Sfârsit de veac în România, sfârsitul inevitabil al unei vitrege vremi românesti, care a purtat nume atât de mincinoase, încât ajunge sa le rostesi pedos ca sa rostesti adevarul. Da, s-au sfârsit în chinul si în sângele acestui veac, demonicele regnuri care au zdruncinat nu numai planeta, ci însasi definitia umanului. Marea criza a speciei care si-a gasit expresie în hitlerism, stalinism si maoism, sta acum sa treaca oricât s-ar îndârzi sa mai dainuie în tot mai putine locuri ale lumii, crâncena lor mostenire. Si oricât de multi ar mai fi imitatorii si epigonii asiatici, africani, sud-americani, europeni, ai marilor modele blestemate. Seamana toti între ei, toti spun si savârsesc aceleasi lucruri, toti sunt caricaturi fara haz, mizerabile marionete ale destinului natiunilor. Iar acum în locurile unde se hotaraste soarta planetei si ceasul lor a sunat. Acesti autocrati de mâna a doua sau a zecea, acesti pontifi ai unor false religii au devenit anacronici.
O sa tinem minte numai numele mortilor, torturatilor si al înfometatilor care au primit sub sceptrul lor de tinichea si în slava lor gaunoasa. Si sa nu mai vorbim numai de cei fizic vlaguiti si zdrobiti, sa ne gândim deopotriva la enormele daune morale determinate de violarea brutala, extensiva si cronica a drepturilor celor mai elementare ale omului. Milioane de biete fapturi traind decenii dupa decenii, cu copiii si cu batrânii lor sub imperiul spaimei si al minciunii, al saraciei care ne salbaticeste si al deznadejdii care ne mutileaza sufletele, popoare întregi au rabdat în obida si în umilinta ce nu e firesc sa rabde oamenii si neamul pâna si-au vândut singurele lucruri pentru care merita sa traiesti numai ca sa traiasca pur si simplu, oricum, oricât de jos în tira istoriei. Dar neamurile s-au trezit din spaima lor si ceasul sinistrilor despoti a batut de-a lungul si de-a latul lumii. In Europa mai mult decât oriunde în mândra vatra a civilizatiei occidentale si a stravechilor ei valori.
In chip firesc, nascut si crescut ca român, gândul meu este la tara mea, aceea unde ma aflu. Starea de lucruri din România, rod al unei dictaturi personale fara analog în acesti ani ai continentului a devenit sau mai exact a fost dintotdeauna de tolerat. Nimeni, niciodata, nici macar puternicele imperii care ne-au impresurat nevoile si neamul, care ne-au îngenuncheat si ne-au secatuit veac dupa veac, întârziindu-ne din drumul nostru viresc, nu au adus tarii de data aceasta dinlauntrul ei atâta rau si un rau atât de adânc si de greu reparabil, cu atât de responsabila siluire a vechilor datini, un faliment atât de radical al bunului trai, al bunei culturi, al bunelor relatii dintre oameni, al bunului nume al tarii, al bunei sperante.

Insasi integritatea teritoriului international e pusa îm joc prin politica dezastruoasa dusa în privinta Transilvaniei si prin totala indiferenta, ba chiar ostilitate, cu care e privita de conducerea de la Bucuresti soarta conationalilor nostri activi si neînfricati în lupta pentru renasterea nationala. Singuri ei, dintre toti românii, se înscriu astazi în contextul ireversibil al unei emancipari a asaritului Europei. Noi, ceilalti, parem a vrea sa ramânem în ochii lumii, în ochii nostri, ai copiilor nostri, singuri pe deplin înjositi si înfrânti. Sa fie chiar asa? Stiu ca glasul meu e prea mic si prea însingurat pentru a da acestei întrebari toata gravitatea cuvenita. Tocmai de aceea ma voi margini sa o adresez mie însumi si confratilor mei, scriitorilor, profesorilor, cercetatorilor atâtia câti au mai ramas.

Oare noi, în principiu fruntasi ai constiintei nationale, nu avem datoria, fata de tara si de noi, sa analizam formele subtile de compromis în care ne-am instalat? Am ajuns sa credem ca glasul nostru nu mai conteaza. Dar nu e adevarat, nu conteaza doar pentru ca e mut. Si, de altfel, dincolo de orice fel de efect posibil, ramâne sa ne întrebam ce relatie se va institui între opera noastra si constiinta noastra când ne vom da seama ca am lipsit de la ceasul istoriei. L-am sarbatorit asa cum am putut pe Eminescu... Dar unde e lectia lui? De ce nu l-am pus asa cum merita din plin între noi si umilitoarea noastra lasitate? Când cea mai înalta demnitate a lui, intransigenta aceea fierbinte si pura trebuia sa ne stea drept pilda?
Ne-a convenit sa credem în eficienta unor mici strategii, ne-am complacut în ideea ca e mai bine sa avem mâinile libere ca sa facem putinul care poate fi facut. Dar mâinile celor neînfricati cresc din puterea, neînfricarea si din neîntinarea sufletului. Altfel nu mai sunt bune, decât sa ne iscaleasca demisia de la rolul pe care ni l-am arogat. Sa nu ne întrebe cei care vin dupa noi: Ce ati facut pentru a legitima pozitia si demnitatea tarii în noua structura a comunitatii europene. Si, ce ati facut cu gândul si durerea atâtui sânge varsat de-a lungul vremii ca sa fim ce se cuvine sa fim si am mai putea sa fim?" Iar cine va bate mâine sau poimâine la usa noastra, un român ca si noi, sa stie bine ca ne temem. Dar de un singur lucru, de judecata urmasilor nostri.