Nu-i pot spune postrevoluționară, pentru că nu a fost o revoluție adevărată, ci una trucată. Revoluție a fost, pentru că s-au schimbat radical temeliile societății. A apărut presa liberă, libertatea cuvântului, pluralismul cu mai multe partide politice, libertatea de deplasare în străinătate etc., elemente de neconceput în regimul totalitar anterior.

În conștiința oamenilor, identificarea lui Ceaușescu cu regimul totalitar era așa de clară, încât lumea nu și-a dat seama că răsturnarea lui nu înseamnă și schimbarea regimului, iar revoluționarii s-au lăsat antrenați de primul venit în arena politică, fără să-i analizeze intențiile.

 După dosarele securității, rezistența anticomunistă din România a fost divizată în peste 2000 de organizații anticomuniste subversive, care toate aveau același scop: răsturnarea regimului comunist.

 Numele acestor organizații au fost date, în majoritatea cazurilor, de securitate, pentru a le putea încadra la art. 209 Cod penal, partea I, a II-a sau a III-a. În acest articol, la una din cele trei părți, au fost încadrați toți cei peste un milion de deținuți politici care au populat închisorile comuniste, din care peste 300 000 au decedat în închisori. Desigur, mai existau câteva articole care sancționau lupta anticomunistă, dar ele erau întotdeauna însoțite și de art. 209 C.P.

 Toate organizațiile anticomuniste au fost descoperite de securitate, cu o singură excepție: Frontul Salvării Naționale. Această organizație a fost formată din reprezentanții eșalonului 2 al PCR, ai vârfurilor securității și ai armatei, într-un număr restrâns. L-am ascultat la televizor pe generalul Nicolae Militaru, când declara că, cu mult timp înainte de 22 decembrie 1989, a participat la complotul împotriva lui Ceaușescu, având legături cu Ion Iliescu, din partea PCR, și cu Iulian Vlad, din partea securității. Se știe că generalul Militaru a fost descoperit de Ceaușescu pe când lua contact cu medii de informare sovietice și fusese trecut în rezervă, dictatorul temându-se să ia măsuri mai severe din cauza protecției sovietice. O dată cu Militaru au mai fost trecuți în rezervă și alți generali care aveau legături cu KGB-ul. Comandorul N. Radu, de asemenea, a făcut declarații din care rezultă că, cu mult timp înainte, purta discuții cu reprezentanții celorlalte două forțe aliate, securitatea și eșalonul doi PCR, în scopul găsirii unor soluții de răsturnare a dictatorului. Au tot amânat declanșarea din cauză că nu aveau condiții prielnice și anume o susținere populară, care să ridice masele. În momentul când Gorbaciov, secretarul general al PCUS, a hotărât să schimbe modelul de control riguros al țărilor subjugate de la finele celui de al doilea război mondial și a dat asigurări că nu va mai interveni în țările care au probleme interne, intenționând să introducă un comunism cu față umană, au început să se miște și țările captive, în frunte cu Polonia, care a organizat alegeri libere, unde opoziția anticomunistă a ieșit majoritară.

 Glasnost și Perestroica, cele două concepte gorbacioviene, de reformare a comunismului, trebuiau să ducă la îmbunătățirea vieții sub comunism și să facă popoarele subjugate să suporte mai ușor sau chiar cu plăcere comunismul. Când, pe diferite căi i s-a propus și lui Ceaușescu să aplice aceste principii, acesta a refuzat, după cum a refuzat și sugestiile lui Gorbaciov de a lăsa locul altuia la conducerea României. Cum pe atunci KGB-ul era încă sub comanda PCUS, care prin secretarul general exercita în mod tradițional puterea absolută în URSS, securitatea română, anexa tradițională și subordonată a KGB-ului, a primit sarcina de a găsi posibilități prin care să scape de Ceaușescu, opozantul noilor principii reformatoare. Gorbaciov nu voia desființarea comunismului nici la el în țară și nici în țările ocupate, ci voia numai să le reformeze pe ici pe colo. Referitor la aceste mutații, el s-a pronunțat astfel: ?Plecăm ca să rămânem", adică prin lărgirea libertăților popoarelor să se realizeze un paradis comunist, fără ocupație străină, dar să mențină vechile legături economice și ideologice, sub o formă atenuată, implicând de astă dată acordul liber consimțit al întregii populații. Numai că popoarele subjugate au refuzat să se oprească la jumătatea drumului și au cerut libertatea deplină, independența față de URSS și revenirea la democrație și capitalism, după modelul prosperilor occidentali. Acest efect nu fusese prevăzut de șeful Kremlinului și el a dus până la urmă la dezintegrarea URSS și a întregului lagăr socialist din Europa, dar nu și din restul lumii, unde continuă și azi regimuri care nu erau subordonate atunci centralei moscovite (China, Coreea de Nord, Cuba).

 În acest fel, în România au început a se crea condiții favorabile unei lovituri de stat, ținute sub control de agenturile sovietice. O primă și decisivă diversiune a fost aceea cu pastorul timișorean Tokes, care a aprins flacăra revoluției în condiții caracteristice: a fost asediat de securitate în mod deschis în biserică, arestat cu toată familia și transferat la domiciliul părinților săi din Bistrița Năsăud. La acest asediu au protestat credincioșii protestanți, dar și ortodocși, aprinzând astfel scânteia revoltei din Timișoara. Toți analiștii ulteriori, care au relatat evenimentele din Timișoara și apoi din toată țara, au constatat că în acele momente, turiștii străini, veniți din URSS erau cam de trei ori mai mulți decât în mod obișnuit.

 Cu toate acestea, nimeni nu a putut constata vreun amestec al acestora în acțiunile anticeaușiste ale momentului, mulțumindu-se doar cu supervizarea acțiunilor dinainte planificate. Securiștii au fost primii care l-au părăsit pe Ceaușescu. Conducerea PCR a dat ordin să se tragă din plin în demonstranții din Timișoara și apoi din București, dar ordinele au fost aduse la îndeplinire în mod parțial, ostașii trăgând în aer și numai anumite cadre speciale sunt cele care au tras din plin în mulțime.

 Este de presupus că securitatea, organizație cu multă experiență politică, a încheiat o înțelegere prealabilă cu nucleul revoluționar pregătit de mai înainte, prin care i se asigura totala impunitate, după reușita acțiunii. Altfel nu se poate explica faptul că după reușita operațiunilor, nici un fir de păr din capul securiștilor nu a fost clintit, timp de 7 ani cât a durat domnia lui Iliescu și nici după aceea, cu toate că venise la putere opoziția zis democrată, urmașa partidelor istorice care au suportat din plin represiunea și teroarea timp de 45 ani. Întrebarea care se pune imediat este: de ce și după 1997? Răspunsul este greu de dat, însă are explicația lui specifică: și în rândul noilor guvernanți erau prea mulți oameni compromiși, prin acțiunea de zi cu zi ale securității, care reușise să se infiltreze în toate structurile opoziției, prin agenți bine camuflați, și în al doilea rând prin partidele diversioniste din Coaliția guvernamentală.

 Așadar, în 21 decembrie 1989 s-au resimțit și la București ecourile de la Timișoara, când adunarea oamenilor muncii l-a huiduit pe Ceaușescu în fața CC al PCR. A urmat ziua de 22 decembrie 1989, când Ceaușescu, părăsit de securitate, a fost fugărit prin clădirea Comitetului Central, ca orice borfaș, până a fost nevoit să se urce pe acoperiș și să fugă cu un helicopter, care și el l-a abandonat, predându-l până la urmă forțelor militare, de acum trecute de partea poporului. A încercat să fugă prin galeriile subterane, unde avea vreo 30 km de tuneluri, care-l scoteau din București, dar tocmai atunci, responsabilul încuiase porțile subterane și era de negăsit, recurgându-se la varianta acoperișului. Nici la Comitetul central și nici la televiziune, nu s-a tras din partea paznicilor securității nici un foc de armă, putând intra acolo oricine, fără a fi împiedicat.

De aici înainte totul se va desfășura conform scenariilor KGB-iste și învăluite în cea mai autentică minciună. În primul rând, conspiratorii de câțiva ani se vor numi ?emanați ai revoluției", ca să dea impresia de spontaneitate și să poată ascunde pregătirile de până atunci, manipulatorul televiziunii, Brateș, relativ puțin cunoscut, a cerut ajutorul populației în apărarea televiziunii, deși armata cerea oamenilor să plece acasă pentru a lăsa spațiul liber pe stradă pentru eventuala intervenție. Lista de membri ai Frontului Salvării Naționale a fost întocmită de Iliescu pentru a induce în eroare opinia publică, deoarece Doina Cornea nu participa la acțiune și nu o influența cu nimic și când a venit în București au ținut-o într-un TAB, spre a o proteja de inamici, în realitate pentru a nu lua legătura cu publicul. Ceilalți intelectuali, străluciți dizidenți, ca Ana Blandiana, Mircea Dinescu, nu erau oameni politici și oricum nu aveau cum să influențeze desfășurarea unor evenimente ținute strâns sub control de autorii lor bine organizați. Protagonistul în jurul căruia se învârteau toate sforăriile era Ion Iliescu, politician cu multă experiență, cu studii universitare strălucite la Moscova, unde a fost președintele asociației studenților străini în URSS, avându-l subaltern printre alții pe Yasser Arafat, unde el pretinde că nu a avut nici o legătură cu KGB-ul, iar în țară a avut o carieră politică proeminentă, fiind, pe rând, secretar al UTC, prim secretar al PCR Iași, ministru al tineretului și, după căderea în dizgrație, director al Editurii tehnice. Al doilea în ierarhie pare să fi fost Silviu Brucan, ziarist și zelos acuzator a lui Iuliu Maniu, în 1947, când cerea insistent pedeapsa cu moartea pentru acesta. Alt protagonist a fost Voican Voiculescu, aventurier extremist, cu un trecut dubios, ajuns în primul guvern locțiitor al primului ministru și care a organizat execuția soților Ceaușescu, împreună cu Stănculescu și ceilalți membri ai completului de judecată. Petre Roman, care a fost prim-ministru până în 1992, când a fost răsturnat de a patra mineriadă, fiul lui Valter Roman, luptător în Spania de partea comuniștilor, a avut un rol nefast în organizarea interioară a statului, prin risipirea fără nici o reținere a tuturor resurselor rămase, totuși, după Ceaușescu. Pentru a atrage bunăvoința maselor spre noul regim a adus carne de vită din Olanda, la prețuri de lux, a restituit toate rezervele oamenilor depuse la întreprinderi, etc. Încât după doi ani au început împrumuturile externe costisitoare și cu dobânzi mari, numai pentru a capta bunăvoința publicului și a câștiga cu orice preț alegerile din 1992. Alți protagoniști cu roluri importante au fost generalul N. Militaru, primul ministru al apărării naționale, colaborator al serviciilor de informații sovietice, trecut de Ceaușescu în rezervă, generalul Stănculescu - cel cu piciorul în ghips strategic și mulți alții de aceeași teapă. În viziunea acestora, Iliescu ar fi trebuit să devină un despot luminat, care să dirijeze un regim comunist cu față umană, prin aplicarea Perestroicăi lui Gorbaciov, tătucul tuturor comuniștilor. De altfel, imediat după fuga și capturarea lui Ceaușescu, Iliescu a făcut o primă vizită la Ambasada sovietică din București, pentru a raporta îndeplinirea riguroasă a tuturor sarcinilor ce îi reveneau, fapt recunoscut atunci, dar negat ulterior. Numai că socoteala de acasă nu se potrivește totdeauna cu cea din târg. Mulțimea de pe străzile Bucureștilor și a altor orașe striga tot mai mult: ?Jos comunismul" și nu numai jos Ceaușescu, așa cum ar fi dorit noii guvernanți. În aceste condiții a fost aplicat un alt scenariu, pregătit din timp de atotprevăzătorul KGB și anume: - Teroriștii. De aici înainte informațiile intră în întuneric și după 10 ani de la așa zisa revoluție, nu se cunoaște în întregime adevărul, cu toate comisiile de investigație care au încercat să descopere realitatea. Informațiile se opresc undeva în preajma serviciilor secrete ale armatei și până azi avem doar fragmente din care vom încerca să schițam firul evenimentelor.

Până atunci, să încercam să derulam cronologic evenimentele: s-au citit în grabă o serie de măsuri populiste de revocare a absurdităților lui Ceaușescu din ultima perioadă, cum ar fi libertatea presei, libertatea de a se înființa noi partide politice, desființarea cenzurii presei, libertatea de conștiință, desființarea înregistrării mașinilor de scris etc., care au entuziasmat imediat populația. S-a citit lista comitetului FSN, în frunte cu Doina Cornea, cea mai celebră dizidentă și abia la urmă pe modestul Ion Iliescu. Contrar practicilor comune, când în caz de slăbire a controlului statului se închid frontierele, la noi au fost deschise toate frontierele timp de 40 zile, putând intra și ieși cine voia din țară și cu ce dorea să înstrăineze. S-au decretat măsuri de pensionare înainte de vreme a unei mari părți a populației, mărind raportul între cei activi, contribuabili la fondul de pensii, și înclinând balanța înspre cei neproductivi, favorizând în primul rând pe securiști.

 S-a putut observa respectarea unor reguli prestabilite de cele trei forțe componente ale noii puteri:

 I. Partidul comunist nu se dizolva, ci se topea în FSN, prin menținerea acelorași oameni mai puțin compromiși, ceilalți neavând însă nici un inconvenient. Au fost judecați printr-un proces de ochii lumii numai membrii CC al PCR care erau în fruntea guvernului și numai pentru faptele din ultimele două trei zile din timpul mișcărilor populare, nimic pentru trecutul lor odios.

 II. - Securitatea este camuflată prin topirea ei în forțele armate și nefiind nimeni tras la răspundere pentru odioasele crime contra umanității comise de membrii săi. Nici măcar cazul mai recent al asasinării inginerului Puiu, din cauza unui jurnal intim descoperit de securitate nu a fost elucidat, dându-se vina pe un deținut de drept comun și scoțând din cauză pe adevărații autori, care și azi au pensii mai mari decât media celorlalți. Nici regimul Iliescu, dar nici cel actual nu a fost în stare să facă lumină în acest caz, ceea ce denotă o mare rezistență la dezvăluiri, chiar în cadrul partidelor coaliției democrate la putere din 1996.

 III. - Armata, a treia forță din componența Frontului, a fost și este protejată de înțelegerea inițială a complotiștilor FSN, astfel că, deși toate firele, parțial dezvăluite de sursele ulterioare, duc la acest izvor de tensiune și incriminare, nu a putut fi dată pe față decât în ultimele luni ale anului 1999, (după 10 ani) activitatea a doi dintre membrii săi, generalii Stănculescu și Chițac, condamnați definitiv la 15 ani închisoare. Referitor la armată s-a încercat disculparea ei definitivă prin acordarea unei amnistii generale, înainte de a se judeca faptele incriminate. Și aceasta prin glasul ministrului apărării și chiar a președintelui republicii. În primele luni ale anului 2001, imediat după victoria în alegeri, Iliescu a anulat detenția generalilor Chițac și Stănculescu, declarând prin Procurorul General recurs în anulare.

Curentul novator în armată, reprezentat de CADA, a fost înăbușit din fașă, întreaga organizație fiind interzisă, iar membrii ei scoși din rândul cadrelor militare. Nici noua guvernare a CDR, din 1996, nu a schimbat nimic din această situație, foștii membri ai CADA rămânând degradați și încadrați cum a putut găsi fiecare, pentru a-și câștiga existența. În schimb, au rămas în armată toți foștii generali, activiști de partid, dintre ei retrăgându-se doar cei ieșiți la pensie și continuând presiunea asupra politicului de a se supune pretențiilor lor, prin nedezvăluirea adevărului din decembrie 1989.

Nu s-a putut afla adevărul nici până astăzi asupra odioaselor crime petrecute în interiorul spitalului de la Timișoara, unde au fost asasinate persoane cu răni ușoare, fiind găsite ulterior de rude cu plăgi împușcate, care nu existau înainte de internare. Vizitarea răniților era interzisă de o gardă, care nu a fost investigată până în prezent.

Din seara de 22 decembrie 1989 a început, în București, apariția teroriștilor, care a fost amplificată de instalarea panicii generale prin simulatoarele electronice de mitralieră, care nu erau decât în dotarea armatei, securitatea neavând așa ceva în inventarul ei. Scopul era derutarea populației, care cerea tot mai insistent dizolvarea partidului comunist și revenirea la o societate liberă.

Misterul acestor teroriști trebuie căutat în zona serviciilor secrete ale armatei, fapt care explică înverșunarea cu care se apărau militarii, pretextând că s-ar produce o culpabilizare a întregii armate, care prin fraternizarea cu populația a consacrat victoria revoluției.

Apariția teroriștilor, fenomen bine organizat și regizat de noii lideri, a justificat pentru Iliescu chemarea armatei sovietice în ajutorul României, deoarece revoluția era în pericol. La conducerea URSS, însă, nu mai era Brejnev, ci Gorbaciov și acesta a refuzat, temându-se de reacția internațională și în același timp de problemele complexe ce ar fi apărut pe plan intern. Dovada că așa zișii teroriști erau o mascaradă, organizată de putere pentru a deturna desfășurarea normală anticomunistă a evenimentelor, este faptul că asupra fostului Comitet Central PCR, unde erau toți fruntașii noii puteri, nu s-a tras nici un glonte, în timp ce toate clădirile de o parte și de alta erau ciuruite de cartușe.

Au fost distruse de mitralierele grele de pe tancuri, clădirea Bibliotecii Centrale Universitare, cu inestimabile comori culturale, ca și clădirea fostului Palat Regal, unde era adăpostit Muzeul Național de Artă, cu tablouri celebre din toată lumea. Nu și-au pus problema să trimită o echipa de specialiști și să-i prindă pe cei câțiva eventuali teroriști, ci, pentru a deturna mersul opiniei publice, au preferat sacrificarea documentelor esențiale ale istoriei și culturii noastre și a se constitui în emanați ieșiți din revoluție, precum Afrodita, zeița greacă din spuma mării.

În aceste condiții, deturnarea revoluției de la țelul urmărit de revoluționari la cel urmărit de autoemanați a fost ușoară, folosind întreaga experiență de minciună, perfidie și dezinformare, asimilate cu atâta zel timp de 40 ani de către cadrele de bază ale comunismului românesc.

Iliescu însuși alimenta isteria teroriștilor, spunând că sunt foarte periculoși și trag din orice poziție. Desigur, unul din primele obiective ale emanaților a fost să creeze condițiile favorabile pentru execuția lui Ceaușescu. Deși a fost capturat de pe 22 decembrie și pe 23 dus la regimentul din Târgoviște, a fost întreținută minciuna că nu se știe unde este până la procesul organizat în 25 decembrie.

Între timp s-au organizat masacre în diferite colțuri ale țării, în afară de Timișoara, cum ar fi Cluj, Sibiu, Brăila, Buzău și multe altele, fiind ocolită Moldova și aceasta după fuga lui Ceaușescu. Numărul, de departe cel mai mare, l-au dat însă bucureștenii, care erau în centrul cel mai sensibil al înscenărilor KGB-iste. După vreo două săptămâni de la aceste evenimente a fost dat la televizor, pe canalul 1, un film de o oră, făcut de un amator în timpul activității unor teroriști din Brașov, și unde se arăta în direct cum a fost ucis un ostaș în stradă, împușcat în cap de un lunetist cu cartuș penetrant, pentru că a trecut prin casca metalică a acestuia și i-a împrăștiat creierii. Cu acel prilej au fost uciși la Brașov vreo 4-5 persoane, altele rănite și populația ajutată de specialiști, a reușit să pună mâna pe criminali, pe care i-a adus în fața camerelor de luat vederi. Unul avea ascunsă sub palton o armă automată, altul avea un sac cu grenade, etc. Au fost identificați, nominalizați la televizor și apoi predați organelor de ordine. Deși aceștia erau total demascați cu prilejul acestei emisiuni de TV, timp de 7 ani cât a dominat Iliescu viața politică a țării, nu am auzit nimic despre ei. Și nici după preluarea puterii de CDR nu am auzit nimic, până în anul 1999, când se pare au început cercetările de către procuratură. Dar acestea merg după procedura greoaie a justiției române post decembriste și se speră probabil să ajungă iar Iliescu la putere, spre a închide dosarele încă 4 ani.

Dintre sursele care dezvăluie adevărul fragmentar, pomenite mai înainte, sunt și show-urile nocturne de la diferite canale de televiziune, unde putem trage concluzii și generaliza realitatea ascunsă cu atâta grijă de participanți. Astfel, în ultima emisiune a lui Vartan Arachelian, la TVR 1, în prima parte a anului 1999, (nu știu dacă aceasta a fost cauza sistării emisiunii) intitulată ?În fața d-voastră", a fost adus un maior în uniformă, care funcționează și astăzi în regimentul din Târgoviște, unde a fost judecat și executat cuplul Ceaușescu în 25 decembrie 1989. Comandantul regimentului era colonelul Andrei Kemenici, care după evenimentele la care ne referim a fost avansat în două rânduri și apoi scos la pensie, pentru limită de vârstă, cu gradul de general. Maiorul prezent în emisiunea la care ne-am referit, era în 1989 tot maior și nu a mai fost avansat deloc în cei 10 ani care s-au scurs de atunci. Acest maior, al cărui nume nu-l mai rețin, a relatat că pe când familia Ceaușescu era reținută în interiorul regimentului, a fost trimis să cerceteze o clădire din apropierea unității, unde comandantul colonel aflase că s-ar află niște teroriști. Maiorul s-a deplasat la clădirea respectivă și acolo a găsit vreo doi ofițeri de securitate care și ei fuseseră trimiși de același colonel să cerceteze dacă nu sunt niște teroriști. Pentru că maiorul se cunoștea cu securiștii și-au strâns mână și au povestit fiecare parte motivul pentru care se aflau acolo. În mod normal, colonelul ar fi trebuit să-l informeze pe maior că a trimis acolo niște securiști pentru cercetări și pe aceștia că mai vine un ofițer din partea unității militare și eventual să aibă o parolă de recunoaștere. Nimic din toate acestea. Nu se poate concepe ca un ofițer cu gradul de colonel să nu prevadă deznodământul unei asemenea amnezii intenționate. Se aștepta ca cele două părți să tragă una asupra celeilalte și el să raporteze că a avut victime de pe urma teroriștilor. Ghinionul lui a fost că cele două părți s-au recunoscut și totul s-a terminat cu bine. De la acest maior am aflat pentru prima dată că Ceaușescu nu a fost împușcat de ostașii regimentului târgoviștean, ci de ostași aduși de Stănculescu de la unitatea de parașutiști din Buzău, în care avea încredere mai mare. Pentru că colonelul Kemenici nu a reușit la prima încercare de diversiune din dimineața zilei a trimis seara o echipa de doi ostași, grad inferior, la aceeași locuință, tot cu consemnul că acolo s-ar afla teroriști. În același timp a pregătit încă o echipa de doi ostași, îmbrăcată de astă dată în salopete negre de la garajul unității și cu armele ascunse sub haine. Fiind și noapte, cele două echipe s-au suspectat reciproc și au tras una asupra celeilalte. Rezultatul era cel dorit de colonel și anume că a fost câte un mort din fiecare echipa. Când ostașii s-au recunoscut și au văzut ce au făcut, tragedia a fost și mai mare. Colonelul a dat ordin la cancelaria regimentului să se menționeze în scripte, că cei doi au fost uciși de teroriști! Am văzut în presă că totuși procuratura s-a sesizat și a început cercetările în acest caz, care apărea puțin schimbat față de relatările mele, dar nu esențial.

Un al doilea show, de data aceasta la Antena 1, cu Marius Tucă coordonator, a confirmat în cea mai mare măsură cele relatate de maiorul din aliniatul precedent, dar a adus unele amănunte interesante, mai ales că erau de față și generalul Stănculescu și Voican Voiculescu. Cu această ocazie a fost prezent un căpitan de la unitatea din Buzău, care a relatat că el l-a executat pe Ceaușescu, fiind pregătit pentru aceasta încă de la plecare, cu încă doi ostași, din totalul de șase care formau garda personală a grupului de la Târgoviște, reprezentând, după spusele lui Stănculescu, persoane de maximă încredere. Discuțiile acestea au durat aproximativ 5 ore, până la 4 dimineața.

O trăsătură comună a celor învinuiți este că nu recunosc nici un amestec în aceste acțiuni. La Sibiu, un comandant de școală militară este acuzat de moartea a multe din cele 70 victime ale orașului, deschizându-se și în cazul său cercetări.  L-am auzit la o emisiune a lui Dan Diaconescu, de la Tele 7 ABC, negând cu înverșunare orice amestec în evenimentele de după 22 decembrie 1989 din urbea sa. Și totuși cei 70 morți există și cineva trebuie să fie autorul. În legătură cu Sibiul am auzit o versiune, deocamdată nedovedită, că ar exista o înregistrare a unei convorbiri a generalului Stănculescu cu acest comandant de școală militară, în care generalul l-ar fi întrebat pe comandantul sibian prin telefon câți morți are la Sibiu și acesta ar fi dat cifra de 70, exprimându-se că sunt cam mulți. Stănculescu ar fi răspuns că nu este prea mult, deoarece aceste cifre se pot realiza și la un accident de circulație, dar la o asemenea revoluție. Nu știu dacă convorbirea va fi dovedită vreodată, dar ea pare verosimilă și de aceea am prezentat-o.

În aceeași perioadă, între fuga lui Ceaușescu de la CC din 22 decembrie și execuția din 25 decembrie a fost relatat de presă, în mai multe ocazii, cazul unui camion din care se descărcau alimente și pâine la un cămin de copii, ce se afla situat vizavi de o unitate militară din București. Comandantul a dat ordin să se tragă asupra descărcătorilor pentru că sunt teroriști. Cineva din anturajul lui ar fi spus că aceștia sunt muncitori pe camion. Totuși, ofițerul a dat ordinul de a se trage asupra lor. S-a tras și au murit doi oameni. Și în acest caz am auzit că au început cercetări la Parchetul Militar, târziu de tot, pe la finele anului 1999, după 10 ani, chiar dacă despre acest caz am auzit de prin anul 1990, din ziare. Caracteristici comune ale acestor învinuiți sunt că toți au fost avansați, la excepțional, de mai multe ori în cei 10 ani, neagă cu înverșunare orice amestec în evenimente și nu arată nici unul că ar fi primit vreo dispoziție secretă de la cineva, ca să procedeze în felul amintit. Și, totuși, goana după victime, care să fie declarate teroriști, este comună tuturor cazurilor enumerate și asemănarea procedeelor indică o sursă comună tuturor, care va trebui până la urmă să fie descoperită, dacă nu de justiție, măcar de istorie.

Reforma morală a societății românești nu s-a putut realiza nici sub guvernarea Convenției Democrate Române din două cauze principale: CDR nu a avut o majoritate în alegerile din 1996 și, în al doilea rând, pentru că și în rândurile membrilor partidelor din CDR sunt infiltrați mulți agenți ai securității, care se opun cu înverșunare lustrației și reformei morale a societății românești. Speranțele de realizare în viitor sunt firave de tot, societatea românească, intrând într-un declin moral și economic atât de grav, încât cu greu ne mai putem redresa cu tot sprijinul material al Comunității Europene, care se prefigurează la orizont, tot mai concret.

Aceste fapte și cu misterul lor cunoscut de toată lumea, dar ascuns autorităților judiciare și istoriei, domină viața politică și publică a națiunii române de după revoluție. Este cam ce s-ar întâmpla cu o familie care ține ascuns în casă un delincvent de care se teme, dar nu are curajul de a-l scoate la lumină, spre a trage consecințele. Asupra execuției lui Ceaușescu, majoritatea celor cu care am stat de vorbă sunt de acord că merita să fie împușcat, dar după un proces amplu, prin care să declare tot ce știa despre împrejurările și oamenii cu care s-a înconjurat spre a conduce țara.