 62 de volume de Bach. Era suficient să audă o singură dată un cântec, că îl și reținea. După serile cu joc date de tatăl său în copilărie, dimineața se strecura desculț, în cămașa de noapte, în camera bunicului și-i spunea “I-ascultă, moșule, iac-așa cântau lăutarii aseara!” Memoria sonoră era ajutată de o memorie vizuală fabuloasă. Dacă vedea o dată o partitură, o și înregistra vizual. La 4 ani știa să citească, să scrie, să adune și să scadă. La 5 ani cunoștea notele muzicale. Înzestrării lui pentru muzică i se adăugau altele: era foarte talentat la poezie, desen și pictură. “La 6 ani făceam portrete și peisagii. Opoziția culorilor îmi dădea senzații tot atât de înfiorătoare ca și sunetele.” Și învăța foarte repede limbile străine. La 9 ani vorbea deja engleza, franceza și germana.

Iar pe la trei ani, așa cum povestesc biografiile romanțate, și-a construit singur prima vioară.

Da, se spune că și-a construit singur prima vioară din șindrilă, de care a legat niște sârme. Bătrânii satului își aminteau că a încercat să facă una dintr-un strujan de porumb. Așa încât părinții s-au hotărât să-i cumpere o vioară mică de la oraș. Și iată-l pe Costache plecând la Dorohoi, cu patru cai mici și iuți legați la docar, spre librăria lui Bercovici, de unde cumpără o vioară de jucărie. Ajuns cu ea acasă, mama se repede să caute soluția de dezinfectat. George i-o ia însă înainte și o aruncă în foc, supărat că “nu are sunet”. De abia atunci, hotărât, Costache pornește spre Iași, de unde, contra sumei de 16 lei, îi cumpără lui George prima vioară adevărată.

“Mam’zel Ledi”

Tot de Iași se leagă și numele primului său îndrumător, Eduard Caudella.

De fapt, primele “lecții” de vioară le-a luat după ureche de la un lăutar bătrân din Dorohoi, Lae Chioru, pe care familia l-a instalat într-o odaie de musafiri la Cracalia ca să fie tot timpul aproape. A plecat însă repede, după numai câteva săptămâni, motivându-i Conașului că nu mai are ce să-l învețe pe copil, că a prins deja toate “șmecheriile” viorii. Atunci, la sfatul unor cunoscuți, Costache îl duce la audiție la Eduard Caudella, compozitor și profesor la Conservator, fost copil minune și el. Enescu avea 5 ani. Dialogul lor a rămas de pomină. Caudella i-a cerut să cânte ceva. Iar Enescu, dezghetat, i-a spus “de ce nu îmi arăți întâi ce știi mata?”. Caudella îl ascultă cântând după ureche și, impresionat, îl trimite acasă să învețe notele, spunându-i tatălui să se reîntoarcă după doi ani. Este momentul decisiv pentru Costache. Convins de talentul real al fiului său, va pune la bătaie întreaga energie pentru a organiza acasă, la Cracalia, o adevărată homeschool (școală la domiciliu).

Sunteți primul biograf al lui George Enescu care a semnalat dovezi și detalii despre existența unei educatoare care i-a vegheat copilului primii ani ai vieții. O institutoare neobișnuită, cum mărturiseați. Ne puteți detalia?

Era un obicei curent al secolului 19 ca familiile boierești, cu sediile moșiilor departe de orașe, să-și angajeze pentru educația odraslelor profesori particulari, aduși special din străinătate. Așa a apărut în casa lui Costache Enescu, când băiatul avea aproape șase ani, o “guvernantă” franceză, Lydie Cèdre, recomandată de familia boierului Nicolae Vernescu. I se spusese că se va ocupa de un mic prinț, urmaș al domnitorului Calimachi. Curând, Lydie avea să devină un adevărat membru al familiei. Costache Enescu o adora, Maria Enescu o diviniza, iar Tinca Enescu, sora lui Costache, o socotea confidentă intimă. Și toate acestea pentru darul extraordinar al lui “Mam’zel Ledi” de a risipi tuturor, prin grija ei de mamă adoptivă, orice teamă de o nouă catastrofă. Era îngerul păzitor al celui mic. Ei i se datorează celebrul alint “Jurjac”. Mama îl strigase în primii ani Cocuță, iar bunicul și unchiul Jorjâcă. Lydie nu putea pronunța Jorjâcă și, fiind convinsă că numele lui e, la origine, un nume francez compus, i-a zis Georges-Jacques (Jorjac). Domnișoara Cèdre era o profesoară foarte destoinică care l-a inițiat pe George în desen și pictură, în limbile franceză, germană și engleză, în golf, filatelie și muzeistică. A vegheat asupra bunelor lui maniere de societate, l-a dus la concerte, l-a ajutat să-și noteze primele creații camerale, pe care apoi le-a cântat cu el, la 4 mâini. A fost, pe scurt, martorul cheie al copilăriei lui George Enescu, o personalitate de excepție care va deveni apoi educatoarea copiilor fostului rege Nikita al Muntenegrului.

Ce se întâmpla, de fapt, la această homeschool? Se perindau profesori?

De lecții se ocupa exclusiv Lydie Cèdre. Costache a făcut însă tot posibilul să întețească ocaziile ca fiul său să intre în contact cu muzicieni și cu lumea bună. Când s-a instalat la Cracalia, Costache a cumpărat și un pian Pleyel pentru Coana Mărioara. Nu știa atunci că în jurul acestui pian se va întemeia întreaga școală pe care o gândise. A organizat acasă concerte și recitaluri de pian și vioară, invitând cunoscuți și oameni de presă de la Iași, spre a vedea talentele băiatului său. Duminicile de vară făcea horă țărănească, de răsuna curtea de lăutari. La 5 ani, și-a dus băiatul la prima lui serată muzicală, la Dorohoi, la soții Atanasiu. George a rămas atașat de doamna Atanasiu, pe care a acompaniat-o adesea la pian. Toate acestea până la vârsta de 7 ani, când s-a împlinit timpul să se întoarcă la Caudella pentru altă audiție. De data aceasta, entuziasmat, Caudella a insistat la Costache să-și trimită băiatul la Viena.

Muzică și scrisori

Și astfel, în toamna lui 1888, Jurjac ia drumul capitalei Austro-Ungariei.

De teamă că i s-ar putea întâmpla ceva, mama lui n-a conceput să-l lase singur. Cu eforturi financiare uriașe, pleacă toți patru: George, părinții și Lydie Cedre. Au plecat cu trăsura până la Cernăuți, și de acolo cu trenul la Lemberg, cu un popas de odihnă în capitala Galiției. Primul lucru, când au ajuns, a fost să meargă cu toții la teatru. Loja îmbrăcată în catifea, candelabrele de cristal l-au impresionat pe micul Enescu, dar nu mai tare decât avea s-o facă mai târziu Sala Mare a Operei Imperiale din Viena. Ajuns acolo, e instalat în gazdă într-o pensiune, pe Apfelgasse 6, și începe cursuri preparatoare de vioară cu profesorul S. Bachrich la Academia de Muzică - cursuri de 3 ani pe care el le va absolvi însă în doar doi. Cu recomandare de la profesorul Caudella e primit mai târziu în gazdă chiar de profesorul Joseph Hellmesberger Jr., interpret cu experiență și dirijor la Opera Curții, unul din cei mai de frunte profesori de vioară ai Conservatorului, care se va ocupa de Enescu personal, inițiindu-l în studii aprofundate de vioară.  Hellmesberger îl considera ca și copilul lui. Tot el îl duce la Operă, unde Enescu își găsește un locșor, lângă instrumentele de percuție, de unde privește totul în detaliu, încercând să înțeleagă rostul fiecăruia în orchestră.

Cum au fost anii vienezi ai lui Enescu. Ce mărturii au mai rămas?

Din păcate, perioada petrecută la Viena este marcată de boala mamei, căreia i se depistează o tumoră pe uter. Se operează de urgență acolo și - forțată- se întoarce în țară, lăsându-l pe George în grija domnișoarei Cèdre. Lydie a creat în jurul lui o atmosferă de libertate, riguros controlată însă, din cauza traumelor psihice ale părinților care pierduseră atâția copii. Îl duce în Volks-Garten (Grădina Publică), îl poartă regulat la frizer, la bazinul de înot Florabad, la fotografiat, ca să-l destindă după cele patru ore zilnice, obositoare de studiu (căci vioara se studiază numai stând în picioare). Îi cumpără jucării și pom de Crăciun, rame pentru desenele personale și timbre poștale. Încet și cu delicatețe, îl deschide pe micul George spre lume, căci teama părinților de a nu-l pierde îl făcuseră un copil ciudat. Recunoaște el însuși în Amintiri: “îmi plăcea învățătura și aveam groază de aproape toate jocurile, mai cu seamă de cele brutale; le găseam nefolositoare, având simțământul că pierd timpul; fugeam de zgomot și de vulgaritate, iar mai mult decât orice simțeam un fel de spaimă înnăscută în fața vieții.”  În parc, îi face cunoștință cu alți băieți și fetițe, încercând să-i ofere o copilărie normală, de care el, în țară, fusese privat. “Ieri am căpătat lecția de gimnastică și m-o învârtit ca pe un soldat”, scrie el acasă, la opt ani. “Sunt foarte regulat cu violina, cu pianul și cu français al meu.” “Alaltăieri seară am fost la Operă; s-a dat Barbier von Sevilla și la sfârșit un balet (Puppenfee).” “Domnișoara mi-a cumpărat alt concert de Beriot.” Sâmbătă o să mergem la Operă, la Aide. Alaltăieri am fost la un muzeu de pictură din Belvedere. Să fi văzut acolo pictură!..Acuma mi-a cumpărat D-ra niște note și le cântăm la patru mâini” Așa sună scrisorile pe care Enescu le trimitea săptămânal acasă. Sunt semnificative pentru educația extraordinară de care a avut parte, grație acestei experimentate guvernante. S-au despărțit în 1891, cu 3 ani înainte ca Enescu  să ia drumul Parisului.  Ea este cea care i-a recomandat prima gazdă în capitala Franței, pe Madame Adrienne Rolland. La ultimul schimb de scrisori, Lydie îi spune “Să fii foarte modest și să știi că talentul nu trebuie să te facă vanitos, căci vanitatea este un defect foarte mare.” Iar el îi răspunde “Nu fiți îngrijorată, Domnișoară, că am să vă uit, toată viața mea am să mă gândesc la D-voastră și la bunătatea D-voastră  în ce mă privește. Elevul D-voastră, care vă iubește din tot sufletul, G.E.”

Curcubeul din grădină

S-a mai întors, copil fiind, în țară sau copilăria i-a fost cu totul furată de studiile din Occident?

De la 7 ani, de când a plecat prima oară, s-a întors regulat în fiecare vară. Își împărțea vacanța între Cracalia și Mihăileni, căci părinții lui conveniseră să se despartă din pricina bolii (cancerul era considerat atunci boală contagioasă). Întoarcerea lui presupunea un adevărat ritual care s-a respectat timp de foarte mulți ani. Sosea cu trenul la gara din Dorohoi, unde aștepta Conu Costache, cu docarul, urmat de căruța cu bagaje. O luau de la gară spre centru, unde se opreau invariabil în fața librăriei lui Bercovici, ca să-și ridice Conu Costache ziarele și corespondența, în timp ce, așezat în docar, cu cutia viorii în brațe, Enescu răspundea la saluturile de bun întors în țară. Ajuns acasă însă, Enescu era cel mai liber și cel mai fericit dintre pământeni. Numai acolo, între dealurile pe care se născuse, misticismul moștenit de la mama lui putea fi transfigurat artistic. Locurile natale i-au rămas toată viața în memorie încărcate de un abur magic care nu avea să se risipească niciodată. Livenii, Cracalia, Mihăileniul erau, cum avea să mărturisească mai târziu, “o lume magică, a ființelor fabuloase, care îl smulgea din banalitatea de fiecare zi”. Într-o vacanță de vară, după o ploaie ușoară, a văzut coada unui mare curcubeu căzând chiar în fundul livezii. A alergat să-l prindă și să se dea de trei ori peste cap pe locul atingerii lui cu pământul, fiindcă auzise, când era foarte mic, că, dacă faci asta, ți se îndeplinește orice dorință. Trântit apoi în iarbă, cu ochii închiși și razele soarelui jucându-i-se în gene, a stat ore în șir ascultând foșnetele ploii care se îndepărta. Când, după mulți ani petrecuți în străinătate, cineva l-a întrebat de cât timp și-a părăsit țara, Enescu a răspuns: “Nu, n-am părăsit dealurile, văile și pădurile Moldovei. Nici murmurul izvoarelor, nici ciripitul păsărilor. Le-am luat cu mine și le aud cântând în inima mea”.


Autor: Dia Radu