O zestre fierbinte

Domnule Viorel Cosma, vă propun să refacem din memoriile vremii un portret sentimental al lui George Enescu. A fost marele compozitor un bărbat fermecător, un om cuceritor?

Enescu a fost un bărbat foarte frumos, nu doar după standardele epocii trecute, ci și după cele de acum. Era înalt și cu o statură plăcută, impresionantă, virilă. O știm chiar din vorbele lui. Se spune că într-o zi la Paris, luând un taxi, șoferul l-ar fi recunoscut și l-ar fi salutat cu “Bonjour, maître!” (Bună ziua, maestre!) Iar Enescu ar fi răspuns imediat cu un calambur. “Oui, un metre et quatre vingt!” (Da, un metru optzeci). O actriță superbă din vremea tinereții lui, Lupe Velez, l-a desemnat într-un sondaj făcut printre artistele de cinema unul din bărbații cei mai atrăgători. E drept, se purta și foarte elegant, pentru că avea de-a face des cu cercurile înalte și înțelesese repede că succesul carierei sale ține, dincolo de geniu, și de relațiile cordiale pe care le avea sau nu cu aristocrația. Îmbrăca numai haine de comandă, bine croite, cu guler tare. Avea mai mereu o batistă la buzunarul reverului, semn de mare eleganță. Purta botine cu nasturi sau cârlige și într-o vreme chiar mănuși, pentru a-și proteja mâinile de care depindea întreaga sa carieră. Cu timpul și datorită bolii nu se mai încheia la haină, ca să mai disimuleze din încovoierea spatelui. De sub această înfățișare atrăgătoare se revărsa însă un fond sufletesc extraordinar. Enescu nu era omul care să intre într-o încăpere și să rămână modest, în umbră. Când apărea el, toate privirile și toate urechile erau țintite spre el. Avea întotdeauna ce spune, captiva interesul tuturor, știa să facă poante de calitate, îi plăcea să râdă, era firesc și degajat și discuta cu lejeritate din orice domeniu. S-apoi, de ce să n-o spunem, îi plăceau femeile, se simțea bine în compania lor. Aș putea chiar spune că trăia înconjurat de ele. Pasiunea lui pentru femei îi curgea prin vene, era genetică cu siguranță, căci și tatăl lui a fost un bărbat tare aprig care nu se dădea în lături. La un moment dat mama lui, Maria Enescu, se îmbolnăvește destul de grav și, cu eforturile susținute ale familiei, ajunge la Viena unde se operează și i se extirpează uterul. Pe vremea aceea, femeile astfel operate erau chiar protejate de lege, așa încât ea încheie cu soțul ei, Costache Enescu, un contract la notariat prin care e exonerată de orice obligație sexuală față de bărbatul ei. Ulterior, mama lui Enescu se retrage la mănăstire, unde însă nu rezistă mai mult de patru luni, căci viața era prea dură, reinstalându-se la Mihăileni, în casa părintească. Rămas singur, tatăl lui Enescu începe să simtă dor de dragoste, așa că face ce face și găsește ocazii să întâlnească femei frumoase. Încă din vremea studiilor lui Enescu la Paris și Viena, Costache Enescu avea obiceiul de a invita oaspeți străini, vara, în România, la Cracalia. Așa au poposit, de pildă, doamna Rolland, împreună cu fiica acesteia, care era de-o vârstă cu Enescu. Timp de trei luni se cam știa: în timp ce bătrânul Enescu făcea plimbări nu tocmai nevinovate cu doamna Rolland, Enescu încerca primii fiori ai dragostei cu fiica acesteia, Eva. Doamna Rolland a ținut însă enorm de mult la micul Enescu. Ea este cea care, cu eforturi susținute, i-a organizat la 15 ani primul recital de autor la Paris. Mai târziu, Costache Enescu se îndrăgostește de o foarte tânără poloneză, venită în vacanță în Moldova și lăsată de tatăl ei la Cracalia pentru câteva luni, de dragul frumuseților naturale. (sic!) Când s-a întors părintele s-o ia, poloneza era déjà însărcinată. N-a avut de ales și a lăsat-o acolo. Din dragostea polonezei Maria Ferdinand-Suschi pentru Costache, se naște viitorul pictor Dumitru Bâșcu, fratele vitreg al lui Enescu, la care muzicianul a ținut enorm.


Primele suspinuri

Se mai știe azi ceva despre primele lui iubiri?

Nu era un bărbat care să se dea în lături de la un flirt și întâmplarea a făcut ca fetele tinere să se țină scai de el. Erau fete frumoase, foarte bine educate, din vechi familii aristocratice românești, pe care părinții le trimiteau uneori la studii la Paris. Pentru lecții de muzică cu tânărul, talentatul și…frumosul Enescu, părinții erau dispuși să vină special din România cu odraslele lor, să plătească gazdă în capitala Franței câteva luni pe an. N-am auzit ca vreuna din acestea să fi ajuns mare interpretă. Ele s-au înscris însă ca episoade pline de farmec în viața tânărului artist. Dovadă, corespondența care ne-a rămas. Pe una din aceste tinere am și cunoscut-o, când era deja în vârstă.

Cine era și ce impresie v-a făcut?

Elena Duca, Nineta sau “Ninette” cum o alinta el, era fata Olgăi Brăiloiu, o adevărată aristocrată a vremii, căreia Enescu i se adresa cu apelativul “Ma Reine” (Regina mea). Olga Brăiloiu fusese doamnă de onoare a Reginei Elisabeta și era extraordinar de prețuită în epocă. Un exemplu grăitor: Maruca Cantacuzino, care își permitea să dea mâna Reginei Maria stând întinsă pe divan, se ridica însă solemn în picioare în prezența Olgăi Brăiloiu, căreia îi săruta mâna. “Tante” Olga a locuit o vreme la Peleș, împreună cu fiica ei; mai târziu, dorind să-i desăvârșească educația, a însoțit-o la Paris. În 1905, Nineta sosește acasă la George Enescu, în locuința acestuia din 16 Rue de Bruxelles, unde începe lecțiile de vioară. Între ei se înfiripă o prietenie care va dura întreaga viață.  Nineta era o domnișoară de talie mijlocie spre înaltă, cu înfățișare plăcută, dar nu excesiv de feminină. Purta, desigur, rochii elegante, după moda vremii și pălării cu boruri largi, împodobite cu flori. Dar avea și un suflu băiețesc, un aer modern, de înnoire. Știa să conducă automobilul, înota foarte bine, iarna practica bobul, participa la cursele de automobil de la Sinaia alături de alți bărbați și călătorea mult. Era la current cu expozițiile, cu teatrele, era veselă, glumeață și plină de viață. Avea un râs molipsitor și o energie contagioasă.

Spuneați că ați citit corespondența lor. Ce conținea?

Corespondența scoate la iveală, înainte de toate, o foarte frumoasă și înduioșătoare prietenie. S-au iubit cu siguranță, dar nu cred să fi fost o iubire arzătoare, pasională, cât mai degrabă o afecțiune sinceră și neștirbită. Enescu i se adresa cu “Miss Ninette”, “Miss Ninette cherie” sau “Miss Ninnon” și le semna, la rându-I cu “Chou” (iubitel,) “Chou fidelissim” sau “Pynx”, cuvânt derivat din Sfinx, poreclă dată de Regina Carmen Sylva. Corespondența e destul de cuminte. Nineta îi trimite din țară șerbet, Enescu o ține la curent cu succesele lui, îi trimite fotografii și tăieturi din ziare, se încurajează și se suțin reciproc. Iubirea lor se stinge și e înlocuită treptat de o prietenie sinceră.  Câțiva ani mai târziu, când Enescu o întâlnește pe Maruca și în inima lui izbucnește o iubire uriașă, el va apela la Nineta, ca intermediar. Începuse primul război și Nineta lucra în spitalul condus de Regina Maria, la Iasi, unde era și Maruca (se retrăsese toată Curtea Regală de la București). Era perioada de început a idilei lor, în care Maruca încă mai ținea să păstreze niște aparențe de femeie căsătorită, cu doi copii. De aceea refuza să primească scrisorile direct acasă, făcând-o pe Nineta confidenta ei, cea care înmâna și aducea scrisorile lui Enescu.

Într-una din cărțile dvs menționați chiar un proiect de căsătorie între Enescu și o altă frumoasă doamnă…

O chema Maria Dolores Coșoiu și era scriitoare. Corespondența lor datează din 1918-1919, când Enescu era déjà legat sufletește de Maruca. Faptul acesta mă face să cred că Maruca, fiind prin natura ei duplicitară, se retrăgea din când în când din viața lui Enescu, când “obosea”, lăsându-l destul de liber. Maria Coșoiu a fost foarte îndrăgostită și plănuia să divorțeze de soțul ei, dar n-a îndrăznit, de dragul copiilor. La zece ani după ce scurta lor idilă s-a consumat, ea scrie un scenariu de film și o piesă de teatru inspirate din povestea lor. Încă îl mai iubea! Cred însă că sentimentele nu erau chiar reciproce, nu există nicio dovadă că Enescu i-ar fi cerut vreodată mâna.

S-a aflat după revoluție, atunci când s-a putut vorbi, în sfârșit, despre viața lui sentimentală, că George Enescu a avut și o fată din flori. Sunteți, de altfel, primul care a făcut publică această informație. Ne puteți spune mai multe?

Pe fata lui Enescu o chema Elena Dinu, alintată “Didica”, și era fiica Domnicăi, menajera părinților lui, o femeie pe care Enescu a cunoscut-o foarte tânăr, la 20 de ani, când se întorsese o dată de la Paris. Vara obișnuia sa-și strângă alături prieteni români și străini, spre a organiza serate muzicale, în casa tatălui său, boierul Costache Enescu. Ieșeau și se plimbau la seceriș, la stână, la treieriș, la horă, unde băieții și fetele jucau și cântau. Lui Enescu îi plăcea să se plimbe cu Domnica pe malul iazului din sat. O ruga să-i cânte romanțe și melodii populare, până obosea. Prea mult nu se știe despre idila lor. Doar că în 1906, pe 14 mai, se naște fiica lor. Didica a absolvit Școala de fete din Botoșani, s-a căsătorit cu Constantin Dinu în București și a fost, din 1953 până în 1962, angajată a Operei Române la serviciul de croitorie. Costache Enescu a iubit-o enorm pe Didica socotind-o ca pe un membru al familiei sale. Și Domnica, și Didica au făcut parte cât se poate de oficial din anturajul bătrânului Costache Enescu. Ele sunt cele care l-au îngrijit când s-a îmbolnăvit și tot ele i-au îngropat pe ambii părinți ai lui Enescu, fiindcă muzicianul era plecat în străinătate.


Delicioasa otravă

Ați menționat mai devreme numele Marucăi Cantacuzino, femeia de care Enescu a fost legat o viață întreagă. În fotografiile care o înfățișează, nu pare deloc femeie fatală. Cu toate acestea, a frânt multe inimi în epocă…
 
Nineta Duca a fost întrebată, mult mai târziu, de fiul ei, Ilie Kogălniceanu, dacă această Maruca fusese o femeie frumoasă. Ea i-a răspuns “Elle n’etait pas jolie, elle etait belle”. (Nu era drăguță, era frumoasă!) “Belle”, un cuvânt care însumează în el nu doar calități trupești, ci și acea doză de eleganță, distincție, rafinament, care nu mai ține de vârstă. Nu era prea înaltă, dar se purta dreaptă, pe tocuri înalte, avea gâtul lung și umerii ușor căzuți, “semnul fizic al aristocrației”, cum spunea Talleyrand. Când a ieșit odată în oraș la braț cu fiul ei Bâzu, acesta a fost întrebat, pe șoptite, cine e ultima lui cucerire. Maruca atrăgea atenția oricui. Era o fire destul de bizară, de nebună în felul ei, extravagantă, nonconformistă, cu toane, trecea ușor de la stări de exuberanță, la stări depresive, când se închidea în casă câte o zi sau două și zăcea pe canapea, cu luminile stinse. Moștenise cu siguranță ceva pe fond ereditar. În familia ei se înregistraseră mai multe cazuri de tulburări psihice, iar tatăl ei se sinucisese. Se căsătorise cu Mișu Cantacuzino, figură marcantă în politica vremii, pentru că își dorise mult titlul de prințesă. De iubit, cred că nu s-au iubit niciodată, aveau vieți complet paralele și erau diferiți ca de la cer la pământ. Mișu era un afemeiat notoriu, care n-a ocolit-o nici chiar pe Nely, sora Marucăi. Surprinzându-i, Maruca le-ar fi zis că cine râde la urmă râde mai bine.

Cum l-a cunoscut pe Enescu?

Pe Enescu l-a cunoscut întâmplător la o plimbare prin pădurile Castelului Peleș din Sinaia, undeva între 1907 si 1910. Iată cum descrie ea însăși în memoriile ei întâlnirea. “La câteva zile după ce îl întâlnisem pe drumul de la Peleș, după cină, fumam o țigară orientală parfumată, pe divanul meu, alături de Prințesa Maria, strălucitoare în voalurile ei lungi, roz; tricota fără să vadă lucrul, în semiîntunericul camerei, așa cum fac bătrânele irlandeze oarbe. Fusese o atmosferă apăsătoare toată ziua (..) o furtună violentă se pregătea să vină. Fulgere mari brăzdau deja cerul jos și tunetul bubuia dincolo de crestele întunecate, ca și cum muntele începuse să fiarbă. Un zgomot puternic ne-a țintuit pe loc. Trăsnetul căzuse la câțiva pași de casă peste unul dintre cei mai frumoși copaci din grădină. În aceeași clipă, ușile salonul s-au deschis și Romeo anunță: “Domnul George Enescu.” (..) Înaintează spre mine, fatal, irezistibil, pe când eu merg, ca o somnambulă, în întâmpinarea lui. Cu o strânsoare fierbinte, mi-a luat mâinile pe care i le-am întins cvasi-conștient. Nu știu ce cuvinte importante mi-au scăpat, fără ca măcar să-mi dau seama de ceea ce se întâmpla; căzusem parcă într-o prăpastie, cu o minunată senzatie de prăbușire. (..) Ce s-a petrecut mai apoi? Stiu doar că salonul s-a golit aproape imediat și că am rămas singură cu el până dimineața. (…) Ghiceam că în adâncul lui mocnea puterea furtunilor și a primejdiilor, cu o amenințare latentă ce mărea atracția extraordinară pe care o emana.”
Asa s-au aprins scânteile dintre ei, care s-a transformat treptat într-o adevărată flamă. Se vedeau la Sinaia, unde era adesea invitat de Regină, la Tescani, unde Maruca se retrăsese pe timpul războiului, apoi în Franța și Elveția. “Delicioasa otravă”, pe care tocmai o bause Maruca, o face să-și neglijeze cei doi copii, pe Alice (șase ani) și pe Bâzu (2 ani) care n-o vor ierta mai tarziu. Se simte vinovată față de soțul ei, despre care mărturisește: “Îl vedeam puțin și totdeauna ca prin ceață; dar suferința lui de bărbat lovit în sentimentul pentru mine și în amorul propriu m-a obsedat ani de zile.” Cu timpul, se afișeaza tot mai mult cu Enescu. Revelionul 1918 se petrece la Maruca la Tescani, alături de Regină și Rege și alături, binînțeles, de Mișu, care venise ca invitat. Căci locuia într-o casă separată! Muzica a fost evident asigurată de Enescu. Idila lor, din ce în ce mai evidentă, a fost acceptată însă de aproape toată lumea, cu o complicitate fățișă. Recunoaște chiar ea:
“Văpaia acestei fericiri ardea clară și pură ca o făclie de altar, transfigurată de euforia noastră reciprocă și de starea de extaz pe care ne-o dădea siguranța ce o simțeam și admirația celorlalți față de noi. Nici o umbră nu-i întuneca blânda strălucire; doar, din când în când, mă cuprindea o neliniște vagă, la gândul fragilității plenitudinilor din această lume, aflată la bunul plac al destinului mereu la pândă. Nu înălțimile sunt cele ce atrag trăsnetul?”


Jupuit de viu

Totuși, după ce în 1928 soțul ei moare într-un accident de automobil, alături de amanta lui, mai rămâne singură încă nouă ani de zile. Nu se grăbește să oficializeze relația cu Enescu. Ba chiar se îndrăgostește de Nae Ionescu. A fost iubirea ei pentru marele gânditor mai presus decât cea pentru Enescu?

Când l-a cunoscut pe Nae Ionescu, Maruca avea deja 50 de ani, iar el doar 38. O diferență de 13 ani! N. Ionescu nu era un meloman, dar frecventa casa Marucăi fiindcă îi permitea legături cu o societate din care nu făcea parte. Ba chiar, de dragul ei, începuse să-și scormonească origini boierești, prin Băleni, de care-l lega o rudă a lui. Își construise la Băneasa o casă, pe care Maruca însăși o considera opera tipică a unui parvenit. Începuse să poarte cămăși de mătase și-și afișa ostentativ eleganța. Petrecea mult timp la casa ei și ținea să-și semneze articolele cu mențiunea “Golești”. La Sinaia, instalat la Luminiș (vila construită de Enescu!) folosea scara tainică, în spirală, pentru a urca în camera ei. Ca să revin la întrebare, l-a iubit, cu siguranță, cu o pasiune nebună, posedantă. În preajma lui, mărturisește ea, simțea cum amețește, ghicindu-l sub piele pe însuși Lucifer.

S-o fi gândit oare ce se petrece în sufletul lui Enescu?

Enescu a fost ars de suferință. Căci povestea lor de dragoste a durat vreo doi ani. Enescu știa tot ce se petrece, aflase și de proiectul lor de căsătorie de care tot Bucureștiul vorbea. Era la Paris, alături de fratele lui vitreg, pictorul Bâșcu, care îl supraveghea în permanență, de teamă ca, de durere, să nu arunce în foc partitura operei “Oedip”, dedicată Marucăi, sau, mai rău, să se sinucidă. A fost în acei ani “un ecorché vif” (un jupuit de viu), după expresia unui grafolog care îi analizase scrisul. De la Bellevue îi scria Olgăi Brăiloiu “Ma Reine, rendez-moi la Princesse aimée”. (Regina mea, redati-mi prințesa iubită), știind influența ei și respectul pe care i-l purta Maruca. Ruptura s-a produs, dar provocată de Nae Ionescu. Maruca a suferit o cădere psihică, iar copiii ei s-au grăbit să obțină de la doctor un document psihiatric care să ateste incapacitatea ei de a-și administra averea, de teamă că, printr-o posibilă căsătorie, ar pierde tot ce le-a rămas de la tatăl lor.

O salvează tot Enescu, care în tot acest timp a așteptat-o cu o fidelitate exemplară..

Enescu și-a anulat concertele în străinătate și a venit la București unde s-a instalat la subsolul casei din șoseaua Kiseleff și a început să se îngrijească de ea, îndurerat de starea în care a găsit-o, dar poate și cu sentimentul vanitos că acum îi va aparține din nou. A dus-o la savantul Marinescu, prieten bun cu el, au șezut o vreme la Purkersdorf, lângă Viena, apoi la Lausanne, pe malul lacului Lemann. Până când refăcută, însănătoșită, revenind la ținuta ei aristocratică, a acceptat să legalizeze căsătoria ei cu marele muzician.


O victorie prea târzie

Se știu foarte puține despre căsătoria lor. Au făcut nuntă?

Căsătoria lor a fost o căsătorie de apartament. A avut loc în 1937, în prezența unei singure martore, Cella Delavrancea (nu-și putea închipui pe atunci că tocmai ea îi va lua locul în brațele “filosofului de curte”, cum inspirat îl numea M. Vulcănescu). Preotul tocmai începuse slujba de cununie când ușile s-au deschis, înăuntru a dat buzna Alice, fata ei, care și-a sărutat mama și l-a lăsat pe Enescu cu mâna întinsă. A plecat val vartej, trântind ușa! Enescu s-a simțit umilit, în ciuda faptului că mai târziu și-a găsit putere să mai spună “Tout coule sur moi” (Nimic nu mă atinge).

Căsătoria lor, care ar fi trebuit să fie încununarea unei iubiri de-o viață, pare cam șchioapă, iar împlinirea lor cam știrbă. Îl mai iubea oare cu adevărat Maruca? A fost Enescu cu adevărat fericit?
 
Pot s-o spun cu mâna pe inimă: Maruca nu s-a ridicat nici în al doisprezecelea ceas la înălțimea iubirii pe care i-a purtat-o Enescu. Ei îi plăcea jocul în dragoste, o fascinau bărbații puternici, caracterele unice, avea nevoie să soarbă din iubiri diferite. Nu era femeia unei fidelități de-o viață. Era inteligentă, profundă, dar avea fondul ei egoist. Nu cunoștea sacrificiul. Să nu uităm că Maruca nici după căsătorie n-a acceptat să fie numită doamna Enescu, prezentându-se în continuare ca Prințesa Cantacuzino. Când venea la Paris, în vremea idilei lor, ea locuia separat la un hotel de lux. Mai târziu, când el s-a îmbolnăvit a refuzat să-l îngrijească personal, angajând infirmiere, nu s-a mutat alături de el, la Hotel Atala și nici n-a fost lângă el când a închis ochii. L-a iubit cu siguranță pe Enescu la început, dar înclin să cred că iubirea scurtă și fulgerătoare pentru Nae Ionescu și durerea de a fi fost înlăturată brutal i-au pârjolit sufletul. Enescu nu a mai fost același adorat de odinioară, ci doar un soț necesar. Totuși, maestrul a iubit-o până la moarte, cu o iubire de dincolo de lumea aceasta. Pentru ea a scris muzică valoroasă (poemul “Isis”, opera “Oedipe”). Maruca era genul acela de femeie care face inima să tresalte, care inspiră și naște opere mari. Dar, în dosul unei fericiri aparente, se ascundeau adesea golul și tăcerea. Așteptările îndelungate sfârșesc des prin a dezamăgi. Ceva se rupsese, cred, în sufletul lor și o știau amândoi. După o bătălie de-o viață, victoria lui a venit prea târziu: era deja sfârtecat. Ce oare, mă întreb, l-ar fi putut face să spună la bătrânețe cu atâta durere: “Nu mai aștept fericirea, nu o mai caut!” ?